- Tocmai ai lansat o melodie extrem de frumoasă, "Who You Are", care se bucură de succes, fiind difuzată non-stop, la radio și tv. În plină vară, în loc să pleci în vacanță, muncești?
- Lansarea noului single, însoțit și de-un clip, promovarea care i-a urmat, plus un festival în Olanda, m-au ținut în priză non-stop. Cât despre radiourile și televiziunile care ne promovează, am fost și noi extrem de surprinși, sunt posturi comerciale, care difuzează altfel de muzică decât cea pe care o facem noi. Dar reacția este pozitivă, și sunt foarte mulțumit. Ce-i drept, melodia se potrivește momentului, rezonează cu vara. În plus, nu mai lansasem nimic de un an, cred că lumea mă aștepta mai mult decât îmi imaginam, iar asta mă bucură și mă obligă în același timp.
- Ai apărut de nicăieri și ai rupt topurile și inimile acum doi ani, cu melodia "Mă ucide ea". Pe lângă talent și voce, ți-ai câștigat un loc, sus de tot, în preferințele românilor, și prin prezența ta extrem de decentă, extrem de "la locul ei". Care este povestea ta, Mihail?
- Nu am o poveste dramatică, ci una simplă și chiar fericită. Am copilărit în Basarabia, în satul Doroțcaia, de pe malul Nistrului, așadar, la țară. Am urmat Liceul de Arte, am studiat mult pian, pictură, iar pe perioada școlii am avut tot felul de preocupări artistice, majoritatea legate de muzică. După liceu, am fost acceptat la Facultatea de Arte și Design, la Cluj. Îmi plac artele vizuale foarte mult, am avut expoziții de fotografie, am pictat încontinuu, timp de cinci ani. Am făcut film, am realizat și două animații. Un timp am fost plecat la Cracovia, cu o bursă Erasmus. Și aceea a fost o perioadă plină și interesantă pentru mine. Mai dificilă a fost partea financiară. Banii din bursă s-au dus repede și, ca să mă întrețin la studii, trebuia să câștig. Nedespărțit fiind de chitară, singura soluție a fost să cânt în pub-uri. Câștigam cât de cât, dar era foarte obositor. Nu știu exact cât a contat pentru experiența mea muzicală această perioadă, dar știu sigur că m-a convins să dau muzicii o șansă adevărată. Am prins curaj. După ce am luat licența la Cluj, mi-am spus așa: îmi acord un an de zile, și dacă după un an nu reușesc muzical, mă orientez exclusiv către arte vizuale. "Să reușesc" nu înseamnă pentru mine să am succes, să răstorn munții, înseamnă să simt eu că fac ceea ce trebuie, că muzica pe care o compun e din inimă și că reușesc să ating și alte inimi. Nu a fost ușor, dar am avut noroc să găsesc oameni absolut grozavi care să mă ajute, cu care să cânt. Am semnat cu casa de discuri Roton, și iată-mă cântând și azi.
- De unde moștenești talentul? Există muzicieni în familia ta?
- Nu muzicieni, doar aplecare către muzică. Tata a cântat la trompetă, din câte ne-a povestit, iar mama a cântat într-un cor, chiar o mai face și azi, când are timp. Dar, de meserie, mama e profesoară de germană (și de rusă, în trecut), iar tata a fost marinar. Ne uimea de mici cu poveștile lui din Antarctica sau din alte colțuri de glob. De ceva vreme, ai mei s-au mutat definitiv în Germania. După cum știi, viața continuă să fie extrem de grea peste Prut, deci e mai bine pentru ei acolo.
Fiul nerisipitor
- Toți artiștii care vin din Basarabia ne uimesc cu înzestrarea lor remarcabilă, dublată de studii temeinice, dar mai ales printr-un fel de a fi "bine educat", modest și respectuos, care face impresie și care, din păcate, la noi s-a pierdut... Mă înșel?
- Cred că ești destul de aproape de adevăr. Dar pe lângă asta, faptul că noi suntem plecați de-acasă de foarte tineri ne-a învățat să nu fim risipitori cu timpul și cu energiile. Când maică-ta îți trimite bani și mâncare ca tu să reușești, devii o persoană muncitoare, responsabilă, vrei să te descurci repede și bine, ca să nu mai depinzi de părinți, să nu-i împovărezi și să-i faci mândri de tine. Mi-au spus și alții că la noi, la artiștii basarabeni, se simt mai bine cei șapte ani de acasă. Poate este adevărat, dar eu nu pot vorbi decât de cazul meu, altele nu cunosc: mama era foarte severă în anumite momente-cheie, dar extrem de iubitoare în rest. Așa e și acum, de o tandrețe și o dragoste cum eu nu am mai văzut. Este eroina mea! Am avut o educație mai degrabă emoțională, morală, care mă face să apreciez eforturile, să fiu recunoscător. Am fost educat să fiu bun cu cei din jur, să ajut când pot și să fiu smerit când trebuie. Nu ni s-au dat neapărat lecții de viață, dar așa am fost educați, eu și sora mea, și asta am văzut la părinții, bunicii, unchii și mătușile noastre. Mi se pare ciudat să vorbesc așa despre persoana mea, mai ales că de ceva vreme, mi-am propus să elimin orice urmă de narcisism din mine, să mă extrag cumva din mijlocul propriului meu univers și să mă orientez mai degrabă către oamenii din jur. Dar întrebările tale mă trimit cu gândul în trecut și asta mi-a făcut mereu bine.
- Să mai rămânem în trecut atunci... Închide ochii și descrie-mi primul lucru, prima imagine care îți vine în minte din copilărie.
- Hmmm... Văd fragmente care se succed repede. Dar în primul rând, văd verde. Simt cald. Mă văd alergând cu copiii în drum. Ne plăcea să ne furișăm în grădinile vecinilor, fără ca ei să știe, și să povestim pe sub cireși. Ne umpleam buzunarele de fructe și porneam în altă aventură. Îmi mai aduc aminte cum strângeam fiecare sârmuliță pe care o găseam pe jos, ca să o ducem la colectarea de fier și să facem un ban. Luam parte la culesul de mere, de roșii. Stăteam chiar pe malul Nistrului, așa că aveam și apa, care creează și ea niște trăiri aparte. În plus, în satul vecin, peste râu, erau lanuri întregi de harbuz (pepene) și mergeam să mâncăm direct din câmp. Apoi... e casa bunicului! Acolo ne strângeam câte douăzeci de oameni, nepoți, strănepoți, verișori. Bunicul acesta ne povestea niște grozăvii fantastice: întâmplări din război, povești cu foștii boieri din zonă, cu preoții. Stăteam cu gura căscată, să nu pierdem vreun cuvânt. Am avut o copilărie frumoasă. Sunt foarte, foarte norocos.
Marea dragoste: Clujul
- Revenind la prezent, am mai observat încă o "apucătură" a voastră specifică: majoritatea basarabenilor veniți în România aleg să se stabilească, mai degrabă, în Ardeal. Te-ai simțit atras, într-un fel, de Cluj?
- Clujul m-a ales pe mine! Când am aplicat pentru studii la Ambasada română de la Chișinău, am scris la Iași, București și Cluj. Am ajuns în Ardeal, unde, da, totul mi s-a potrivit ca o mănușă. Nu mi-a fost ușor de la început, dar toate s-au legat. În primul rând, accentul ardelenesc m-a făcut să mă simt un pic mai acasă. Acum, multă lume crede că aici m-am născut, din cauza felului în care vorbesc. Nu pot să spun decât că m-am îndrăgostit de locul acesta. Clujul este categoric "acasă" pentru mine. Când sunt plecat, tânjesc după liniștea lui, după ritmul lui. De câțiva ani, tot spunem că ar fi mai eficient pentru muzică să ne mutăm la București, dar nu am putut și nu cred că voi putea vreodată. Clujul este, categoric, casa mea.
- Dacă părinții te-au pornit în viață, învățându-te despre moralitate și recunoștință, ce te-a învățat Clujul, în acești nouă ani de când locuiești în el?
- Îmi place întrebarea asta. Clujul m-a învățat să iubesc viața mai mult. La noi, în republică, oamenii sunt mult mai încordați, probabil și din cauza greutăților. Clujenii, ardelenii în general, se bucură de viață, au răbdare, nu se grăbesc, savurează clipele. Acestea au fost lecțiile pe care le-am asimilat imediat. Acum sunt eu însumi mult mai relaxat, mai entuziasmat. Nu mai trăisem niciodată astfel, până să ajung aici. Bunătatea și ospitalitatea oamenilor chiar m-au speriat la început. Mi se părea că urmăresc ceva, era dubios pentru mine. Când am realizat că, de fapt, chiar așa sunt ei, am fost iremediabil fermecat. Știi ce mi-au oferit cel mai important această relaxare, calmul acesta ardelenesc? Puterea și liniștea de a vedea detaliile! E magic! E magic să fii mulțumit și să ai seninătatea și liniștea sufletească de a vedea detaliile, amănuntele lucrurilor din jur, ale oamenilor, ale vieții. Reflexii, umbre, stări, amănunte, exact lucrurile pe care le înveți în teorie la cursurile de pictură, dar pe care doar norocoșii le și trăiesc, le și experimentează, dincolo de teorie.
Frumosul nu cere atenție, ci simțire
- Detaliile acestea te inspiră și în compozițiile tale frumoase...
- Totul este atât de fin conectat, încât aproape că nu poți distinge între lucrurile frumoase care te inspiră. Tot ceea ce facem noi, oamenii, este pentru o anumită senzație. Eu, personal, traversez o perioadă în care încerc să nu mai văd lucrurile, ci să le simt. Negândit. Dacă sunt plecat câteva zile, când revin în studio, nu mă gândesc punctual la anume lucru pe care l-am experimentat și care are calitatea să devină sursă de inspirație. În schimb, realizez că este ceva, o senzație, care face ca o melodie să apară, un vers să se nască. Frumosul nu cere atenție, pe el trebuie să-l simți. Cel mai solicitant pentru mine este să descriu verbal aceste senzații. Este încă o provocare să fac versuri, să scriu mereu despre tot ce mă atinge. Să aștern pe foaie exact ceea ce simt. Când îmi transcriu trăirile pe hârtie, intervine gândirea, iar ea fură puțin din emoție.
- Versurile melodiilor tale sunt, într-adevăr, foarte frumoase. Ai reușit să scrii texte care se disting clar între rimele sărace ale muzicii românești de azi...
- Mulțumesc. O bună bucată de vreme, mama mă ajuta să-mi traduc versurile în română. Apoi am tot lucrat, am citit, am studiat, șiruri de sinonime umpleau foile de hârtie. Cel mai important lucru în creație și în viață este lectura. Puțină lume mai citește, nu mai are timp, eu chiar mă supăr pe mine când trec zile și nu apuc să citesc. Am trei cărți deschise pe noptieră de câteva săptămâni și nu reușesc să le dau de capăt. Limba română e foarte frumoasă și bogată, dar dificil de pus pe muzică. Într-o melodie e nevoie de cuvinte simple și profunde în același timp, de cuvinte care să intre în ritm, să aibă multe vocale, să fie fonetic deschise. Cuvintele trebuie să fie ușoare ca un fulg, să zboare ca să devină muzicale. Mie îmi place metafora, dar simplă, minimalistă, nu bombastică. Am încercat, la un moment dat, să scriu mai complicat, mai sofisticat, dar nu a mers. Nu simțeam nimic, chiar dacă în aparență suna extrem de filosofic. Ce mai, este foarte provocator să faci versuri în română care să nu sune penibil.
Iubire fără cuvinte
- Dar iubirea te ajută și ea să găsești rima potrivită?
- Oh, da. dragostea e mâna mea dreaptă. Cu cât trăiesc lucrurile mai intens, cu atât le simt mai bine, cu atât mai ușor le exprim. Îmi place să fiu îndrăgostit. Uite, mai demult traversam o perioadă mai plafonată, așa, iar într-o seară, am ieșit la o bere cu o fată foarte drăguță, cu care am avut și ce vorbi, a fost una dintre acele seri perfecte. Mi-a schimbat total starea. Am luat chitara și simțeam că pot compune piesă după piesă. Ce sentiment plăcut! Iar când ești îndrăgostit, totul e mai frumos. Deși îndrăgosteala asta implică mult mai multe lucruri decât sentimentul în sine. Ceea ce face dragostea din om nu face nimeni: îndrăgostitul trăiește mai frumos, simte mai profund. Trebuie să fim deschiși către dragoste, fără frică și rețineri. De la cea pasională, până la toate celelalte feluri de iubire. Eu simt cum oamenii au uitat esența dragostei, nu mai percep firicelele acelea de iubire care țin universul laolaltă. Pragmatismul, consumerismul, arivismul ne-au furat sufletele. Ni se pare greu să mai trăim altfel. Uite, un prieten bun mi-a zis să nu mai folosesc cuvântul "greu". Viața nu e grea. Și îți spun sincer că are dreptate. De când folosesc mult mai rar acest cuvânt, nimic nu mi se mai pare la fel de greu ca înainte. Eu visez ca într-o mie de ani să nu mai fie nevoie să vorbim. Să existe o transparență totală, așa încât să comunicăm numai prin trăiri nerostite. Nu va mai fi nevoie de conversație banală, conexiunile între oameni se vor face numai prin trăiri. Știu, sună utopic, dar acesta este visul meu.
- De ce-ar fi nevoie ca utopia ta frumoasă să poată deveni realitate?
- De deschidere, de flexibilitate, de timp. E nevoie de timp și răbdare cu oamenii. Așa cum au mamele răbdare cu pruncii lor. Am stat de curând o săptămână cu mama, mă uitam așa, la ea, ca să pot citi în inima ei ce înseamnă, de fapt, dragoste maternă. Am încercat să-i ofer o săptămână plină de afecțiunea mea totală, dar parcă simțeam că merită mai mult și mai mult. Atunci am vizualizat anii copilăriei mele, dragostea cu care mă învăluia când îi stăteam în brațe, cât eram prunc, apoi cu fiecare an ce trecea. Răbdarea pe care a avut-o cu mine. Amintirea asta m-a ajutat să văd lucrurile altfel, mi-au dat un sentiment de dragoste copleșitoare, și parcă am fost mai capabil să-i întorc această iubire mamei, cu mai multă tandrețe.
- La vacanță te gândești, sau muzica acoperă toate zările albastre?
- Planurile mele sunt niște proiecții, niște trăiri. Îmi dau seama, în timp, că ele se realizează în mari proporții. De restul se ocupă alții. Cum ar fi vacanțele, pe care le organizează sora mea cu un an înainte, lucru imposibil pentru mine. Eu nu funcționez așa. O lună este distanța maximă la care eu pot pune ceva la cale. Cât despre planurile muzicale, îi invit pe cei care vor să mă vadă în concerte să urmărească paginile mele de Facebook și Instagram. Acolo găsesc toate detaliile.
Foto: ALEX MUREȘAN, MEDIAFAX