Sfântul Mucenic Sava

- Gotul care a sfinţit Dacia cu sângele său -

Scrierile marilor istorici ai lumii antice se în­tâl­nesc în credinţa că dacii au fost prin­tre cei mai viteji luptători ai vremurilor de atunci, motivaţi, în dispreţul faţă de moarte, de credinţa în lu­mea de dincolo, prezisă de marele lor preot şi zeu, Zamolxe. Potrivit lui Ammianus Marcelli­nus, ulti­mul mare istoric al roma­nilor, în­suşi împăratul Traian, care s-a războit cu ei ani de-a rândul şi i-a cunoscut atât de bine, a scris des­pre daci că sunt "cei mai răz­boi­nici dintre toa­te neamurile din câte au existat vreo­dată, nu nu­mai din cauza pu­te­rii corpului lor, dar şi din aceea a învăţăturilor lui Za­molxis, care este între ei aşa de slăvit. Acesta le-a întipărit în ini­mă că ei nu mor, ci numai cât îşi schimbă locuinţa, şi de aceea merg la moarte mai veseli decât la orice altă călă­torie." Iar Pom­po­nius Mela, ma­rele geograf ro­man, avea să afirme că dintre toate neamurile, "geţii sunt cei mai pregătiţi pentru moarte".
Dorul acesta neînfricat pentru lumea de dincolo avea să le înlesnească dacilor vieţuirea cu un alt mare neam, cu care, adesea, au şi fost confundaţi, goţii, care după retragerea romanilor, s-a aşezat alături de băştinaşi, fără să tragă sabia din teacă. Şi despre goţi, istoricii spun că dispreţuiau moartea şi că luptau vitejeşte asemeni dacilor, pentru că nu­mai pierind glorios pe câmpul de luptă, puteau să intre în Valhalla, raiul lor, şi să trăiască împreună cu zeii. Şi că erau, asemenea strămoşilor noştri, un popor cu o credinţă puternică, foarte apropiată de natură. Împreună, daci şi goţi, au primit şi vestea Dumnezeului cel Întrupat, care a venit în lume să sufere din iubire de oameni. Şi ceva din dorul lor după veşnicie, după o împărăţie a luminii neînsera­te, i-a făcut să primească noua învăţătură şi să se bote­ze. A fost o poveste de iubire curată, care, ca orice iubire, se aşează în suflet încet, cu răbdare, dar şi cu tenacitate, aşa cum dă colţul ierbii prin crăpă­turile unei stânci.
Convertirea aceasta, de la zeii cerului şi ai pă­mântului, la Dumnezeul Unic al întregii făpturi, a fost pecetluită cu jertfa unor martiri. S-a întâmplat însă ca un conducător militar al goţilor, Athanaric, să rămână păgân şi să le dorească moartea creşti­nilor, învingându-l pe Fritigern, alt rege got care se botezase şi trecuse la creştinism. Drept urmare, Athanaric, care stăpânea o parte din Dacia, a pornit o mare prigoană împotriva tuturor celor care în­drăz­neau să i se închine lui Hristos.

Caucaland

Drumul de asfalt urcă printre dealuri împă­durite, lăsând în urmă satele de câmpie. De la o vreme, se preface în piatră. Nu e nicio palmă de loc drept. Numai dealuri înalte, cu coastele repezi, de care tu, călător ţintuit în loc de frumuseţea sălbatică a locurilor, te anini ca o ciută. Sunt numai păduri bătrâne, pline de hăţişuri, nebătute de picior de om, crânguri, tufe şi ierburi care ţi se împletesc viclean printre picioare. Un loc în care poţi să dispari fără urmă, aşa cum spun legendele că s-a întâmplat în vremuri nu prea îndepărtate de noi. Stâncile uriaşe, care răsar te miri unde, ascund în ele peşteri şi biserici rupestre, a căror poveste se pierde în hăurile trecutului. Sunt în Caucaland, numele antic al zonei montane a Buzăului, ţinutul pietros al Carpaţilor de curbură. Un loc la fel de sălbatic, astăzi, ca şi atunci, sfinţit de rugăciunile rostite în peşteri, mai întâi de preoţii daci, iar apoi de pri­mii călugări creştini. Singurătatea, liniştea impenetrabilă dintre stân­cile înalte, i-au atras pe sihaştri, care doreau să îşi înalţe sufletul către Dum­ne­zeu.
Şi tot în Caucaland au poposit şi goţii, în cău­tarea unui loc ferit de atacurile hunilor, care îi hăr­ţuiau neîn­cetat. "Guthâni ocwi hailag" - "Lui Odin, patrie sfinţită", aşa scrie pe inelul găsit la poalele Munţi­lor Buzău­lui, în Te­zaurul de la Pie­troasa, celebra "Cloş­că cu puii de aur". În ţinutul acesta, tulburător de fru­mos, goţii au vieţuit mul­tă vreme împreună cu da­cii. Şi tot aici au început să treacă la credinţa creş­ti­nă, pe care dacii o pri­miseră înain­tea lor. Pe plaiurile aces­tea s-a înte­meiat prima episcopie din Dacia. Con­du­cător i-a fost Ul­fila, un preot înţe­lept, jumătate got, jumă­tate capadocian, care le-a şi tradus goţilor Sfânta Scriptură pe limba lor. Sub păstorirea lui s-a născut şi-a crescut în Cauca­land şi Sava, primul martir creştin care a sfinţit Dacia cu sân­gele său.

Sava

Dorul după Hristos îi schim­base întru totul viaţa. Îl va fi cunoscut pe Domnul încă din copilă­rie, de la ţăranii din satul lui, de pe Valea Buzăului, care primiseră deja botezul. În vremea aceea, min­tea sa fragedă era deschisă spre toate poveştile care vorbeau despre omul frumos şi sfânt, ce fusese răstignit pe o cruce, de romani. Era cu totul altfel decât Odin cel puternic, temut de goţi, stă­pânul vieţii, al morţii şi al războiului, un zeu pe care puteai să îl iubeşti doar cu sabia scoasă şi care avea să te umple de glorie, dar şi de frică. Hotărât lucru, Odin nu va fi fost pe placul inimii blânde a lui Sava. El, care se îndurera de sufe­rinţele oricărei făpturi, cât de mici, şi-ar fi dorit să aline şi să vindece, necum să se războiască şi să ucidă. Când ţăranii daci de la el din sat, care erau creştini, i-au vorbit de iertare şi milă, de un Dum­nezeu al iubirii, la care poţi să ajungi doar dacă te smereşti şi slujeşti binele cu suflet curat, tânărul Sava a ştiut că îşi găsise calea. Apoi l-a întâlnit pe Sansala, preotul care slujea, din când în când, liturghia la ei în sat, şi îi boteza pe neofiţi. A ştiut atunci că îşi găsise povă­ţuitorul. Unul de care nu avea să se mai despartă niciodată. Din mâinile lui San­sala a primit botezul şi tot de la el a învăţat primii paşi spre rugăciune.
Anii au trecut, dar focul din inimă nu i s-a stins. Sava avea un dor aprins după veşnicie. Doar că nu-l căuta în jertfa războiului, ci în jertfa faţă de cei printre care trăia în milă şi fapte bune. N-a fost mult până ce tânărul got va apuca pe calea credinţei creştine, dar fără să intre în rostul vieţii vecinilor săi, care aveau familie şi copii, case, vite şi pământuri. Lui, toate acestea îi erau străine, desco­pe­rise repede rugăciunea, puterea şi bu­curia ei, poarta pe care i-o deschidea spre împărăţia de dincolo. Aşa că l-a ascultat pe Sansala şi a înce­put să tră­iască aseme­nea călugărilor de la mânăstirea care tocmai se înfiripase în munţi. Două doruri se lup­tau în inima sa - să se retragă acolo, în sihăstrie, pentru a-şi petrece toată viaţa în post şi rugăciune, sau să ră­mână în sat, printre ai lui, alinând durerea orfanilor şi a vă­duvelor şi vorbindu-le dacilor şi goţilor despre Dumnezeul lui, cel care murise pe Cruce din iubire de oameni. În timp, îl va fi urmat pe Sansala în misiunea pe care o făcea, răspândind sămânţa evan­gheliei printre locuitorii Daciei. Pământul era pre­gătit, ştia asta.
Primul val al prigoanei lui Athanaric l-a prins la el în sat. Câţiva nobili păgâni au vrut să îi sileas­că pe creştini să mănânce din cărnurile pe care le jertfiseră mai înainte lui Odin. Dar ceilalţi ţărani, deşi nu erau creştinaţi, i-au ajutat şi le-au adus în ascuns cărnuri curate. La fel au făcut, ţinându-le partea, şi când trimişii unui judecător au început să bântuie satele, în căutarea credincioşilor lui Hristos. Goţii păgâni le-au ieşit în întâmpinare, minţindu-i că la ei în sat nu e niciun creştin. Erau atât de uniţi şi de solidari între ei, încât nu se temeau că îşi riscau viaţa ca să-şi salveze vecinii, a căror credinţă o res­pectau. Doar Sava nu s-a lăsat ajutat. N-a accep­tat ca alţii să-şi rişte viaţa ca să i-o salveze pe a lui. Aşa că a ieşit în calea solda­ţilor, şi le-a spus că el este robul lui Iisus. Când l-au luat şi l-au dus la judecător, acesta a întrebat ce avere are. "Nimic, doar cămaşa de pe el!", i-au răspuns oamenii. "Şi ce rău poate să facă un astfel de sărman?", a spus judecătorul şi l-a eliberat. A fost prima înfruntare a răului.

O veste de Sus

În anul acela, primăvara venise mai devreme, şi pe dealurile zbicite de vântul călduţ, zăpezile nu mai erau decât o amintire. Dimineţile, când pri­mele raze zdrenţuiau întunericul nopţii, Sava îşi găta privegherea şi ieşea pe prispa casei să tragă în piept aerul încă rece, venit de pe culmile albe. Se pierdea în contemplarea cerului strălucitor şi albastru şi, prin străvezimea luminii răsăritului, lumea îi părea învelită într-un abur de pace şi dra­goste, pe care ochii nu îl puteau vedea, dar în care inima sa îl sim­ţea pe Hristos.
Se apropia Paştele, iar firea toată îi ieşea Dom­nului înainte, ridicându-se cu El, încet, din groapa în care o ţinuse gerul iernii. În taina morţii pe Cruce şi a Învierii stătea întreagă credinţa lui Sava. De ea se atârnase cu totul, încât, acum, după atâţia ani pe­trecuţi în biserică, viaţa lui de dinainte, cea de închi­nător al lui Odin şi Thor, i se părea o umbră şi un vis. Parcă nu trăise decât prin Iisus. La El se gândea, ca acum, în Postul Păresi­milor, în lungile nopţi când priveghea până la ziuă; în împărăţia Lui ar fi dorit să plece, iar traiul pe pământ, cu toate bucuriile şi frumuseţile lui, l-ar fi lepădat bucuros, ca pe o haină de piele uscată, prea strâmtă ca să-i încapă lumina în care trăia.
Cu o astfel de stare, Sava luase calea satului vecin, unde un părinte creştin, pe nume Gutic, urma să prăznuiască Învierea. Pe drum, a avut o întâlnire stranie. I-a ieşit în cale un bărbat înalt şi spătos, cu o faţă luminată parcă dinlăuntru. Sava s-a gândit o clipă că aşa vor fi fiind îngerii lui Dumnezeu. Fără de veste, bărbatul acela i s-a uitat drept în adâncul inimii şi i-a spus de parcă l-ar fi cunoscut - "Întoarce-te la tine în sat şi mergi la părintele Sansala!" Atât. Apoi, fără să îi mai spună o vorbă, străinul şi-a văzut de drum. Sava a crezut că este o ispită. Ştia că părintele Sansala e dus la povăţuitorii săi din pământurile greceşti şi că nu avea să se întoarcă decât după Rusalii. Aşa că a mers mai departe, spre satul lui Gutic, dar, dintr-oda­tă, aerul călduţ al primăverii a fost rupt de un vânt rece şi vrăjmaş, văzuduhul s-a înnorat din senin şi a prins să ningă. O ninsoare ca la început de iarnă, cu fulgi mari, viscoliţi care încotro. După jumătate de ceas, drumul abia dacă se mai vedea. Vân­tul troienise zăpada în nămeţi cât statul de om. Tul­burat, Sava a ho­tă­rât să facă aşa cum îi spusese bărbatul misterios. S-a întors şi a mers la casa părintelui San­sala. Când bă­trânul i-a des­chis şi l-a îm­brăţişat, a ştiut că străinul de pe drum fu­sese chiar un în­ger trimis din cer. Spre sea­ră, ninsoa­rea s-a potolit şi soarele a apărut cuminte din­tre nori. Paştele l-a făcut acasă, în bisericuţa satului, unde Sava cânta de ani de zile. Nu ştia că avea să fie ultimul Paşte prăznuit pe pă­mânt.

Jertfa

Au venit după ei noap­tea, ca nişte tâlhari. Atarid, fiul păgân şi sălbatec al no­bilului Roest, a năvălit în sat în a treia noapte după Paşte, cu o ceată întreagă de sol­daţi, de parcă ar fi vrut să prindă nu ştiu ce războinic. Au dat buzna în casa în care dormeau Sansala şi Sava şi i-au legat pe amândoi. L-au urcat apoi pe preot într-un car, iar pe Sava l-au dez­brăcat cu totul şi l-au târât spre cetatea lor în goana cailor, printr-o pădure arsă. Cu fiecare lovitură de bici pe care o primea şi, prin ori­ce ciot ars care îi străpungea tălpile, Hristos cel răstignit dădea putere lui Sava. Îndurând suferinţa cu rugă­ciune, s-a unit deplin cu Iisus şi o îngăduinţă se­nină i s-a revărsat atunci în inimă. În beciul unde fusese aruncat, nu numai că i-a iertat pe asupritori, dar a ajuns să se roage pentru ei din tot sufletul. Când a răsărit soarele, Atarid şi slugile lui au văzut, uimiţi, că rănile pe care i le pricinuiseră muceni­cului lui Hristos se vindecaseră ca prin minune. Turbaţi de furie, i-au legat mâinile şi picioarele de câte o osie de car şi au început să îl bată sălbatic. L-au torturat atât de aprig, încât în cele din urmă au ostenit şi s-au culcat. O femeie credincioasă a îndrăznit atunci să vină să îl dezlege pe sfânt, dar Sava nu a fugit, îndurându-şi osânda. Când Atarid s-a trezit, le-a trimis lui Sava şi lui Sansala, pe care îl chinuiseră de asemenea, ca pe un mucenic, căr­nuri care fuseseră jertfite lui Odin, jurându-se că, dacă le mănâncă, vor scăpa cu viaţă. Dar cei doi creştini au refuzat să se atingă de mâncarea spur­cată de idoli, alegând moartea. Pe Sava, fiul lui Roest le-a poruncit soldaţilor să îl ia şi să îl înece în Mousaios (apa Buzăului). Când au pornit cu el spre râu, tânărul era liniştit şi vorbea atât de frumos, încât ostaşilor li s-a făcut milă de el. Au vrut să îl scape cu viaţă, dar Sava a refuzat - "Eu văd ceea ce voi nu vedeţi, îngerii au venit să îmi ia sufletul. Faceţi precum vi s-a poruncit". Ajunşi la apa râului, lui Sava i-a fost legat de gât un buş­tean de lemn şi-a fost aruncat într-o bulboană. Mu­cenicul nu s-a împotrivit defel. A mers la moarte senin, ştiind că dincolo de ea îl va întâlni pe Hris­tos. Era în a cincea zi de Paşte, pe 12 aprilie, în anul 372. Sava împlinise 38 de ani.

Epilog

După ce Sfântul Sava a murit, călăii l-au scos afară din apă şi l-au lăsat pe malul râului, fără să îl îngroape. De trupul său alb nu s-a atins nicio fiară şi nici putreziciunea, semn al Duhului Sfânt. Apoi fraţii săi întru credinţă au venit şi l-au luat.
Dar istoria sa nu se opreşte aici. Istoriile sfin­ţilor nu îşi găsesc în moarte sfârşitul, ci începutul. În anii care au urmat, vestea curajului Sfântului Sava s-a răspândit dincolo de hotarele Daciei şi a ajuns până în Capadocia, unde se născuse şi Ulfila şi unde păstorea Sfântul Vasile cel Mare. Şi s-a în­tâmplat ca guvernator al Scythiei Minor (Dobro­gea de astăzi) să fie generalul capadocian Iunius Soranus, căsătorit cu o nepoată a Sfântului Vasile. Auzind de pătimirea Sfântului Sava, Sfântul Vasile cel Mare l-a rugat pe general să îi trimită o parte a moaştelor celui care sfinţise cu jertfa sa pământul Daciei. Iunius Soranus a făcut întocmai, şi împre­ună cu sfintele relicve, a trimis şi o epistolă, pro­ba­bil alcătuită chiar de Bretanion, episcopul Tomi­sului - "Scrisoarea Bisericii lui Dumnezeu din Goţia (Dacia) către Biserica lui Dumnezeu care se găseşte în Capadocia." Prin ea a aflat lumea toată de pătimirile acestui mare mucenic, care i-a adus la credinţa în Hristos pe dacii şi goţii necreş­tinaţi. Şi de atunci şi până astăzi, povestea lui se istoriseşte în biserici, drept pildă de curaj în faţa morţii şi de credinţă nesmintită. Un curaj de care nici dacii, nici goţii nu au fost străini, şi care le-a fost, în cele din urmă, cale spre încreştinare.