IOAN MARCHIŞ - "Nu m-a luat moartea. M-a primit soarele"

Înconjurată din toate părţile de livezi, casa sculptorului Ioan Marchiş e aşezată în vârful unui deal din Ocoliş, un sat aproape de Baia Mare. Privit de acolo, de sus, Ma­ra­mu­re­şul de sub Gutâi pare un ţinut ne­sfâr­şit, peste care joa­că, în­cin­să, lumina verii. Ae­rul e copt şi mi­rosul de iar­bă co­sită te ameţeşte. Ascuns prin­tre flori şi pomi încărcaţi de roa­de, ne­despărţit de fe­cio­rii lui, ar­tistul îşi spune în vor­be po­ves­tea pe care o cio­pleş­te, de o viaţă, în piatră şi lemn.

Cununa de mireasă a mamii

- V-aţi născut peste mun­te, în Maramureşul vechi, şi acum trăiţi mai dinjos de Gutâi, dar tot aproape de lo­cul copi­lă­riei. Ce magie vă ţine legat de locurile acestea, în care har­ta României se pune în cui?

- M-am născut în Bâr­sa­na, într-o familie cu rădăcini atestate de diplome vechi, din secolele trecute. Unul dintre Marchişi a plecat cu Bogdan Vodă în Moldova, un alt Mar­chiş a fost în ceata lui Pintea Viteazu şi apoi s-a refugiat în Tămaia, dar pe la începutul secolului trecut, bunicul meu s-a stabilit la Bârsana. Bunica mea a fost vrăjitoare, o vrăji­toare bună, vindecătoare, şi, totodată, primul meu ghid în a înţelege văzutele şi nevă­zu­tele acestei lumi. Trăia într-o împăcare totală cu tot ce era în jurul ei. O ţin minte cum du­cea lapte la "zermele" (şar­pele) casei. "Poate că n-are ce mânca, zicea, da­că a be lapte, a apăra şi casa noastră, că să ştie îngrijit!". Când şi când, bunica băga o cus­tură de cuţât într-un copac, zicând că ia puterea fulge­rului pentru noi, ca să fim tari. A fost şi moaşă, o femeie de o blândeţe deosebită, meşteră şi pri­cepută într-ale naturii. Făcea leacuri din plante, le tocăzea şi le amesteca după cum trebuia să le­cuiască. Întâi descânta pentru suflet, apoi lecuia boala trupească. Avea ştiinţa culesului plantelor sub lună, despre care mi-a mai spus şi o mătuşă, care a trăit până la 114 ani. Taina, mi­racolele, erau la tot pasul în Maramureş, în vremea copilăriei me­le. Nu se putea ca toa­te acestea să nu dea roade în su­fletul meu.
Locuiam de­par­te de sat, la Valea Lazu­lui, aproa­pe de pădure, unde bunicu a făcut o moa­ră. Mi-a povestit mama că după ce m-a năs­cut, m-a tre­cut prin cununa ei de mireasă, un obicei tare vechi. Cununa e din flori de câmp, o păstrez şi acum, us­cată. Co­pilul trecut prin cununa de mireasă a mamei lui era sor­tit ori să ajungă cineva, ori, dacă nu, mai bine să moară. E un obicei dur, pe care numai cei cu inimă tare îl prac­ticau. Când eram co­pil mic, am fost la un moment dat foarte bol­nav. Am suferit aproa­pe un an de zile. Tuşeam pâ­nă mă învine­ţeam, şi mama mă purta în braţe plângând, pe lângă râul unde era moara. O învinovăţea pe bunica: "Uite, zicea, acuma o să moară prun­cul, tu m-ai învăţat să-l trec prin cunună!". Deşi mă iubea, buni­ca i-a zis: "Lasă-l să moară, da­că-i de nimica, îi face altu, mai bun! Dă-i pace, nu-i fa' ni­mi­ca, lasă-l, Dumnezău a ale­ge!". Până la urmă, nu m-a luat moar­tea, m-a primit, în schimb, soa­rele. M-am vindecat cu lapte de iapă şi cu alte leacuri pe care le ştiau femeile pe atunci. Mama trăieşte şi acuma şi se ţine bine încă, iar după ce m-am vindecat atunci, în co­pilărie, nu s-a mai mirat niciodată de absolut nimic din ceea ce am făcut, mai ales dacă reuşeam ceva deosebit. I se pare normal tot ceea ce mi se în­tâmplă, nu mă laudă nici acum, dar îmi spune des să fiu atent că cel ca­re fa­ce lu­cruri mari repede poate scă­dea să ajungă de râs. O­mul care ţin­teşte la culmi poa­te să cadă mult mai jos decât alţii.

Moara cu poveşti

- Sunteţi fiu de ţăran. Cum v-a ieşit arta în drum, în loc să vă ocupaţi de rostul pământului?

- Bunicul şi străbunicul au fost morari, au avut şapte mori. Tata a învăţat meseria de la ei şi a lucrat tot ca morar, la Hărniceşti, dar a murit repede, când eu aveam doar doi­sprezece ani. Am fost cinci prunci, toţi mici, când am rămas orfani, şi tare a fost greu. Te taie din rădăcini moartea unui părinte. Salvarea mea a fost bunicul din partea mamii, Muntean Petru, care era cunoscut dulgher şi sculptor în lemn, de la care cred că mi se trage darul. El a sesizat de când eram prunc că mi-e drag să meşteresc lem­nul, şi poate de aceea, pe mine nu m-a pus nicio­dată la lucrul vitelor şi-al pământului, aşa cum se întâmpla cu ceilalţi veri şi fraţi ai mei. A avut unsprezece copii şi mulţi nepoţi, toţi lucrau în gospodărie, dar el zicea "Pă Ionuc să nu-l puneţi la lucru, lăsaţi-l să înveţe, să facă ce vrea." Bunicul acesta, Petru, mi-a vorbit despre arbori şi copaci, aşa cum nu a mai făcut-o nimeni. El a fost întâiul meu dascăl în a cunoaşte natura. Mi-a spus că arborii, copacii, au suflet, că sunt vii ca şi noi şi că prima lor menire este de a da grinzile din care se fac casele, adică aceea de a susţine, de a construi, şi abia apoi de a decora un loc. Această sobrietate a lemnului, de la el am moş­tenit-o, şi cel mai bine se vede asta în Arcul solar, primul monument din lemn făcut de mine. Dor­meam vara cu bunicu în şopru şi pădurea era aproape. Mi-a umplut copilăria de poveşti cu Muma Pădurii, cu duhurile şi sufletele plantelor şi animalelor, cu duhurile ascunse în copaci. Dar cel mai bine dintre poveştile lui o ţin minte pe aceea în care mi-a spus cum l-a văzut pe dracul jucând în ploaie, pe Valea Morii. Tuna şi fulgera, şi sub fulgere, dracul era ca un fel de copil albastru, care se bătea cu palmele pe cur. Cu asemenea poveşti mi-a înflăcărat imaginaţia. Dar cele mai multe poveşti le-am ascultat la moară şi la vâltoarea de lângă ea. Acolo se adunau mulţi oameni, şi unde sunt oameni mulţi, sunt şi po­veşti. Şi cu cât sunt mai diferiţi oamenii, cu atât poveş­tile sunt mai interesante. Îmi plăceau mai ales acelea despre copaci, despre pădurea pentru care oamenii aveau pe-atunci un respect aparte. Atunci am aflat, prima oară, că un copac poate să te înţeleagă. Un copac din curtea ta te cunoaşte, pentru că trăieşte lângă tine, te vede, te aude, îţi urmăreşte mişcările, este martor al vieţii tale. El poate să-ţi răspundă, dacă îl întrebi. Mai târziu, am verificat ce mi se părea atunci o poveste. Am adus mai demult acasă un măslin de la Vatican, sfinţit de Papa Ioan-Paul al II-lea. A crescut mi­nunat, dar apoi, brusc, s-a uscat. Am zis că-i un semn rău, şi aşa a şi fost, pentru că băiatul meu a divorţat în acel an. M-am dus la măslin, l-am mân­gâiat şi l-am întrebat ce are cu mine, de ce e su­părat, că doar l-am îngrijit cum am ştiut mai bine. Poate că vorbele nu le-a înţeles, dar tris­teţea, da. Sufletul. A înţeles că-mi pare rău că s-a ofilit şi mi-a făcut o mare bucurie. Anul ăsta a în­mugurit. Şi cu pietrele se întâmplă la fel. Sunt vii, cresc în pământ, te ţin minte. Şi plantele au me­mo­rie. Bătrânii spun că după şapte ani de stat într-o casă, te poţi vindeca de orice boală doar cu plantele care cresc în curtea ta. Ele te adoptă. Nu trebuie să mai mergi la nicio farmacie, ele te preiau şi ştiu ce bai ai.

- Cu o asemenea zestre ancestrală, drumul spre arta lemnului şi a pietrei pare să fi fost predestinat.

- Tot bunicul a fost cel care mi-a adus într-o zi o piatră de la Măgura şi mi-a zis să-l cioplim din ea pe Pintea Viteazul. A fost cam naivă re­pre­zentarea, au râs fraţii mei şi bunica de ce-am făcut, dar nu m-am lăsat de cioplit. Bunicul era meşter bun, tare căutat. Şi pe unde umbla, la oameni cu bani, mai auzea, unele, altele, despre artişti, şi îmi povestea şi mie. Chiar mi-a adus un album cu operele lui Michelangelo, de la di­rectorul spitalului din Sighet. Mai târziu, o profesoară de la şcoală mi-a dat să citesc "Ago­nie şi extaz", a lui Irving Stone, viaţa lui Miche­langelo, carte care m-a marcat atât de mult, încât mi-am zis că eu nu vreau să fac altceva nimic pe lumea asta în afară de sculptură. Aşa că în vacanţele petrecute la Valea Lazului, la casa din pădure a bunicului, şi la Hărniceşti, luam argilă din aceea albă, cum este în râul Mara, o frămân­tam şi apoi modelam din ea oameni. Îi făceam tot mai mari, după cum începeam să prind mai bine meşteşugul. Ca să nu se prăbuşească, le făceam armături din lemn. pe care puteam apoi prinde lutul mai uşor. Mă distram cu prietenii mei, făceam oameni mari din lut, le pu­neam pălărie şi mustaţă din păr de porumb şi îi aşezam în uli­ţe, la curbe. Ve­neau femeile, se speriau şi-şi scă­pau coşurile în drum. Bunicul mă supraveghea când modelam şi mă corecta, el a fost primul meu profesor. Mama m-a pus să dau examen la liceu, la Sighet, unde am şi reuşit, dar profesorul de de­sen de acolo, când a văzut cum desenez, mi-a vor­bit de liceul de arte de la Baia Mare. Am fugit aca­să şi i-am spus mamii că nu mă mai duc la nicio altă şcoală, dacă nu mă dă la arte. N-a avut ce face, m-a dus la Baia Mare, am dat din nou examen şi am intrat. Prin clasa a noua, a trecut Vida Gheza prin ateliere, a văzut o lucrare de-a mea, i-a plăcut şi m-a încurajat. "Ai grijă de băiatul ăsta," i-a spus profesorului meu. Nevasta lui, care era atunci directoarea liceului, mi-a dat şi bursă, nu prea aveam bani, aveam doar două cămăşi. Fraţii mei erau mici, mama era văduvă şi se descurca tare greu cu noi. Aşa am început.

Arcul solar

- Ca artist afirmat, ce-aţi întors lumii din care aţi pornit către desăvârşire?

- Eu am studiat Sculptura la facultate, dar m-a atras dintotdeauna arta monumentală, care are alte legi. Eu vin, totuşi, din această arhitectură mo­numentală populară, din ţara porţilor şi a bisericilor de lemn, şi am fost impresionat mereu de proporţiile perfecte găsite de meşterii populari. N-am fost atras de speculaţiile postmoderne, nu mă interesează. Mă interesează simplitatea şi monumentalitatea şi nicăieri ele nu se îmbină mai armonios ca în Maramureş. Vorbesc, desigur, de arta ţărănească autentică. Pentru că ceea ce se întâmplă acum în ar­ta populară din Ma­ra­mureş, şi nu numai, este destul de trist. Prima comandă, du­pă ce am ajuns la Ba­ia Mare, a fost Arcul solar, monument ca­re este, de fapt, o trans­cendere a por­ţilor ţărăneşti într-un templu. În loc să fac o poartă simplă, am făcut patru porţi îm­binate în una. E o lu­crare monumentală de dulgherie, în pri­mul rând, ca un cân­tec în grinzi, cu patru intrări şi o poartă spre soare, în care m-am despărţit de detaliu, pentru a lăsa întregul maiestuos şi armonios să impresioneze. Arcul solar e ca un altar într-un templu, ca o poar­tă spre altceva. Spre o lume a semnelor definitorii pentru ceea ce suntem. În lumea satului vechi, semnele acestea nu erau amestecate niciodată, ele integrau omul, individul, într-o anume categorie socială clară. Ele nu erau doar decorative, cum sunt prezente azi pe îmbrăcăminte şi în jurul nostru, la tot pasul. Ele delimitau clar şi dădeau o identitate celui ce le purta. Figurile, doar apa­rent abstracte, de pe costumele populare spuneau povestea omului care le purta. În cazul unei fe­mei, de exemplu, observându-i hainele, înţele­geai dacă e logodită, dacă e nemăritată şi aşteaptă pe­ţitori, că e fecioară sau văduvă.Aceste semne erau prezente în cultura populară pe vase, pe îmbrăcăminte, pe obiectele din lemn. Era un lim­baj care s-a pierdut azi. S-au mai păstrat formele, dar semnele nu le mai spun nimic celor care le poartă imprimate în veşminte. S-a pierdut lim­bajul acesta arhetipal al semnelor. Lucrez acum la o carte despre arborele vieţii, prezent în cultura populară, şi acolo dezvolt această temă a sem­nelor vechi, care se mai păstrează, uneori, frag­mentate, în arta populară, cum ar fi semnul greblei - tot arborele vieţii - pe costumul feme­iesc. Eu am crescut cu aceste semne, le ştiu, dar bu­nicul mi-a spus că nu trebuie puse pe locul întâi. Adică, nu poate fi mai importantă funia sculptată pe poartă decât poarta însăşi, îmi zicea el. Mi-a atras atenţia mereu, cât e de importantă structura, construcţia unei case sau a unei porţi. Asta înseamnă monumentalitatea şi ea aduce eludarea detaliilor de suprafaţă.

Semne de ieri şi de azi

- Am văzut că tema semnelor arhaice este prezentă şi în cărţile pe care le-aţi publicat: "No­dul dacic" şi "Simbolica artelor non-ver­bale"...

- La un moment dat, atracţia mea spre această lume a semnelor, lecturile mele de filozofie şi antropologie, de etnologie, m-au făcut să doresc să adâncesc şi mai mult domeniul, şi atunci am făcut un doctorat în Filozofie semantică. Am scris mult despre simbolica artelor non-verbale şi m-am ocupat de formele primordiale din Mara­mureş care apar pe obiecte şi pe veşminte: romb, pătrat, zig-zag, triunghi etc. Maramureşul nu este un bun al României, e un bun european şi mondial. Valori arhetipale ale umanităţii se regăsesc aici. Noi ne chinuim şi n-avem bani să salvăm ce mai putem. Europa nu înţelege totdeauna că în aceste ţări post­comuniste se găsesc valori culturale uni­versale, de importanţă covârşitoare. Ea vine cu tăvălugul civilizaţiei, prin globalizarea care dis­truge tradiţia şi impune o dezvoltare liniară. Glo­balizarea cultu­rală nu se poate face fără ştergerea tradiţiei, care înseamnă moarte, sclavie la alţii.

- Să fie doar occidentul de vină că ne pierdem tradiţia? Maramureşul a început să se lepede de vechime, cu mult înainte să ajungă globalizarea la noi. Sunteţi, de o vreme, la conducerea Di­rec­ţiei judeţene de cultură din Baia Mare. Aveţi decizia în mână. Se mai poate salva ceva?

- Există în judeţ opt monumente aflate sub patronaj UNESCO, bisericile din Şurdeşti, Plopiş, Rogoz, Ieud, Poienile Izei, Bârsana, Budeşti şi Deseşti. Trebuie să le protejăm de multe pericole, care uneori vin chiar din partea proprietarilor lor. Nu toţi preoţii au cultura necesară, ca să le în­ţe­leagă valoarea. U­nii au prins gus­­tul colo­ră­tu­ri­lor, al înflo­ri­turilor băl­ţate, şi parcă au pierdut calea pentru înţelegerea semnelor pri­ma­re. Kitsch-ul n-are ce căuta în­tr-un a­semenea mo­nu­ment de su­te de ani. Dacă eşti în tradiţie, o respecţi, dacă nu eşti, trebuie s-o înveţi. Directorul de şcoală, preo­tul şi primarul trebuie să conştientizeze aceste valori şi să le apere. Grija noastră este deci, în primul rând, să le conservăm şi apoi să le punem în valoare. Am fost cu conferinţe în lumea întreagă şi le-am pre­zentat. Îmi place ce fac, pentru că sunt de aici, cunosc foarte bine situaţia, aceste valori pe care le-am cunoscut de mic m-au ridicat ca artist, şi acum, la rândul meu, trebuie să le apăr şi să le ţin în lumină. Pe mine nu m-a interesat niciodată politica, pentru că ea îţi dă doar o putere tem­porară. Am avut oferte să predau la o şcoală de artă din Italia, sunt bun profesor de sculptură, bun anatomist. Aş fi fost poate mult mai realizat şi dacă stăteam în Bucureşti, dar simt că trebuie să fiu aproape de locurile natale. Eu trăiesc aici, într-un an, cât alţii în zece ani, în altă parte. Îmi lun­gesc timpul vieţii nu în numărul clipelor trăite, ci dilatându-le pe cele care-mi sunt date. Adică, nu vreau mai multe ore de trăit, vreau secunda să o împart în mii şi mii de fragmente. Ştii cum sunt clipele mele de-acum? Uite aşa!
Ioan Marchiş a cules un pumn de petale de trandafiri pe care le-a risipit pe drumul său printre copaci, spre ate­lier.

Fotografii din arhiva Ioan Marchiş