Chipul lui Iisus

Cum arăta în realitate Iisus

Chipul lui Hristos este reprezentat în moduri ex­trem de diferite în icoanele creştine şi în operele de artă. Cine n-ar vrea să ştie cum arăta la faţă Iisus? Cui îi adresezi rugăciunile? Puterea de abstractizare a credinţei nu este la înde­mâna oricui. Dacă nu poţi să vezi, mă­car să bănuieşti cum arată Cel pe care-L iubeşti şi căruia îţi încredinţezi su­fletul. Una dintre variantele cele mai acceptate ale imaginii lui Hristos este cea a pri­melor icoane romane. Se spune că în drum spre Golgota, faţa plină de sânge a Mân­tui­torului a fost ştearsă de o femeie numită Veronica, şi că ade­vă­ratul chip al lui Iisus s-a imprimat pe şter­garul ei.
Legenda spune că faţa lui Hristos, imprimată pe pânză, era atât de reală, încât artiştii l-au putut ve­dea exact aşa cum arăta. Studiile antropologice de azi susţin că faţa lui Iisus avea trăsături cu totul deo­sebite faţă de sclavii, profeţii şi regii neamului său.

Primele icoane

Cele mai vechi reprezentări icono­gra­fice ale Fiului Domnului au fost gă­si­te în catacombele unde se as­cun­deau primii creştini din Roma, datate de ar­heologi ca aparţinând secolului I e.n.
Spre deosebire de celebrele icoane "după Vero­nica", acestea din urmă exprimau un alt fel de chip al lui Iisus, optimist, frumos, dornic de viaţă. Psiho­is­to­ricii de la Sapienza - Italia, au inter­pretat aceste mo­duri de repre­zentare ca întruparea năzuinţelor celor oropsiţi într-o imagine a Dumnezeului lor, în care cre­deau, dar nu ştiau cum arată.
Pentru toţi cei care sufereau, icoana lui Hristos era şi este "uşa secretă" prin care sufletul lor putea ajunge la Mân­tuitorul născut între ei, între pămân­teni, pentru a-i proteja, odată ajuns în cer, de neca­zuri şi de dureri.
Icoana i-a ajutat întotdeauna pe cre­dincioşi să spere, să nu mai sufere, să creadă că prin mijlocirea ei vorbesc cu Domnul şi El îi aude şi îi ajută. Omul şi-a găsit întotdeauna refugiul în a­ceastă uşă magică, prin care ajunge la Hristos.

Regele seninului sufletesc

În Bizanţ, icoana îl reprezintă pe Iisus în două moduri, care pot constitui, după cum spun atât teo­logii, cât şi psiho-antropologii, două mari modele de re­prezentare a lui Iisus.
Unul din modele este cel al lui Iisus încă viu, pe cruce. Po­ziţia lui este dreap­tă, cu ochii des­chişi, pătrunzători, care răz­bat dincolo de noi, de întu­ne­ricul lumii. Un Hristos al speranţei.
Un alt model îl reprezintă pe Iisus mort, cu capul aplecat şi trupul îndoit de suferinţă, cu ochii închişi. Faţa sa are însă expresia unui om care a murit cu misiunea împlinită.
Nici una din liniile artistice ale re­prezentării bizantine nu exprimă sfâ­şie­rea trupească sau durerea agoniei, iar chipul lui Iisus nu şi-a pierdut no­ble­ţea şi măreţia, aşa cum a afir­mat şi Sf. Ioan Chrisostomul. Iisus, în orice icoa­nă, este ade­văratul rege al seni­nu­lui sufle­tesc.

O taină sacră

Este ştiut fap­tul că nu există nici o icoană ve­che care să repre­zinte mo­men­tul Învierii (nu pe cel al înăl­ţă­rii din mor­mânt). A­ceas­tă taină este sacră şi nimeni nu a lă­sat o re­pre­zen­tare artistică a mă­reţei clipe. Sin­gu­rii care au în­drăz­nit au fost pic­torii.
Vechile icoane din răsărit su­ge­rea­ză metaforic, sub­­til sau poate "su­­prarealist", a­ceas­tă clipă. Ast­fel, una dintre icoa­nele extrem de studiate de către arheologi, dar şi de către psi­hologi, este cea în care Iisus domneşte asupra în­tunericului Pământului, unde "rânjeş­te" chipul lui Adam, îngropat de viu în bezna miste­rioasă de sub pi­cioarele sale.
Criticii de artă de la Sapienza - Ita­lia afirmă că "nu există în realitate icoa­ne ale Învierii, pentru că nu s-a năs­­cut încă artistul capabil s-o repre­zin­te. Mai mult, orice reprezentare ico­no­gra­fică ar putea stârni suspiciuni asupra Învierii Dom­nului", pentru că ade­văr­atul artist este întotdeauna "prea crea­tiv".

Icoana de pe bobul de grâu

Una din cele mai frumoase repre­zentări ale chi­pului lui Hristos le apar­ţine ţăranilor noştri. În Ardeal se crede că pe bobul de grâu este întipărită "faţa lui Hristos". Când bate ceasul seceri­şului, oamenii lasă din holdă câte-un smoc de spice nesecerate, pe care le bo­tează "bar­ba lui Hristos". Circulă prin ţară co­linde şi credinţe, în care grâul e numit "trupul lui Hristos". La fel, vinul este socotit "sângele lui Hristos". Grâul şi vinul sunt cinstite ca elemente sacre; ele sunt pri­vite nu ca părţi ale naturii, ci ca părţi obâr­şite în tru­pul lui Iisus. Ce sem­ni­ficaţie au aceste credinţe stră­bune, dacă nu aceea că adevăratul chip al Dom­nului se află în noi, în iubirea pe care i-o purtăm, în dorul nespus după El? Iisus, ca rea­litate ome­nească şi ca prezenţă istorică a murit, dar în cli­pa morţii, sufletul său s-a întrupat din nou: pământul, văz­du­hul, cerul, lumea toa­tă deveneau tru­pul lui Iisus. În clipa când Iisus a murit, lumea de argi­lă, cu toate ale sale, do­bân­dea un suflet di­vin. De când Iisus a murit, noi oa­menii, noi toţi, am trăit nu simbolic, ci real­mente prin sufletul său.
Adevăratul chip al lui Iisus se află în fiecare dintre noi. Pentru unii există acolo dintotdeauna, alţii îl descoperă la necaz şi la frică, atunci când au ne­voie de ajutor. Pen­tru fiecare în parte, Iisus ia forma nădej­dilor care se pun în El. Oricâte strădanii depune ştiinţa să-I fi­xeze făptura is­to­rică, Iisus cel din su­fletul nostru nu poate fi rezumat şi con­strâns la nişte amănunte lumeşti. El este rugă, ar­doa­re, o stare de ilu­minare care n-are în ea nimic pământesc. Su­tele de mii de icoane care Îl re­pre­zintă nu I-au mic­şo­rat şi nu I-au sporit fru­museţea. Măsura Domnului stă în cre­din­ţa şi forţa noas­tră de-a ne ruga. Ade­văratul chip al lui Iisus este în noi.

MARIUS RADU