Chipul lui Hristos este reprezentat în moduri extrem de diferite în icoanele creștine și în operele de artă. Cine n-ar vrea să știe cum arăta la față Iisus? Cui îi adresezi rugăciunile? Puterea de abstractizare a credinței nu este la îndemâna oricui. Dacă nu poți să vezi, măcar să bănuiești cum arată Cel pe care-L iubești și căruia îți încredințezi sufletul. Una dintre variantele cele mai acceptate ale imaginii lui Hristos este cea a primelor icoane romane. Se spune că în drum spre Golgota, fața plină de sânge a Mântuitorului a fost ștearsă de o femeie numită Veronica, și că adevăratul chip al lui Iisus s-a imprimat pe ștergarul ei.
Legenda spune că fața lui Hristos, imprimată pe pânză, era atât de reală, încât artiștii l-au putut vedea exact așa cum arăta. Studiile antropologice de azi susțin că fața lui Iisus avea trăsături cu totul deosebite față de sclavii, profeții și regii neamului său.
Primele icoane
Cele mai vechi reprezentări iconografice ale Fiului Domnului au fost găsite în catacombele unde se ascundeau primii creștini din Roma, datate de arheologi ca aparținând secolului I e.n.
Spre deosebire de celebrele icoane "după Veronica", acestea din urmă exprimau un alt fel de chip al lui Iisus, optimist, frumos, dornic de viață. Psihoistoricii de la Sapienza - Italia, au interpretat aceste moduri de reprezentare ca întruparea năzuințelor celor oropsiți într-o imagine a Dumnezeului lor, în care credeau, dar nu știau cum arată.
Pentru toți cei care sufereau, icoana lui Hristos era și este "ușa secretă" prin care sufletul lor putea ajunge la Mântuitorul născut între ei, între pământeni, pentru a-i proteja, odată ajuns în cer, de necazuri și de dureri.
Icoana i-a ajutat întotdeauna pe credincioși să spere, să nu mai sufere, să creadă că prin mijlocirea ei vorbesc cu Domnul și El îi aude și îi ajută. Omul și-a găsit întotdeauna refugiul în această ușă magică, prin care ajunge la Hristos.
Regele seninului sufletesc
În Bizanț, icoana îl reprezintă pe Iisus în două moduri, care pot constitui, după cum spun atât teologii, cât și psiho-antropologii, două mari modele de reprezentare a lui Iisus.
Unul din modele este cel al lui Iisus încă viu, pe cruce. Poziția lui este dreaptă, cu ochii deschiși, pătrunzători, care răzbat dincolo de noi, de întunericul lumii. Un Hristos al speranței.
Un alt model îl reprezintă pe Iisus mort, cu capul aplecat și trupul îndoit de suferință, cu ochii închiși. Fața sa are însă expresia unui om care a murit cu misiunea împlinită.
Nici una din liniile artistice ale reprezentării bizantine nu exprimă sfâșierea trupească sau durerea agoniei, iar chipul lui Iisus nu și-a pierdut noblețea și măreția, așa cum a afirmat și Sf. Ioan Chrisostomul. Iisus, în orice icoană, este adevăratul rege al seninului sufletesc.
O taină sacră
Este știut faptul că nu există nici o icoană veche care să reprezinte momentul Învierii (nu pe cel al înălțării din mormânt). Această taină este sacră și nimeni nu a lăsat o reprezentare artistică a măreței clipe. Singurii care au îndrăznit au fost pictorii.
Vechile icoane din răsărit sugerează metaforic, subtil sau poate "suprarealist", această clipă. Astfel, una dintre icoanele extrem de studiate de către arheologi, dar și de către psihologi, este cea în care Iisus domnește asupra întunericului Pământului, unde "rânjește" chipul lui Adam, îngropat de viu în bezna misterioasă de sub picioarele sale.
Criticii de artă de la Sapienza - Italia afirmă că "nu există în realitate icoane ale Învierii, pentru că nu s-a născut încă artistul capabil s-o reprezinte. Mai mult, orice reprezentare iconografică ar putea stârni suspiciuni asupra Învierii Domnului", pentru că adevăratul artist este întotdeauna "prea creativ".
Icoana de pe bobul de grâu
Una din cele mai frumoase reprezentări ale chipului lui Hristos le aparține țăranilor noștri. În Ardeal se crede că pe bobul de grâu este întipărită "fața lui Hristos". Când bate ceasul secerișului, oamenii lasă din holdă câte-un smoc de spice nesecerate, pe care le botează "barba lui Hristos". Circulă prin țară colinde și credințe, în care grâul e numit "trupul lui Hristos". La fel, vinul este socotit "sângele lui Hristos". Grâul și vinul sunt cinstite ca elemente sacre; ele sunt privite nu ca părți ale naturii, ci ca părți obârșite în trupul lui Iisus. Ce semnificație au aceste credințe străbune, dacă nu aceea că adevăratul chip al Domnului se află în noi, în iubirea pe care i-o purtăm, în dorul nespus după El? Iisus, ca realitate omenească și ca prezență istorică a murit, dar în clipa morții, sufletul său s-a întrupat din nou: pământul, văzduhul, cerul, lumea toată deveneau trupul lui Iisus. În clipa când Iisus a murit, lumea de argilă, cu toate ale sale, dobândea un suflet divin. De când Iisus a murit, noi oamenii, noi toți, am trăit nu simbolic, ci realmente prin sufletul său.
Adevăratul chip al lui Iisus se află în fiecare dintre noi. Pentru unii există acolo dintotdeauna, alții îl descoperă la necaz și la frică, atunci când au nevoie de ajutor. Pentru fiecare în parte, Iisus ia forma nădejdilor care se pun în El. Oricâte strădanii depune știința să-I fixeze făptura istorică, Iisus cel din sufletul nostru nu poate fi rezumat și constrâns la niște amănunte lumești. El este rugă, ardoare, o stare de iluminare care n-are în ea nimic pământesc. Sutele de mii de icoane care Îl reprezintă nu I-au micșorat și nu I-au sporit frumusețea. Măsura Domnului stă în credința și forța noastră de-a ne ruga. Adevăratul chip al lui Iisus este în noi.
MARIUS RADU