- Prezenţa ta pe micul ecran a fost însoţită întotdeauna de un strop de mister. Un chip frumos, dar însoţit cumva de un zâmbet subţire, care mai mult ascunde decât te lasă să speri... Iar biografia ta de pe internet e la fel de misterioasă: absolventă de psihologie, om de televiziune, voluntar implicat în proiecte sociale, bună jucătoare de şah cu studii... de canto... Cum se explică labirintul ăsta al vieţii tale?
- Mulţumesc, Bogdana, dar nu cred că sunt o fiinţă chiar aşa de specială cum mă descrii. Am întâlnit atât de mulţi oameni speciali în viaţa mea, încât în niciun caz n-aş îndrăzni să mă consider egalul lor. Mai degrabă sunt de acord cu "bizareria" din descrierea ta. Există, totuşi, un drum care duce prin labirint, o certitudine: lucrurile pe care le-am făcut şi le fac în viaţă sunt lucruri la care ţin cu adevărat. Activităţi izvorâte numai din drag şi din dragoste, dorinţa de-a-mi face bine mie şi altora, de a trăi bucuros.
- Şi marea ta bucurie din ultima vreme pare să fie legată de proiectele sociale legate de copiii cu probleme, cărora le dedici cea mai mare parte a timpului tău.
- Da, ăsta e unul dintre lucrurile care dau vieţii mele un sens. Proiectul After School Clinceni, pe care l-am inaugurat acum cinci ani, a fost conceput pentru şaptesprezece copii. Azi am optzeci şi şapte de înscrişi şi cel puţin treizeci pe listele de aşteptare. Iubesc foarte tare locul acesta, precum şi pe copiii care au trecut pe aici.
- Mai ţii minte întâmplarea care a declanşat dedicaţia aceasta extraordinară pentru copiii cu probleme?
- O ţin minte foarte bine. Foarte, foarte bine! E momentul în care am intrat pe uşa Centrului de plasament de la Domneşti. Când am ieşit din acel loc, am avut senzaţia că devenisem un alt om. Atât de puternic a fost impactul acelor copii asupra mea, că parte din minte şi inimă au rămas acolo. Le datorez atât de mult acelor copii... Habar n-au ei cât de mult mi-au schimbat viaţa. La început, mergeam doar să mă joc cu ei. Apoi mi-am dat seama că aveau nevoie de foarte multe lucruri, printre care, marea urgenţă era un logoped, care să-i înveţe să vorbească, săracii, iar eu nu găseam niciunul. Cine să vină la Domneşti şi să facă voluntariat? Aşa că am urmat eu însămi cursuri de logopedie. După ceva timp, nu mi-am mai putut coordona programul de studiu cu cel de la jurnalul TV, amândouă fiind seara, aşa că mi-am dat demisia din televiziune.
- De necrezut, aveai un succes extraordinar! Prezenţa ta pe micul ecran hipnotiza...
"Dragostea şi bucuria lor îmi dau forţă"
- Ţi-am spus, copiii aceştia mi-au schimbat viaţa în cel mai frumos mod cu putinţă. De fiecare dată când îmi aduc aminte de ei, le văd năsucurile turtite de geam când plecam. Se lipeau de mine, plângeam şi eu, şi ei, de dor... Însă întâlnirile cu ei erau atât de intense, încât la un moment dat am cedat. Mi-am dat seama că-mi atinsesem limitele, mai mult nu mai puteam face pentru ei, dar mi-am jurat că voi crea un proiect social pentru un număr egal de copii cu cel al centrului, adică şaptesprezece. Aşa s-a născut "After School Clinceni", un proiect sub umbrela juridică a Fundaţiei Regina Maria, cu ajutorul fundaţiei "Salvaţi Copiii" şi al Primăriei Clinceni. Este un loc în care copiii din comunitatea în care locuiesc mănâncă, se joacă, fac lecţii, sunt supravegheaţi şi iubiţi. Aşa de iubiţi, încât o mămică îmi povestea că fiica ei îi tot cere să-i pună în ghiozdănel pijamale, că vrea să rămână şi peste noapte. Apoi, lucrurile s-au legat de la sine, au crescut unul dintraltul, frumos şi firesc. Simt permanent dorinţa să-i ajut pe copii, e o stare care face parte din mine, fie că e vorba despre copiii de la Clinceni, cei de la "Motivation" (o fundaţie în conducerea căreia sunt de trei ani) sau copiii din "Magicamp", o tabără pentru copii cu afecţiuni oncologice, pe care am fondat-o împreună cu Vlad Voiculescu. A pornit ca o tabără, dar acum este mult mai mult decât atât. Anul trecut au fost treizeci de copii, anul acesta, sunt optzeci, iar la anul se preconizează că vor fi o sută douăzeci. Din nefericire, mulţi dintre aceşti copii bolnavi de cancer sunt îngrozitor de sărmani. După trei zile de tabără nu mai aveau haine curate, pentru simplul fapt că-şi aduseseră cu ei tot ce aveau. Unii dintre copii au făcut cunoştinţă cu duşul abia în tabără. Am creat atunci proiectul Magibox, care direcţionează către familiile copiilor sărmani un pachet cu produse alimentare de bază, cu hăinuţe, rechizite, jocuri şi ce mai e nevoie. Chiar şi atunci când se îmbolnăvesc copii din familii de condiţie rezonabilă, medicamentele, consulturile, drumurile pot duce familia la sapă de lemn.
- Nu te stoarce sufleteşte ceea ce faci? Cum reuşeşti să găseşti bucurie într-atâta suferinţă?
- (După o pauză considerabilă şi o răsuflare apăsată...) În tabără, noi facem cunoştinţă "în direct" cu bucuria lor. Locul acela este un spaţiu al fericirii absolute, în care copiii intră pâş-pâş, ezitând, dar nu mai departe de ziua a doua, descoperă câtă forţă au, de fapt, în trupuşoarele lor bolnave. Dansează, pictează, joacă o mulţime de jocuri, o călăresc pe Marly, căluţul nostru special dresat pentru hipoterapie. De fapt, Magicamp este un loc al afecţiunii şi al emoţiei. Când eşti înconjurat de dragoste, care vine din atât de multe direcţii, suferinţa pare că dispare. Acesta este răspunsul la întrebarea ta. Mă hrănesc cu bucuria din zâmbetele şi ochii lor. Pe de altă parte, săptămâna trecută l-am pierdut pe Leo. Este primul copil din Magicamp pe care l-am cunoscut, pe care l-am ţinut în braţe şi care a plecat dintre noi. E un moment atât de greu şi sunt aşa de conştientă că Leo e doar primul... E greu, da. Dar dragostea şi bucuria lor îmi dă forţă. Pe 5 noiembrie, organizăm un concert caritabil pentru Dorin, un băiat din tabără, cu o situaţie îngrozitoare. Mama bolnavă, tatăl, singurul care aducea bani în casă şi implicit pentru tratamentele lui Dorin, a murit. Nici lemne de foc nu-şi permit. Când Dorin te ia în braţe şi râde, când îţi şopteşte la ureche că abia aşteaptă să te vadă din nou, creşte în tine o putere inimaginabilă. Tu ştii că s-ar putea să nu mai fie o data viitoare, dar Dorin râde acum şi sper că va râde şi de Moş Nicolae, când cu toţii se vor reîntâlni în Magicamp, să depene poveşti şi să primească daruri.
Fata din Berceni şi micul ecran
Un zâmbet marcă înregistrată
- Faci televiziune de la cincisprezece ani şi spui că ai fost atât de timidă... Cum se poate asta?
- În studio e altceva. Eşti cu camera de luat vederi şi un om în spatele ei. Eşti în faţa unei ţări întregi, dar de fapt nu eşti: acesta e farmecul. Dacă te gândeşti în fiecare secundă câte perechi de ochi se uită la tine, poate fi înfricoşător, dar după atâta timp, mi-am făcut o idee despre oamenii care mă privesc şi îmi place să cred că sunt mai degrabă prietenoşi. Nu mă mai sperie. Le datorez enorm. Mulţi dintre cei care mă ajută azi în proiectele sociale sunt oameni care s-au uitat la un moment dat la televizor şi au decis cumva să se implice. Eu am şi un noroc extraordinar: acela de a nu atrage reacţii negative extreme. E chiar un noroc ca oamenii care nu mă plac să nu mi se adreseze virulent. Chiar şi când mă critică sunt mai degrabă delicaţi. În plus, nu-mi place să las lucrurile aşa, la nivel de vorbe, fără argumente, aşa că încerc să aflu despre ce e vorba, poate la mijloc este o neînţelegere. Ideal este să încerci să repari neclarităţile atunci când apar, în măsura în care e posibil. Nu pierzi nimic dacă încerci.
- După ce ai părăsit televiziunea o vreme, te-ai întors la ştirile de la Prima TV. De ce?
- Îmi era dor. Primele mele amintiri despre ceea ce voiam să fac în viaţă sunt legate de televiziune. A fost visul vieţii mele. Este o pasiune. Fac televiziune cu drag, îmi place să le povestesc oamenilor. Dacă prezint o ştire care "mă lasă" să fiu relaxată, îmi place să transmit publicului starea aceasta de voie bună. Sunt în televiziune de mai bine de douăzeci de ani, iar de-a lungul timpului, am cunoscut prin intermediul ei oameni de la care am învăţat enorm, oameni care m-au ajutat să cresc, oameni fără de care nu aş fi putut face faţă provocărilor din viaţa mea. E o meserie extraordinară. Televiziunea e parte din mine, dacă mi-o ia cineva, nu mai sunt întreagă. Dar ceea ce am descoperit pe parcursul vieţii e că nu mai e singura parte din mine.
- Unul din atuurile tale de pe micul ecran e zâmbetul. Un zâmbet fin, enigmatic, marcă înregistrată Melania Medeleanu, aş zice. Face parte din tine, sau e un truc profesional, practicat, pe larg, şi la alte televiziuni?
- Nu sunt actriţă şi nu ştiu cum să scot la suprafaţă un zâmbet educat profesional. Mă bucur să-mi spui că zâmbetul meu are ceva aparte, dar el este urmarea firească a lucrurilor pe care le văd, le aud şi le primesc în sufletul meu. Acesta este zâmbetul: când în tine s-a declanşat un preaplin, care pur şi simplu trebuie să se reverse pe undeva.
Prinţesa de la miezul nopţii
În grădina casei din Clinceni
- Când zâmbesc, da. Dar fiecare om are momente şi momente. Nu sunt mereu mulţumită de mine. Fericirea? O treabă atât de personală! Pentru unii e atunci când cineva îi aşteaptă acasă, pentru alţii, să facă toţi banii din lume, pentru alţii, să călătorească, pentru alţii e să se dedice muncii şi să muncească atât de mult şi cu atâta pasiune, încât să nu-şi mai dea seama că e muncă şi ea devine parte din ei... Eu cred că mai am drum lung de bătut până să descopăr fericirea. Până atunci, ca tot omul, am bucurii şi tristeţi...
- Melania, afară e toamnă, frunzele se îngălbenesc, au venit brumele. Ce culori are curtea casei tale de la Clinceni?
- Când mă uit pe fereastră, prima pe care o văd e magnolia mea. S-a îngălbenit. Nucului i-au cam căzut frunzele, dar gura leului e încă albă şi puternică. Mai sunt câteva roşii verzi, care aşteaptă ultima salată. E frumoasă toamna, dar mărturisesc că mie îmi place mai mult primăvara. Primăvara e o pândă continuă. Îmi fac cafeaua şi o pornesc la cercetat prin curte, dau tur casei, să văd, oare ce zambilă a răsărit? O fi albă sau roz? Iar lăstarul acela ce e?, că nu mai ţin minte ce-am semănat... Şi uite aşa, cu cafeaua în mână, dau turul casei, pentru a-mi saluta grădina. Sunt cam opt ani de când stau aici, şi îmi place foarte mult. Nu neg că oraşul are beneficiile lui, eşti mai eficient locuind în oraş, ajungi repede la întâlniri, nu trebuie să organizezi totul cu două ore înainte, ca să ai timp de drum. Anul trecut, chiar mi-am închiriat un apartament în centru, pentru că aveam prea multe de făcut în Bucureşti şi, uaaaa!, ce eficientă am fost! Pe de altă parte, traiul la ţară m-a învăţat un lucru esenţial: pe lângă liniştea oferită, m-a învăţat să mă organizez mai bine.
- ...şi cum arată o zi din viaţa ta?
- Cam aşa: mă trezesc foarte devreme, îmi fac cafeaua şi îmi iau un carneţel pe care scrie în susul paginii: TO DO! (lucruri de făcut). În timp ce beau cafeaua, lista lucrurilor prinde contur: mail către..., răspuns către..., discurs pentru..., interviu, poze pentru site, întâlnire cu... şi tot aşa. Apoi încep să le bifez. Văd ce pot rezolva mai repede. După aceea, vine drumul către cursurile de "Public Speaking", apoi jurnalul de la Prima TV, iar pe la miezul nopţii, ca prinţesele, mă adun iar în cuibul meu. Şi mâine o iau de la capăt. Şi toate astea mă fac să mă simt vie.
- Dar tu cu tine te mai întâlneşti?
- Fără să mă plâng deloc, îţi spun că în noiembrie am exact două zile libere. Două. Atât! Restul calendarului este plin. Din fericire, este plin cu lucruri care-mi plac şi care-mi aduc bucurie. Aşadar, nu am nevoie, în acest moment al vieţii, de vreo altă clipă cu mine. În prezent, toate clipele sunt cu mine.
- În atâta "strâmtoare" încape şi dragostea? Fără să fiu indiscretă, şi fără să intru, neinvitată, în viaţa ta personală, vreau să te întreb doar atât: mai crezi în marea iubire?
- Nu voi înceta niciodată să cred în ea. Dar cum nu sunt două frunze identice, cum nu sunt nici doi oameni la fel, aşa nu sunt nici iubirile. Unii s-au fript şi nu şi-au mai dat voie să iubească, alţii s-au fript, şi cu prima ocazie s-au aruncat iar cu capul înainte. Eu cred că iubirea ţine de cum îţi dai voie să trăieşti şi, da, cred fără dubiu în iubirea adevărată. Văd în jurul meu oameni care se iubesc cu patimă şi se înţeleg de minune, văd oameni care se iubesc cu patimă şi nu se înţeleg deloc, văd oameni care se iubesc molcom, de ani de zile, şi care sunt foarte frumoşi. Da, cred în iubire, cred că este energia care mută munţii din loc, cred că este acel ceva fără de care viaţa ar fi extrem de săracă.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
