MELANIA MEDELEANU - "Habar n-au copiii cât de mult mi-au schimbat viața"

Drumul prin labirint

- Prezența ta pe micul ecran a fost însoțită în­totdeauna de un strop de mister. Un chip frumos, dar însoțit cumva de un zâmbet subțire, care mai mult ascunde decât te lasă să speri... Iar biografia ta de pe internet e la fel de misterioasă: absolventă de psihologie, om de televiziune, voluntar implicat în proiecte sociale, bună jucătoare de șah cu stu­dii... de canto... Cum se explică labirintul ăsta al vieții tale?

- Mulțumesc, Bogdana, dar nu cred că sunt o fiin­ță chiar așa de specială cum mă descrii. Am întâlnit atât de mulți oameni speciali în viața mea, încât în niciun caz n-aș îndrăzni să mă consider egalul lor. Mai de­grabă sunt de acord cu "bizareria" din descri­erea ta. Există, totuși, un drum care duce prin labirint, o cer­titudine: lucrurile pe care le-am făcut și le fac în viață sunt lucruri la care țin cu adevărat. Activități izvorâte numai din drag și din dragoste, dorința de-a-mi face bine mie și altora, de a trăi bucuros.

- Și marea ta bucurie din ultima vreme pare să fie legată de proiectele sociale legate de copiii cu pro­bleme, cărora le dedici cea mai mare parte a tim­pului tău.

- Da, ăsta e unul dintre lucrurile care dau vieții mele un sens. Proiectul After School Clinceni, pe care l-am inaugurat acum cinci ani, a fost conceput pentru șaptesprezece copii. Azi am optzeci și șapte de înscriși și cel puțin treizeci pe listele de așteptare. Iubesc foarte tare locul acesta, precum și pe copiii care au trecut pe aici.

- Mai ții minte întâmplarea care a declanșat dedicația aceasta extraordinară pentru copiii cu probleme?

- O țin minte foarte bine. Foarte, foarte bine! E mo­mentul în care am intrat pe ușa Centrului de pla­sament de la Domnești. Când am ieșit din acel loc, am avut senzația că devenisem un alt om. Atât de puternic a fost impactul acelor copii asupra mea, că parte din minte și inimă au rămas acolo. Le datorez atât de mult acelor copii... Habar n-au ei cât de mult mi-au schimbat viața. La început, mergeam doar să mă joc cu ei. Apoi mi-am dat seama că aveau nevoie de foarte multe lucruri, printre care, marea urgență era un logoped, care să-i învețe să vorbească, săracii, iar eu nu găseam niciunul. Cine să vină la Domnești și să facă voluntariat? Așa că am urmat eu însămi cursuri de logopedie. După ceva timp, nu mi-am mai putut coordona programul de studiu cu cel de la jur­nalul TV, amândouă fiind seara, așa că mi-am dat de­misia din televiziune.

- De necrezut, aveai un succes extraordinar! Prezența ta pe micul ecran hipnotiza...

- Ți-am spus, copiii aceștia mi-au schimbat viața în cel mai frumos mod cu putință. De fiecare dată când îmi aduc aminte de ei, le văd năsucurile turtite de geam când plecam. Se lipeau de mine, plângeam și eu, și ei, de dor... Însă întâlnirile cu ei erau atât de intense, încât la un moment dat am cedat. Mi-am dat seama că-mi atinsesem limitele, mai mult nu mai puteam face pentru ei, dar mi-am jurat că voi crea un proiect social pentru un număr egal de copii cu cel al centrului, adică șapte­spre­zece. Așa s-a născut "After School Clinceni", un proiect sub umbrela juridică a Fundației Regina Maria, cu ajutorul fundației "Salvați Copiii" și al Primăriei Clinceni. Este un loc în care copiii din comunitatea în care locuiesc mă­nâncă, se joacă, fac lecții, sunt supra­ve­gheați și iubiți. Așa de iubiți, încât o mămică îmi povestea că fiica ei îi tot cere să-i pună în ghiozdănel pijamale, că vrea să rămână și peste noapte. Apoi, lucrurile s-au legat de la sine, au crescut unul dintraltul, frumos și firesc. Simt permanent dorința să-i ajut pe copii, e o stare care face parte din mine, fie că e vorba despre copiii de la Clin­ceni, cei de la "Motivation" (o fundație în con­du­cerea căreia sunt de trei ani) sau copiii din "Ma­gicamp", o tabără pentru copii cu afecțiuni on­co­logice, pe care am fondat-o împreună cu Vlad Voi­culescu. A pornit ca o tabără, dar acum este mult mai mult decât atât. Anul trecut au fost treizeci de copii, anul acesta, sunt optzeci, iar la anul se preconizează că vor fi o sută douăzeci. Din nefericire, mulți dintre acești copii bolnavi de cancer sunt îngrozitor de sărmani. După trei zile de tabără nu mai aveau haine curate, pentru simplul fapt că-și aduseseră cu ei tot ce aveau. Unii dintre copii au făcut cunoștință cu du­șul abia în tabără. Am creat atunci proiectul Magibox, care direcționează către familiile copiilor sărmani un pachet cu produse alimentare de bază, cu hăinuțe, rechizite, jocuri și ce mai e nevoie. Chiar și atunci când se îmbolnăvesc copii din familii de condiție re­zonabilă, medicamentele, consulturile, drumurile pot duce familia la sapă de lemn.

- Nu te stoarce sufletește ceea ce faci? Cum reușești să găsești bucurie într-atâta suferință?

- (După o pauză considerabilă și o răsuflare apăsată...) În tabără, noi facem cunoștință "în direct" cu bucuria lor. Locul acela este un spațiu al fericirii absolute, în care copiii intră pâș-pâș, ezitând, dar nu mai departe de ziua a doua, descoperă câtă forță au, de fapt, în trupușoarele lor bolnave. Dan­sea­ză, pictează, joacă o mulțime de jocuri, o călăresc pe Marly, căluțul nostru special dresat pentru hipo­terapie. De fapt, Magicamp este un loc al afec­țiunii și al emoției. Când ești înconjurat de dragoste, care vine din atât de multe direcții, suferința pare că dispare. Acesta este răspunsul la întrebarea ta. Mă hrănesc cu bucuria din zâmbetele și ochii lor. Pe de altă parte, săptă­mâna trecută l-am pierdut pe Leo. Este primul copil din Magicamp pe care l-am cunoscut, pe care l-am ținut în brațe și care a plecat dintre noi. E un moment atât de greu și sunt așa de conștientă că Leo e doar primul... E greu, da. Dar dragostea și bucuria lor îmi dă forță. Pe 5 noiembrie, organizăm un concert caritabil pentru Dorin, un băiat din tabără, cu o situație îngrozitoare. Mama bolnavă, tatăl, singurul care aducea bani în casă și implicit pentru trata­mentele lui Dorin, a murit. Nici lemne de foc nu-și permit. Când Dorin te ia în brațe și râde, când îți șoptește la ureche că abia așteaptă să te vadă din nou, crește în tine o putere inimaginabilă. Tu știi că s-ar putea să nu mai fie o data viitoare, dar Dorin râde acum și sper că va râde și de Moș Nicolae, când cu toții se vor reîntâlni în Magicamp, să de­pe­ne povești și să primească daruri.

Fata din Berceni și micul ecran

- Ce fel de copil ai fost tu, Melania?

-Băiețoasă. Am un frate mai mare, așa că jucăriile mele au fost avioane și mașini. Am jucat tenis cu piciorul, de nu mă întrecea nimeni, și fotbal, până la vârsta la care nu am mai putut face stop pe piept. Cred că am fost foarte plină de viață, până în liceu, când perioada aceea complicată, de trăiri și stări ciudate, m-a transformat în cea mai timidă ființă de pe pământ. O fată din Berceni, care merge la un liceu de copii cu bani, la Școala Centrală de fete și, deodată, am încetat, pur și simplu, să vor­besc. Nu deschideam gura decât dacă eram întrebată și starea a durat mult, muuult de tot. De fapt, până acum cinci ani, când m-au trezit din nou copiii la viață. De aceea îți spuneam că habar nu au ei cât de mult m-au schimbat.

- Faci televiziune de la cincisprezece ani și spui că ai fost atât de timidă... Cum se poate asta?

- În studio e altceva. Ești cu camera de luat vederi și un om în spatele ei. Ești în fața unei țări întregi, dar de fapt nu ești: acesta e farmecul. Dacă te gândești în fiecare secundă câte perechi de ochi se uită la tine, poate fi înfricoșător, dar după atâta timp, mi-am făcut o idee despre oamenii care mă privesc și îmi place să cred că sunt mai degrabă prietenoși. Nu mă mai sperie. Le datorez enorm. Mulți dintre cei care mă ajută azi în proiectele sociale sunt oameni care s-au uitat la un moment dat la televizor și au decis cumva să se implice. Eu am și un noroc extraordinar: acela de a nu atrage reacții negative extreme. E chiar un noroc ca oamenii care nu mă plac să nu mi se adreseze virulent. Chiar și când mă critică sunt mai degrabă delicați. În plus, nu-mi place să las lucrurile așa, la nivel de vorbe, fără argumente, așa că încerc să aflu despre ce e vorba, poate la mij­loc este o neînțelegere. Ideal este să încerci să repari neclaritățile atunci când apar, în măsura în care e posibil. Nu pierzi nimic dacă încerci.

- După ce ai părăsit televiziunea o vre­me, te-ai întors la știrile de la Prima TV. De ce?

- Îmi era dor. Primele mele amintiri despre ceea ce voiam să fac în viață sunt legate de televiziune. A fost visul vieții mele. Este o pasiune. Fac televiziune cu drag, îmi place să le povestesc oamenilor. Dacă prezint o știre care "mă lasă" să fiu relaxată, îmi place să transmit publicului starea aceasta de voie bună. Sunt în televiziune de mai bine de douăzeci de ani, iar de-a lungul timpului, am cunoscut prin intermediul ei oameni de la care am învățat enorm, oameni care m-au ajutat să cresc, oameni fără de care nu aș fi putut face față provocărilor din viața mea. E o meserie extraor­dinară. Televiziunea e parte din mine, dacă mi-o ia cineva, nu mai sunt întreagă. Dar ceea ce am des­coperit pe parcursul vieții e că nu mai e singura parte din mine.

- Unul din atuurile tale de pe micul ecran e zâmbetul. Un zâmbet fin, enigmatic, marcă înre­gistrată Melania Medeleanu, aș zice. Face parte din tine, sau e un truc profesional, practicat, pe larg, și la alte televiziuni?

- Nu sunt actriță și nu știu cum să scot la su­prafață un zâmbet educat profesional. Mă bucur să-mi spui că zâmbetul meu are ceva aparte, dar el este urmarea firească a lucrurilor pe care le văd, le aud și le primesc în sufletul meu. Acesta este zâm­betul: când în tine s-a declanșat un preaplin, care pur și simplu trebuie să se reverse pe undeva.

Prințesa de la miezul nopții

- Să înțeleg că te afli într-un moment de grație al vieții tale?

- Când zâmbesc, da. Dar fiecare om are mo­mente și momente. Nu sunt mereu mulțumită de mine. Fericirea? O treabă atât de personală! Pentru unii e atunci când cineva îi așteaptă acasă, pentru alții, să facă toți banii din lume, pentru alții, să călătorească, pentru alții e să se dedice muncii și să muncească atât de mult și cu atâta pasiune, încât să nu-și mai dea seama că e muncă și ea devine parte din ei... Eu cred că mai am drum lung de bătut până să descopăr fericirea. Până atunci, ca tot omul, am bucurii și tristeți...

- Melania, afară e toamnă, frunzele se îngăl­benesc, au venit brumele. Ce culori are curtea casei tale de la Clinceni?

- Când mă uit pe fereastră, prima pe care o văd e magnolia mea. S-a îngălbenit. Nucului i-au cam că­zut frunzele, dar gura leului e încă albă și pu­ternică. Mai sunt câteva roșii verzi, care așteaptă ultima salată. E frumoasă toamna, dar mărturisesc că mie îmi place mai mult primăvara. Primăvara e o pândă continuă. Îmi fac cafeaua și o pornesc la cercetat prin curte, dau tur casei, să văd, oare ce zam­­bilă a răsărit? O fi albă sau roz? Iar lăstarul acela ce e?, că nu mai țin minte ce-am semănat... Și uite așa, cu cafeaua în mână, dau turul casei, pentru a-mi saluta grădina. Sunt cam opt ani de când stau aici, și îmi place foarte mult. Nu neg că orașul are beneficiile lui, ești mai eficient locuind în oraș, ajungi repede la întâlniri, nu trebuie să organizezi totul cu două ore înainte, ca să ai timp de drum. Anul trecut, chiar mi-am închiriat un apartament în centru, pentru că aveam prea multe de făcut în București și, uaaaa!, ce eficientă am fost! Pe de altă parte, traiul la țară m-a învățat un lucru esențial: pe lângă liniștea oferită, m-a învățat să mă organizez mai bine.

- ...și cum arată o zi din viața ta?

- Cam așa: mă trezesc foarte devreme, îmi fac cafeaua și îmi iau un carnețel pe care scrie în susul paginii: TO DO! (lucruri de făcut). În timp ce beau cafeaua, lista lucrurilor prinde contur: mail către..., răs­puns către..., discurs pentru..., interviu, poze pen­tru site, întâlnire cu... și tot așa. Apoi încep să le bi­fez. Văd ce pot rezolva mai repede. După aceea, vine drumul către cursurile de "Public Speaking", apoi jurnalul de la Prima TV, iar pe la miezul nopții, ca prințesele, mă adun iar în cuibul meu. Și mâine o iau de la capăt. Și toate astea mă fac să mă simt vie.

- Dar tu cu tine te mai întâlnești?

- Fără să mă plâng deloc, îți spun că în noiembrie am exact două zile libere. Două. Atât! Restul calen­da­rului este plin. Din fericire, este plin cu lucruri care-mi plac și care-mi aduc bucurie. Așadar, nu am nevoie, în acest moment al vieții, de vreo altă clipă cu mine. În prezent, toate clipele sunt cu mine.

- În atâta "strâmtoare" încape și dragostea? Fără să fiu indiscretă, și fără să intru, neinvitată, în viața ta personală, vreau să te întreb doar atât: mai crezi în marea iubire?

- Nu voi înceta niciodată să cred în ea. Dar cum nu sunt două frunze identice, cum nu sunt nici doi oameni la fel, așa nu sunt nici iubirile. Unii s-au fript și nu și-au mai dat voie să iubească, alții s-au fript, și cu prima ocazie s-au aruncat iar cu capul înainte. Eu cred că iubirea ține de cum îți dai voie să trăiești și, da, cred fără dubiu în iubirea adevărată. Văd în jurul meu oameni care se iu­besc cu patimă și se înțeleg de mi­nu­ne, văd oameni ca­re se iubesc cu pa­timă și nu se în­țe­leg deloc, văd oa­meni care se iubesc molcom, de ani de zile, și care sunt foarte frumoși. Da, cred în iubire, cred că este energia care mută munții din loc, cred că este a­cel ceva fără de ca­re viața ar fi ex­trem de săracă.