Mai puţin machiaj, mai mult râs
- În urmă cu un deceniu, prezenţa femeilor la comanda ştirilor sportive de pe micul ecran era un eveniment. Astăzi, toate televiziunile "operează", când e vorba de sport, cu fete tinere şi frumoase. Printre ele te afli şi tu. Cum îţi explici fenomenul? Nu e riscant ca boxul ori fotbalul, sporturi strict bărbăteşti, să fie mediatizate de femei?
- După părerea mea, explicaţia e de natură psihologică: bărbaţii, publicul preponderent al ştirilor sportive, preferă să-şi primească informaţiile de la un chip feminin, frumos şi zâmbitor. Deşi nici bărbaţii-prezentatori nu lipsesc, totuşi, femeile sunt preferate. Atrag mai mult audienţa. Şi-apoi, ţinând cont de faptul că există multe alte domenii în care bărbaţii sunt preferaţi, n-aş spune că, la nivel general, ei se află în dezavantaj. (râde)
- Rolul tău pe micul ecran se rezumă strict la prezentare?
- Nu, fac şi muncă de editare. Există un grup de colegi care scriu ştirile propriu-zise, după care eu primesc intro-urile şi le editez, astfel încât ceea ce relatez "să-mi vină bine", să nu rostogolesc doar nişte cuvinte, ci să vorbesc în cunoştinţă de cauză şi firesc. Vreau ca informaţiile să sune natural, lejer. Şi prezentarea să aibă amprenta stilului meu. Nu denaturez conţinutul, lucrez doar asupra formei. Înainte de sport, am făcut doi ani de ştiri, şi colegii au mare încredere în mine, mi-au lăsat mână liberă.
- Ce te-a determinat să faci rocada de la ştiri la sport?
- Am considerat că postura de la sport mi se potriveşte mult mai bine, dată fiind vârsta pe care o am - 27 de ani. Şi temperamentul. La ştiri, atitudinea era sobră, nu lăsa loc de zâmbet sau de o mişcare mai lejeră. Mă simţeam puţin cam încorsetată şi ca atitudine, şi ca aspect. La ştiri, machiajul este mult mai gros, prea accentuat, mă îmbătrânea mult. Unde să mai pun că ştirile propriu-zise, informaţiile, erau deseori - asta e viaţa! - sumbre şi mă afectau destul de mult. Am considerat, deci, că mi s-ar potrivi mai bine atmosfera de la sport: machiaj mai simplu, atitudine mai relaxată şi nici urmă de catastrofe. Ceea ce nu înseamnă că, la un moment dat, în viitor, nu aş mai lua în considerare o revenire la ştiri. Asta, dacă nu voi realiza cumva o emisiune de divertisment, care e visul meu. Într-un astfel de context, m-aş simţi ca peştele în apă, mi-aş putea "exploata" cu-adevărat firea. Mie îmi place mult să râd, sunt foarte veselă.
Casa cu animale
O profesionistă cu chip frumos
- Tatăl tău e medic veterinar?
- Nu, şi el, şi mama sunt ingineri. Dar aşa s-a "nimerit": tata este un om cu inimă bună, care se topeşte după animale şi încearcă să le ajute cât şi cum poate. Aşadar, trăind în copilărie în acest context "animalier", am decis că eu vreau să fiu veterinar. Şi-am ţinut-o aşa nişte ani buni! Apoi, la liceu, mi-am schimbat părerea: eram la o clasă umanistă (spre matematică, chimie şi fizică nu aveam aplecare) şi mi-am dat seama că n-aş prea avea sorţi de izbândă cu planul meu. Am realizat că a fi medic veterinar presupune mai multe decât iubirea de animale. Aşa că m-am gândit să dau la Jurnalism. Şi nu doar că voiam să studiez jurnalismul, dar voiam să-l studiez la Bucureşti. Când au auzit ai mei, n-au fost prea fericiţi. Sora mea terminase Matematica, la Iaşi, şi ei îşi închipuiseră că, indiferent de facultate, voi merge şi eu tot la Iaşi. "Ce rezolvi tu cu Jurnalismul?", ţin minte că mi-a spus tata. "Trebuie să te gândeşti că eşti o fată din provincie, că posibilităţile noastre financiare sunt modeste şi că nici nu avem relaţii în acest domeniu. Cum ai să reuşeşti?". Temerile lor, lipsa aceasta de încredere m-au ambiţionat şi mai tare. Evident, până la urmă, părinţii au cedat şi aşa am ajuns în Bucureşti, la Universitatea Media.
Bunica şi cartea din buzunar
Mireasă la Verona
- Nu. Din fericire, părinţii mei au fost realişti, niciodată nu ne-au cocoloşit pe mine şi pe sora mea. Pentru noi, Moldova "cea dulce şi domoală" nu a existat decât în cărţi. Laitmotivul copilăriei noastre a fost "Atenţie mare! Nu vă îmbătaţi cu apă rece!". Nici când mergeam la bunici, la Huşi, nu aveam parte de prea multe dulcegării. Acolo ne prelua bunica şi primul lucru pe care-l făcea era să ne ceară listele de lecturi de vacanţă. După care, bineînţeles, ne urmărea peste tot şi, dacă nu ne găsea cu cartea-n mână, era jale. Bunica a fost educatoare, iar bunicul, preot. Din cei patru pereţi ai casei, trei erau căptuşiţi cu cărţi. Deci, n-aveam nicio şansă de scăpare! Eu încercam să mai trişez şi păstram rezumatele surorii mele, le copiam şi i le prezentam bunicii ca fiind ale mele. Asta, până într-o vară, când s-a prins la şmecherie. Mi-a făcut o moliftă...! Acum însă îi sunt recunoscătoare pentru că n-a depus armele. (râde) În orice caz, aşa se face că venirea în Bucureşti nu mi-a dat deloc fiori. De greu am dat abia prin anul III, când profesorii au început să ne îndemne să ne găsim ceva de lucru, măcar ca să facem puţină practică. Pe de altă parte, tata, săracu', începuse şi el să bombăne din cauza banilor - îmi trebuiau pentru facultate, pentru chirie, pentru traiul de zi cu zi... Neştiind la ce uşă să bat, am început să caut oferte de muncă pe internet. Şi-am găsit un anunţ de la Digi Sport. Am trimis un CV şi, după vreo săptămână, am primit un telefon prin care eram invitată la o discuţie. Eu, sinceră să fiu, am plecat cu gândul că poate prind un post de ajutor la montaj - asta era ceea ce mă pasiona: montajul. Dar după ce am stat de vorbă cu directorul de producţie şi i-am explicat că sunt studentă, că n-am experienţă, dar aş vrea să dobândesc, el s-a uitat la mine şi mi-a spus: "Nu vrei să dai o probă?". Ei, proba aia s-a transformat în şase luni de pregătire şi apoi în ieşirea pe post, ca prezentatoare de ştiri. După ce m-a văzut prima dată pe ecran, tata a fost fairplay şi a recunoscut că nu crezuse nicio clipă că voi reuşi, dar că acum: "Sunt mândru de fetiţa mea. A avut dreptate."
- Din tot ce mi-ai povestit, n-am descoperit nicio legătură cu sportul.
- A, am uitat! Din clasa a V-a până într-a VIII-a, am făcut tenis. Mi-a plăcut mult, dar nu atât de mult încât să mă bată gândul să încerc să fac performanţă. Am renunţat înaintea examenului de capacitate şi n-am plâns din cauza asta. Culmea este că acum, în ultimii ani, am regăsit savoarea tenisului şi, când am ocazia, joc cu mare drag. Însă nu cu regularitate, pentru că sunt ocupată cu mersul la sală. (râde) Soţul meu e pasionat de body-building şi m-a bătut la cap să merg cu el, că "vreau să te antrenez". Ce să spun? Nu e uşor deloc. Până la urmă, am acceptat o înţelegere de compromis: merg la sală de trei ori pe săptămână, iar în restul timpului se duce singur. Sinceră să fiu, prefer să alerg în aer liber sau să joc volei în apă.
Vis de dragoste la Verona
Cu soţul ei, Florin
- Cred că da, iar soţul meu, sigur! Şi acum continuă să-mi aducă buchete de flori şi să-mi facă tot felul de surprize romantice. Dar nu din romantism am ales Verona. Povestea sună aşa: eu şi Florin suntem împreună încă din liceu. Iar de cunoscut, ne cunoaştem din copilărie. Când a venit vorba de mersul la facultate, ştiam că Florin avea să plece în Italia - familia lui e stabilită acolo, de aproape treizeci de ani. Frumos a fost că părinţii lui mi-au propus să merg şi eu: să stau la ei şi să-mi continui studiile tot în Italia. Însă părinţii mei nici n-au vrut s-audă de-aşa ceva şi-am fost obligată să rămân aici. Nu-mi pare rău, pentru că anii aceştia de distanţă fizică ne-au întărit şi mai mult relaţia. Şi ce dulci şi pline de emoţie erau reîntâlnirile: eu mergeam la el cam o dată la o lună şi jumătate, iar el venea la mine de sărbători. Şi, de fiecare dată când ne despărţeam, o făceam cu ochii în lacrimi. Am avut însă răbdare şi tărie şi, după terminarea facultăţii, deşi avea oferte de muncă tentante în Italia, de dragul meu, Florin a ales să se mute din nou aici. Eu intrasem deja la Digi şi n-a vrut să-mi pericliteze cariera. S-a angajat la o bancă - a terminat echivalentul italian al Facultăţii de Finanţe-Bănci din România - apoi s-a transferat la o alta... În sfârşit, până la urmă a găsit un angajator serios şi acum e şi el mulţumit, şi din acest punct de vedere, al carierei. Ei, şi după ce-am depăşit toate aceste hopuri, am decis să ne şi căsătorim. Numai că am vrut să fim doar noi doi, să fie doar momentul nostru, ceva intim, în care doar sufletele şi inimile noastre să conteze. Şi-aşa am hotărât "să fugim în lume". Fuga însă a fost bine plănuită. Ne-am gândit în ce ţară am vrea să ne spunem "Da" şi, după ce am eliminat Franţa (trebuia să locuim acolo şi să dovedim asta cu acte, ceea ce nu era cazul), am ales Italia. Am făcut demersurile legale, dar, pentru că am depus toate actele la consulatul din Trieste, ni s-a permis să ne alegem un oraş doar din partea de nord ţării, oricare îl voiam noi. În decurs de şase luni, puteam să ne căsătorim oricând. Până la urmă, am ales Verona, pentru că avea aeroport şi pentru că acolo am găsit un loc care ne-a înflăcărat imaginaţia: un hotel splendid, deschis într-o fostă mânăstire de maici. Clădirea se înalţă pe un munte, în afara oraşului, iar panorama este impresionantă. Cei de la hotel aveau dreptul să organizeze şi căsătorii şi-aşa am ajuns la Verona. Iar momentul marelui "Da" a fost, cu-adevărat, minunat! De poveste! Am fost numai eu şi Florin şi cei doi martori, de care aveam nevoie obligatoriu - sora lui şi soţul ei. Plus ofiţerul de stare civilă şi un violonist. Mai delicată a fost clipa de după întoarcerea în România, când mi-am anunţat familia. Reacţiile n-au fost tocmai pozitive. (râde)
- Şi-acum ce mai urmează, Simona?
- Acel "fericiţi împreună, până la adânci bătrâneţi". Eu aşa cred! Iar în altă ordine de idei, va urma o mare surpriză pentru bunica mea. Ea e o cititoare împătimită a "Formulei AS" - are colecţia completă a revistei; poţi să-i iei din casă ce vrei, numai de "Formula AS" să nu te atingi! - şi am decis să nu-i spun nimic de acest interviu. Sunt curioasă ce reacţie o să aibă, când mă va descoperi printre filele pe care le răsfoieşte cu atâta dragoste.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
