Reghina

Şi domnii se îndrăgostesc, nu-i aşa?

Erau cazaţi, ca în fiecare an, în cabana pă­du­rarului, acolo unde începea drumul ce urca până sus pe creasta muntelui. Locuiau acolo cât ţinea vara, cât aveau ce culege de prin pă­dure. Ajungeau prin mai, când începeau să se coacă fragii sălbatici, şi rămâneau până prin octombrie, noiembrie, când mai gă­seau prin poieni doar alune, ciu­perci, fructe de soc şi de scoruş. După ce cădeau brumele şi nu mai aveau ni­mic de cules, plecau. Nimeni nu ştia unde se duc în lunile de iarnă şi din ce trăiesc, nu i-a întrebat nimeni, ni­cio­dată, deşi erau prietenoşi cu ori­cine şi dornici de-a povesti. Îşi ziceau rudari şi se supărau dacă cineva îi apro­pia de ţigani. Nu semănau cu aceştia decât prin dragul de libertate. Aveau obi­ce­iuri mai paşnice, pielea mai albă, erau toţi blonzi, cei mai mulţi din­tre ei cu ochi al­baş­tri. Nu ştiu ce fel de neam erau, n-am mai au­zit de ei în anii de acu­ma, nu ştiu nici dacă mai trăiesc sau au trăit prin alte zone ale ţării. Erau harnici şi tare ve­seli, munceau toţi, de la cei mai mici, care erau toată ziua prin pădure la cules, până la cei bă­trâni, care ciopleau din lemn lin­guri, câr­pă­toare şi co­veţi de frământat alua­tul, mai mari sau mai mici, după cum era co­pacul pe care-l tăiau. Lumea din sat îi cu­noş­tea deja pe mulţi dintre ei după nume, pe alţii, după obiceiuri, pentru că atunci când ploua şi nu pu­teau culege ni­mic, coborau în sat şi se îmbiau la lucru pe lân­gă gospodăriile oa­me­nilor. Aşa am cunoscut-o eu pe Reghina, în ultima vacanţă a studenţiei mele. Aveam nouăsprezece ani. Amin­tirea ei mă trezeşte şi acum din lâncezeala comodă a vieţii de pensionar, şi încă de la început vreau să vă spun că întâlnirea cu ea este una dintre cele mai ciudate şi frumoase în­tâmplări din tinereţea mea. De-a lungul anilor, când clipele petrecute alături de Reghina îmi veneau în minte, de fiecare dată simţeam că îmi înfloreşte ziua. Cel mai adesea, îmi aminteam de ea toamna, căci într-o zi de toamnă s-a petrecut întâmplarea pe care vreau să v-o povestesc.

Zile cu ploi

În anul acela, începutul toamnei a fost tare ploios. Zile în şir, cerul greu de nori a rămas cenuşiu. Frun­ze­le copacilor s-au întunecat, fără să mai treacă, pre­cum în alţi ani, prin culorile bine cunoscute ale toam­nei, galben, portocaliu şi roşu aprins. Părea că pădu­rea s-a stins brusc, ofilindu-se, după ce-a sărit peste toamna cea frumoasă drept în zilele reci, dinainte de căderea brumelor. Pământul era plin de apă şi încă mai ploua fără încetare; ploaie măruntă, încăpăţânată, cu picuri iuţi, ce străbăteau perdelele de ceaţă. După zile de aş­teptare, cu speranţa neîmplinită că ar putea ieşi soarele, mama s-a hotărât să ne apucăm să strân­gem porumbul, de teamă că altfel ar fi pu­trezit ju­mă­tate în câmp. Ca să meargă culesul mai repede, i-a chemat în ajutor pe rudarii din familia lui Toader, bătrânul care cioplea cele mai frumoase fluierici din lemn de alun. Au venit vreo zece femei şi bărbaţi şi-au lucrat bine. Au stat la noi patru, cinci zile, până am adunat tot porumbul, toate poamele şi toate roadele pământului, din holde, livadă şi de pe arături. Am lucrat cot la cot cu ei şi mi-a fost drag să le ascult poveştile, căci în vreme ce lucrau, erau puşi mereu pe vorbă şi pe glume, nicidecum nu le păsa de ploaia care nu se mai oprea şi de frigul care spre seară era tot mai aspru. Se vedea că erau căliţi de traiul prin păduri şi-mi plăceau, pentru că niciunul dintre ei nu s-a plâns de ploaie, de frig, de noroaiele care erau până în gât, de mlaştina care se formase în holda din care a trebuit să scoatem cartofii. De câteva ori mi-a fost ruşine de ei, când m-am enervat şi am vorbit urât, căci mi se umpluseră cizmele de apă şi de-abia mi le trăgeam din noroiul cleios. Lucram în­dâr­jit, fără chef, spre deosebire de ei, care pă­reau împăcaţi cu soarta lor. Seara, mâncam toţi împreună, mama punea bucatele la masa mare din pridvor, după care ei se retrăgeau, pentru somn, în fâ­nar. În prima seară, am descoperit-o surprins pe Re­ghina, în grupul femeilor care stăteau adunate la celălalt capăt al mesei.

Ochii de culoarea alunei

Cât a fost ziua de lungă, deşi lucrasem împreună cu ei, n-am băgat-o în seamă, n-am văzut-o, căci eram toţi înfofoliţi şi îmbră­caţi cu haine de ploaie, unii dintre ei îşi pu­seseră chiar pe cap niş­te saci mari de plastic, pe care i-au legat cu sfori, la brâu, ca să nu îi ia vântul. Ceaţa m-a împiedicat să le văd pe femeile care lucrau mai la o parte, grupate separat de bărbaţi. Şi, drept să vă spun, nici prin cap nu mi-a trecut să le urmăresc, ori să le ascult râsetele şi chicotelile, căci în siluetele lor diforme, cu sacii aceia caraghioşi în cap, n-aş fi putut ghici în vecii vecilor vreo frumuseţe de femeie. Numai că prejudecăţile mi-au fost date peste cap. La prima cină, în colţul opus al mesei la care aşteptam mân­carea caldă, am descoperit cu uimire o fată cu un chip atât de armonios, încât am rămas clipe în şir fără grai.
După atâţia ani care au trecut de atunci, nu mai pot recompune perfect portretul ei. Pot să spun doar că avea un obraz tare delicat şi că ceea ce observai la ea de la bun început erau ochii mari, de culoarea alunei coapte. S-a uitat doar o clipă la mine şi-am ştiut că sunt pierdut, că mă îndrăgostesc brusc, fără putinţa de-a mă opune. Nu mai ştiu acum exact cum au trecut zilele care au urmat, ce am lucrat, cum am lucrat, cât am săpat cartofii şi câte coşuri de porumb am strâns ori cărat în hambare. Ştiu însă în detaliu cum m-am furişat de mai multe ori până în apro­pie­rea ei, aşa, ca din întâmplare, la ce tertipuri am apelat ca să mă îndepărtez de grupul bărbaţilor şi să ajung lângă ea ca să-i mai pot vedea încă o dată, şi încă o dată, şi de mai multe ori, ochii aceia tulburători.

Febra

După trei zile de lucru, tot nu reuşisem să stau de vorbă cu ea. De câte ori mă apropiam de grupul femeilor cu care lucra şi sporovăia, se prefăcea că tocmai atunci i s-a desfăcut legătoarea de la brâu sau că din cauza vântului i s-a desprins sacul de pe umeri. Îşi făcea de lucru, ca să nu dea ochii cu mine, se-ntorcea cu spatele, ca să nu fie nevoită să mă vadă şi să intre în vorbă. Odată, chiar am întrebat ceva, dar mi-a răspuns una dintre femeile cu care lucra, căci ea tocmai atunci a ţâşnit de lângă noi şi s-a dus să-şi golească găleata în care culegea mere, deşi nu era plină încă. Am înţeles că se fereşte de mine şi brusc m-am înveselit, căci în momentul acela mi-am dat seama că ea a înţeles foarte bine ceea ce se întâmpla cu mine. Mă gândesc acuma, după atâta vreme care a trecut de la acele întâmplări, că ar fi trebuit să fiu mai răbdător şi mai înţelept, să-mi fac un plan de acţiune şi să mă ţin de el. Dar unde s-a mai văzut în­drăgostit răbdător? Şi unde s-a văzut ca îndrăgostitul să fie capabil de planuri pe care să le şi respecte? Simţeam că înnebunesc când mă gândeam că mai aveau puţin de lucru la noi, după care plecau din nou la cabana din pădure, ori poate chiar coborau mai la câmpie, până în anul următor. Nu eram capabil să-mi limpezesc gândurile, parcă mă vrăjise şi-mi luase minţile. În ultima zi de lucru, am fost disperat de-a dreptul. Nici n-am putut mânca în seara aceea, şi peste noapte am făcut febră. Poate că am răcit lu­crând atâtea zile în ploaie, dar atunci credeam că de la îndrăgostire mi se trage. Am zăcut câteva zile prin casă, mă mutam de colo, colo, fără chef de nimic şi, deşi vremea se mai încălzise şi nu mai ploua, nimic nu mă mai atrăgea să ies afară. Abia aşteptam sfâr­şi­tul vacanţei, ca să mă întorc în oraşul studenţiei, până într-o zi, când mama, care până atunci îmi urmărise zbuciumul fără să zică nimic, m-a întrebat dacă n-aş vrea să mă duc până la cabana pădurarului, ca să le duc ceva de merinde rudarilor, care urmau să plece a doua zi.

Vraja

De-aici încolo, tot ceea ce am să povestesc stă sub semnul vrăjii. Nu ştiu bine dacă s-a întâmplat întocmai ceea ce o să vă spun. Anii au trecut şi-am uitat unele detalii, iar pe altele vreau să le ţin doar pentru mine. N-am să uit însă până la sfârşitul meu lumina din ochii ei. Sigur este că după ce am ajuns la cabană cu proviziile, Reghina a ieşit din încăpere chiar înainte ca eu să-mi iau rămas bun de la neamul ei. Când am pornit pe cărarea spre casă, am zărit-o printre copaci şi m-am luat după ea. Atunci am ştiut că şi ea mă aştepta, căci nu s-a mai ascuns ca altădată. Am găsit-o lângă un soc bătrân. Culesese câteva boabe vineţii şi le ţinea în căuşul palmei. N-am vorbit nimic niciunul dintre noi, tot ceea ce s-a întâmplat după aceea s-a desfăşurat în tăcere şi a venit firesc, ca şi cum asta era scris încă de la începutul lumii.
A întins mâna şi m-a chemat. Am urmat-o şi-am simţit că pădurea întreagă se înfioară în spatele nostru. Ne-am oprit lângă un stejar bătrân. Nu mai ploua, un soare palid împrăştia printre copaci o umbră gălbuie. Când m-am dezmeticit, pielea ei strălucea, părea fosforescentă, iar ochii purtau în ei o lumină grea, aurie, precum mierea. Ne-am ridicat din iarbă şi-atunci am văzut că ţine încă în mână boabele zdrobite de soc. O pasăre a ţâşnit scurt printre crengi. Eu am plecat, ea a rămas tăcută, în picioare. N-am mai văzut-o de atunci niciodată şi nu mai ştiu nimic despre ea, dar lumina din ochii ei învie în fiecare toamnă.

DORU PETRACHE - Sighişoara