Mai puțin machiaj, mai mult râs
- În urmă cu un deceniu, prezența femeilor la comanda știrilor sportive de pe micul ecran era un eveniment. Astăzi, toate televiziunile "operează", când e vorba de sport, cu fete tinere și frumoase. Printre ele te afli și tu. Cum îți explici fenomenul? Nu e riscant ca boxul ori fotbalul, sporturi strict bărbătești, să fie mediatizate de femei?
- După părerea mea, explicația e de natură psihologică: bărbații, publicul preponderent al știrilor sportive, preferă să-și primească informațiile de la un chip feminin, frumos și zâmbitor. Deși nici bărbații-prezentatori nu lipsesc, totuși, femeile sunt preferate. Atrag mai mult audiența. Și-apoi, ținând cont de faptul că există multe alte domenii în care bărbații sunt preferați, n-aș spune că, la nivel general, ei se află în dezavantaj. (râde)
- Rolul tău pe micul ecran se rezumă strict la prezentare?
- Nu, fac și muncă de editare. Există un grup de colegi care scriu știrile propriu-zise, după care eu primesc intro-urile și le editez, astfel încât ceea ce relatez "să-mi vină bine", să nu rostogolesc doar niște cuvinte, ci să vorbesc în cunoștință de cauză și firesc. Vreau ca informațiile să sune natural, lejer. Și prezentarea să aibă amprenta stilului meu. Nu denaturez conținutul, lucrez doar asupra formei. Înainte de sport, am făcut doi ani de știri, și colegii au mare încredere în mine, mi-au lăsat mână liberă.
- Ce te-a determinat să faci rocada de la știri la sport?
- Am considerat că postura de la sport mi se potrivește mult mai bine, dată fiind vârsta pe care o am - 27 de ani. Și temperamentul. La știri, atitudinea era sobră, nu lăsa loc de zâmbet sau de o mișcare mai lejeră. Mă simțeam puțin cam încorsetată și ca atitudine, și ca aspect. La știri, machiajul este mult mai gros, prea accentuat, mă îmbătrânea mult. Unde să mai pun că știrile propriu-zise, informațiile, erau deseori - asta e viața! - sumbre și mă afectau destul de mult. Am considerat, deci, că mi s-ar potrivi mai bine atmosfera de la sport: machiaj mai simplu, atitudine mai relaxată și nici urmă de catastrofe. Ceea ce nu înseamnă că, la un moment dat, în viitor, nu aș mai lua în considerare o revenire la știri. Asta, dacă nu voi realiza cumva o emisiune de divertisment, care e visul meu. Într-un astfel de context, m-aș simți ca peștele în apă, mi-aș putea "exploata" cu-adevărat firea. Mie îmi place mult să râd, sunt foarte veselă.
Casa cu animale
- Dar cum ai ajuns să faci jurnalism? Pare o alegere ciudată, căci am aflat că ești o mare iubitoare de animale și, în copilărie, îți doreai să devii medic veterinar.
- Dragostea de animale am moștenit-o de la tata. El m-a "molipsit", căci mereu aducea acasă animăluțe. Am avut de la pui de găină și iepurași, până la cățeluși și pisicuțe. Trebuie să-ți închipui ce atmosferă era la noi în casă, în apartamentul din Piatra Neamț: tata tot căra animăluțe, cele două fetițe (eu și sora mea) erau în culmea fericirii, iar mama, aflată în inferioritate, le tolera. Ea a crescut la Huși, într-o casă în care animalele nu erau agreate.
- Tatăl tău e medic veterinar?
- Nu, și el, și mama sunt ingineri. Dar așa s-a "nimerit": tata este un om cu inimă bună, care se topește după animale și încearcă să le ajute cât și cum poate. Așadar, trăind în copilărie în acest context "animalier", am decis că eu vreau să fiu veterinar. Și-am ținut-o așa niște ani buni! Apoi, la liceu, mi-am schimbat părerea: eram la o clasă umanistă (spre matematică, chimie și fizică nu aveam aplecare) și mi-am dat seama că n-aș prea avea sorți de izbândă cu planul meu. Am realizat că a fi medic veterinar presupune mai multe decât iubirea de animale. Așa că m-am gândit să dau la Jurnalism. Și nu doar că voiam să studiez jurnalismul, dar voiam să-l studiez la București. Când au auzit ai mei, n-au fost prea fericiți. Sora mea terminase Matematica, la Iași, și ei își închipuiseră că, indiferent de facultate, voi merge și eu tot la Iași. "Ce rezolvi tu cu Jurnalismul?", țin minte că mi-a spus tata. "Trebuie să te gândești că ești o fată din provincie, că posibilitățile noastre financiare sunt modeste și că nici nu avem relații în acest domeniu. Cum ai să reușești?". Temerile lor, lipsa aceasta de încredere m-au ambiționat și mai tare. Evident, până la urmă, părinții au cedat și așa am ajuns în București, la Universitatea Media.
Bunica și cartea din buzunar
- Nu ți-a fost teamă de venirea în Capitală? Erai o fetiță singură, din Moldova cea dulce și domoală...
- Nu. Din fericire, părinții mei au fost realiști, niciodată nu ne-au cocoloșit pe mine și pe sora mea. Pentru noi, Moldova "cea dulce și domoală" nu a existat decât în cărți. Laitmotivul copilăriei noastre a fost "Atenție mare! Nu vă îmbătați cu apă rece!". Nici când mergeam la bunici, la Huși, nu aveam parte de prea multe dulcegării. Acolo ne prelua bunica și primul lucru pe care-l făcea era să ne ceară listele de lecturi de vacanță. După care, bineînțeles, ne urmărea peste tot și, dacă nu ne găsea cu cartea-n mână, era jale. Bunica a fost educatoare, iar bunicul, preot. Din cei patru pereți ai casei, trei erau căptușiți cu cărți. Deci, n-aveam nicio șansă de scăpare! Eu încercam să mai trișez și păstram rezumatele surorii mele, le copiam și i le prezentam bunicii ca fiind ale mele. Asta, până într-o vară, când s-a prins la șmecherie. Mi-a făcut o moliftă...! Acum însă îi sunt recunoscătoare pentru că n-a depus armele. (râde) În orice caz, așa se face că venirea în București nu mi-a dat deloc fiori. De greu am dat abia prin anul III, când profesorii au început să ne îndemne să ne găsim ceva de lucru, măcar ca să facem puțină practică. Pe de altă parte, tata, săracu', începuse și el să bombăne din cauza banilor - îmi trebuiau pentru facultate, pentru chirie, pentru traiul de zi cu zi... Neștiind la ce ușă să bat, am început să caut oferte de muncă pe internet. Și-am găsit un anunț de la Digi Sport. Am trimis un CV și, după vreo săptămână, am primit un telefon prin care eram invitată la o discuție. Eu, sinceră să fiu, am plecat cu gândul că poate prind un post de ajutor la montaj - asta era ceea ce mă pasiona: montajul. Dar după ce am stat de vorbă cu directorul de producție și i-am explicat că sunt studentă, că n-am experiență, dar aș vrea să dobândesc, el s-a uitat la mine și mi-a spus: "Nu vrei să dai o probă?". Ei, proba aia s-a transformat în șase luni de pregătire și apoi în ieșirea pe post, ca prezentatoare de știri. După ce m-a văzut prima dată pe ecran, tata a fost fairplay și a recunoscut că nu crezuse nicio clipă că voi reuși, dar că acum: "Sunt mândru de fetița mea. A avut dreptate."
- Din tot ce mi-ai povestit, n-am descoperit nicio legătură cu sportul.
- A, am uitat! Din clasa a V-a până într-a VIII-a, am făcut tenis. Mi-a plăcut mult, dar nu atât de mult încât să mă bată gândul să încerc să fac performanță. Am renunțat înaintea examenului de capacitate și n-am plâns din cauza asta. Culmea este că acum, în ultimii ani, am regăsit savoarea tenisului și, când am ocazia, joc cu mare drag. Însă nu cu regularitate, pentru că sunt ocupată cu mersul la sală. (râde) Soțul meu e pasionat de body-building și m-a bătut la cap să merg cu el, că "vreau să te antrenez". Ce să spun? Nu e ușor deloc. Până la urmă, am acceptat o înțelegere de compromis: merg la sală de trei ori pe săptămână, iar în restul timpului se duce singur. Sinceră să fiu, prefer să alerg în aer liber sau să joc volei în apă.
Vis de dragoste la Verona
- Deci formula vieții tale este: serviciu, sport și... dragoste. Ai devenit soție în primăvara asta și nu oriunde, ci la Verona, orașul care pe veci va fi asociat cu Romeo și Julieta. Ești o fire romantică?
- Cred că da, iar soțul meu, sigur! Și acum continuă să-mi aducă buchete de flori și să-mi facă tot felul de surprize romantice. Dar nu din romantism am ales Verona. Povestea sună așa: eu și Florin suntem împreună încă din liceu. Iar de cunoscut, ne cunoaștem din copilărie. Când a venit vorba de mersul la facultate, știam că Florin avea să plece în Italia - familia lui e stabilită acolo, de aproape treizeci de ani. Frumos a fost că părinții lui mi-au propus să merg și eu: să stau la ei și să-mi continui studiile tot în Italia. Însă părinții mei nici n-au vrut s-audă de-așa ceva și-am fost obligată să rămân aici. Nu-mi pare rău, pentru că anii aceștia de distanță fizică ne-au întărit și mai mult relația. Și ce dulci și pline de emoție erau reîntâlnirile: eu mergeam la el cam o dată la o lună și jumătate, iar el venea la mine de sărbători. Și, de fiecare dată când ne despărțeam, o făceam cu ochii în lacrimi. Am avut însă răbdare și tărie și, după terminarea facultății, deși avea oferte de muncă tentante în Italia, de dragul meu, Florin a ales să se mute din nou aici. Eu intrasem deja la Digi și n-a vrut să-mi pericliteze cariera. S-a angajat la o bancă - a terminat echivalentul italian al Facultății de Finanțe-Bănci din România - apoi s-a transferat la o alta... În sfârșit, până la urmă a găsit un angajator serios și acum e și el mulțumit, și din acest punct de vedere, al carierei. Ei, și după ce-am depășit toate aceste hopuri, am decis să ne și căsătorim. Numai că am vrut să fim doar noi doi, să fie doar momentul nostru, ceva intim, în care doar sufletele și inimile noastre să conteze. Și-așa am hotărât "să fugim în lume". Fuga însă a fost bine plănuită. Ne-am gândit în ce țară am vrea să ne spunem "Da" și, după ce am eliminat Franța (trebuia să locuim acolo și să dovedim asta cu acte, ceea ce nu era cazul), am ales Italia. Am făcut demersurile legale, dar, pentru că am depus toate actele la consulatul din Trieste, ni s-a permis să ne alegem un oraș doar din partea de nord țării, oricare îl voiam noi. În decurs de șase luni, puteam să ne căsătorim oricând. Până la urmă, am ales Verona, pentru că avea aeroport și pentru că acolo am găsit un loc care ne-a înflăcărat imaginația: un hotel splendid, deschis într-o fostă mânăstire de maici. Clădirea se înalță pe un munte, în afara orașului, iar panorama este impresionantă. Cei de la hotel aveau dreptul să organizeze și căsătorii și-așa am ajuns la Verona. Iar momentul marelui "Da" a fost, cu-adevărat, minunat! De poveste! Am fost numai eu și Florin și cei doi martori, de care aveam nevoie obligatoriu - sora lui și soțul ei. Plus ofițerul de stare civilă și un violonist. Mai delicată a fost clipa de după întoarcerea în România, când mi-am anunțat familia. Reacțiile n-au fost tocmai pozitive. (râde)
- Și-acum ce mai urmează, Simona?
- Acel "fericiți împreună, până la adânci bătrâneți". Eu așa cred! Iar în altă ordine de idei, va urma o mare surpriză pentru bunica mea. Ea e o cititoare împătimită a "Formulei AS" - are colecția completă a revistei; poți să-i iei din casă ce vrei, numai de "Formula AS" să nu te atingi! - și am decis să nu-i spun nimic de acest interviu. Sunt curioasă ce reacție o să aibă, când mă va descoperi printre filele pe care le răsfoiește cu atâta dragoste.