ZURLI

De după gardul de lemn i se mai vedea doar funda roşie din vârful capului, singura care mai anunţa prezenţa ei în lumea mea.

Am crezut atunci, pentru o clipă, că va pleca defi­nitiv, aşa cum făceau din când în când oamenii mari, că va dispărea de lângă mine, doar ca să-mi facă în ciudă, cum se întâmpla mereu de cum venea toamna la noi în sat. Eram cât se poate de speriat, şi nu mai ştiam dacă toată groaza ce mă apucase deodată, nodurile din gât şi respiraţia greoaie, de băieţandru, mi se trăgeau de la frig sau de la dragostea pentru ea. Fugise de mine şi se pitise după primul gard, crezând că n-o s-o observ, aşteptându-mi reacţia. Ea, Zurli, cea mai drăguţă fată din vecini, mă iubea. "Te iubesc, Mircea", îmi răsunau proaspăt în minte cuvintele ei, ca un abur, neştiind cum trebuie să te porţi când auzi aşa ceva. Mă pregătisem îndelung, ce-i drept, repe­tând mult în faţa oglinzii, ca un actor care-şi joacă la nesfârşit singura piesă ştiută, iar acum, momentul cel aşteptat trecuse pe lângă mine şi mă lăsase orb, fără să fiu în stare să vorbesc. Mi-am lipit urechea de scân­durile de lemn şi i-am auzit respiraţia, care stătea gata să se transforme în plâns. Apoi mi-am lipit trupul cu totul de scândura groasă, pieptul, mâinile, coatele, mi-am ridicat şi genunchiul şi am simţit pentru prima dată zidul dintre mine şi ea. Găsisem o crăpătură deasupra obrazului prin care îi vedeam rochia de in care îi curgea până la genunchi. Se aşe­zase pe o piatră şi începuse să scâncească încet, aşa cum fac puii de animale când sunt părăsiţi pentru câteva secunde de mamele lor. Am vrut atunci să o strig în gura mare, să ştie tot satul, să se-audă până departe, la Bucureşti, să-i spun că mi-e dragă, dar nu fă­ceam decât să tremur ca un prost, lipit de gardul dintre mine şi ea.

*

Pe Zurli am început s-o îndrăgesc din ziua în care am găsit amândoi un şarpe, în plimbările noastre prin păduri. Ea l-a văzut prima - un şarpe mic, iute, cu solzi galbeni, care dormea îndesat printre frunzele de toamnă -, şi eu am sărit atunci ca un apucat în faţa ei, ca s-o apăr, gata să-nfrunt orice armată ne-ar fi ieşit în cale. Chicotind în spatele meu, m-a apucat de braţe, şi am ştiut atunci că se simte în siguranţă cu mine. Zurli era zbanghie şi veselă şi-şi purta, pe vre­mea aia, demult, părul în două codiţe, care mărgineau zâmbetul ei mare, până la urechi. Aşa era ea, iar eu deveneam mereu mai bărbat, cel mai puternic bărbat care exista pe-atunci pe pământ. Câteodată, când se nimerea pe lângă mine, mi se-ntăreau muşchii, picio­roangele de băiat mi se îngroşau până deasupra pul­pei şi deveneau di­tamai picioarele de bărbat. Altă­dată, când venea seara, înfruntam pentru ea frigul, acoperind-o cu mâinile şi hai­ne­le de pe mine. În­tinşi în iarba proas­păt cosită, ne împăr­ţeam uneori între noi cuvinte pe care le auzeam în filme, iar când nu ne mai ajungeau, mă făcea mereu să inventez unele noi pentru ea. Ne împărţeam şi serile, şi bomboanele pri­mite, şi număram vacan­ţele, care se scurtau de la un an la altul, pe măsură ce noi tot creşteam. Când în­cepea să se scurgă toamna din copacii de la marginea satului, Zurli cea cuminte, Zurlica cea deşteaptă, Co­diţă, prietena mea, pleca, iar eu rămâneam în poartă, urmărind printre sughiţuri maşina părinţilor ei, o Dacie roşie şi amărâtă, care o lua de lângă mine. "N-am să plâng", îmi spuneam la început, când încă nu mă simţeam sufocat de praful de pe uliţă, "anul ăsta o să fiu mai bărbat, o să mă ţin, chiar de va fi greu, şi n-o să plâng". Îi auzeam şi ei plânsetul, cum mă striga de dincolo de geamul maşinii, cel mai mare duşman care nu ne dădea pace pe-atunci. Mă pră­bu­şeam în genunchi, când maşina nu se mai vedea de după colt, dezamăgit că fusesem condamnat la încă un an de aşteptare. "Unde eşti tu, Zurli?", strigam în fiecare toamnă, în urma ei. După multe zile şi luni, cărora le pierdeam numărătoarea, se întorcea mereu la început de vară, şi o luam amândoi de la capăt. Une­ori, când o vedeam după o lungă absenţă, mi se părea mult mai înaltă decât era atunci când plecase, alteori, puteam să simt la ea, de cum o vedeam, o ro­şeaţă care-i cuprindea amân­doi obrajii, până la gât. Se emoţiona şi mă emo­ţionam şi eu după ea, şi nu ne mai priveam în ochi până la final de zi. Ne plimbam, doar. Ea-mi po­ves­tea de minunăţiile care se găseau la oraş, la Bucu­reşti, pofte de care nu auzise nimeni la noi în sat, nici tataia Ivan şi niciunul din fraţii lui. În alt an, când o aşteptam la capăt de uliţă, în prima zi de va­canţă, repetând în minte discursul de întâmpinare, o văzusem de departe, cum îi apăruseră pe sub bluză, de la un an la altul, doi sâni mici ca do­uă mere, şi cum părul tuns scurt, băieţeşte, îi ajunsese deja până la umeri. Ba, într-un an, lăsase să treacă câteva zile până să apară la poarta bunicilor ei. Mă făcuse să mă perpelesc, inventând mii se scenarii, iar când, în sfârşit, apăruse, machiată toată cu verde în jurul ochilor, cocoţată pe tocurile furate de la mai­că-sa, îmi trântise direct: "De azi înce­pând, îţi in­terzic să-mi mai spui Zurli. De azi să-mi spui numai Dalia, aşa cum mă cheamă de-ade­vă­ratelea. Ne-am înţeles?". În anul acela mi-am purtat zi de zi cămaşa de sărbătoare, doar ca s-o impre­sio­nez pe ea, pe noua Dalia. Ru­peam flori din grădina bunicii şi dădeam fu­ga la geamul ei, unde mă uita Dumnezeu chiar şi câteva ore, până când ea se apro­pia cu mişcări de dom­nişoară de oraş des­chi­zându-mi din mi­lă fereastra. Îi fă­ceam toate poftele, doar ca s-o mulţu­mesc, îi că­ram toate acare­turile pe care tot eu i le adusesem de-a lungul timpului în dar, ca semn al preţuirii mele: poşete furate de la ma­maie, cutii de metal, pe care le gău­risem ca să-i fac din ele stro­pitori şi site, folii de plas­tic, mereu pre­gă­tite, în cazul în care ne-ar fi prins cum­va ploaia. Dar Dalia era mai tot timpul nemul­ţumită, supărăcioasă şi mofturoasă din ca­le-afară, fără să se­mene defel cu Zurlica mea, cea care plecase cu câteva luni în ur­mă. În acel an, aşa am ţinut-o cât a fost vara de lungă: ea cocoţată pe tocuri, iar eu me­reu în urma ei, tră­gând după mine folii de plastic, cu care trebuia să o apăr de ploi. În anul cu pri­ci­na, am sfârşit amân­doi la cules de stru­guri, sin­gura ope­ra­ţiune care ne făcea să ne trezim în fiecare an cât mai de dimi­neaţă.
Aplecată deasupra mea, în via din spatele casei, îşi întindea braţele, chinuindu-se să ajungă la cior­chinii cei mai zemoşi. Dezlipindu-se de corp, bluza lăsa să se vadă bu­căţi de piele, care se încordau să o ţină pe Zurli an­co­rată pe scară. Sub ea, agăţat de a­ceeaşi scară, eram eu. Închideam o­chii şi îi aşteptam mişcările regulate, pe care le făcea de fiecare dată când se apleca să pună ciorchinii în lădiţă. Îi simţeam parfu­mul şi eram ferm convins că aşa trebuie să miroasă toate femeile din lume: numai a struguri zemoşi. Când a coborât, uşor sfioasă, nimerind direct în bra­ţele mele, şi-a dat seama că nu mai are nicio scăpare, că suntem amândoi atât de aproape unul de altul, şi a început să dea din mâini şi din picioare, să se zbată, doar-doar mă voi îndupleca. M-am ţinut tare, doar o ocazie ca aia nimeream o dată pe vară, am priponit-o strâns de scară şi am pupat-o, când nici nu şi-a dat seama ce-i cu ea. Un sărut apăsat, în care i-am prins mai mult colţul gurii şi jumătate de obraz, şi care n-a durat mai mult de câteva secunde, până să scape. Primul nostru sărut, singurul. S-a zbătut şi a reuşit să iasă din strânsoare şi dusă a fost. În vacanţa aceea n-am mai văzut-o de­loc şi am rămas aşa, ne­vor­bit, până în vara urmă­toare. Plângeam după ea şi strigam de după gard "Un­de eşti tu, Zurli?". Plân­geau cu mine, în unele seri, şi mamaia şi tataia Ivan, că mă vedeau cum su­făr, am plâns aşa toţi trei, până s-a terminat toam­na, a început şcoala şi a venit iarna peste sat, pâ­nă ne-am luat toţi cu trea­bă şi am uitat. În anul ur­mător, când s-a întors, Zur­li mi-a spus că s-a gândit la mine în mai multe dăţi. "Aşa, câteodată, să ştii, Mircea, te mai şi vi­sez." Intrase la unul din liceele bune de la oraş, era deja domnişoară, se împlinise la trup, avea de-acum 15 ani şi talia i se mai în­gro­şase, făcând-o să se aşeze de fiecare dată mai bine când mergea pe uliţă. Îşi purta părul prins deasupra capului, legat cu o fundă roşie, şi începuse să mă placă şi să meargă cu mine mai peste tot.
Într-o zi, în ultima noastră vară, pe când ne plim­bam pe uliţele din sat, s-a întors către mine şi mi-a spus deodată: "Te iubesc, Mircea!". A rămas cu pri­vi­rea ţintă la mine, aşteptând să îi răspund ceva, ori­ce, dar eu parcă uitasem atunci brusc toate cuvintele pe care le învăţasem vreodată. "Te iubesc, Mircea!", îmi răsuna în minte, până departe, ca un abur. Văzând că nu îi răspund cu aceleaşi cuvinte, că nu schiţez ni­mic, că mă uit doar la ea, de după breton, a luat-o la fugă pe uliţă în jos şi s-a ascuns după un gard de lemn. I se vedea doar funda roşie din vârful capului, sin­gura care mai anunţa prezenţa ei în lumea mea. Ea, Zurli, cea mai drăguţă fată din vecini, mă iubea. Mi-am lipit trupul cu totul de scân­dura groasă, de gardul dintre mine şi ea, şi am privit-o prin gaura de deasupra obrazului. Am văzut-o cum se ridică în­tr-un final, cum îşi scutură rochia de care i se agă­ţa­seră nişte frunze, şi cum o ia încet la vale, înspre casa bu­nicilor ei. O priveam paralizat cum dispare şi nu puteam să schiţez niciun gest. Silueta ei a devenit după un timp din ce în ce mai mică, până ce a mai fost doar un punct. Punctul s-a pierdut printre tufe şi m-a lăsat aşa, în liniştea serii, tremurând, lipit de gar­dul dintre mine şi ea.
Curând, vacanţa s-a terminat, Zurli s-a întors la şcoa­lă, la Bucureşti, şi, după foarte puţin timp, s-a mutat cu familia în Canada. Atunci, prin crăpătura din­tre scânduri, a fost ultima dată când am mai vă­zut-o. A fost prima mea iubire, singura. Îi mirosea pie­lea a toamnă şi a struguri zemoşi şi era pentru mi­ne cel mai frumos motiv ca să mai trăiesc încă un an.

MIRCEA BARNA - Bistriţa Năsăud