- Bolile psihice debutează, adesea, pe neaşteptate, evoluează dramatic şi sunt greu de diagnosticat. Este şi cazul scrisorii publicate în F. AS nr. 1163, în care o mamă disperată prezintă cazul fiicei sale, atinse de depresie bipolară. Într-un act minunat de solidaritate umană, trei cititoare ale revistei "Formula AS" (prima scrisoare a fost publicată într-un număr trecut) îşi comunică experienţa în lupta cu aceeaşi boală, pe care au izbutit să o stăpânească. Dovadă minunată de suflet nobil, pentru care le mulţumim -
"Este nevoie rapid de un program oficial pentru depresie"
Stimată doamnă Sânziana Pop,
Greu m-am hotărât să vă scriu, nu-mi place să fac publică situaţia mea fizică şi psihică. Apoi, ca să vă povestesc tot, ar trebui să scriu un roman. Pe scurt, am 66 de ani, sunt pensionară şi... "bipolară".
Doresc să-i contrazic pe oficialii din Sănătate şi afirm cu convingere că este absolut şi rapid nevoie de un program oficial pentru depresie şi tulburare afectivă bipolară.
Afecţiunea este greu de diagnosticat. Eu am fost tratată 7 ani de depresie cu două tentative de suicid... Am venit acasă, la Timişoara, şi am avut norocul şi răbdarea de a fi tratată prin tatonare. Lună de lună, se schimba ceva în tratament.
Citind mult, am crezut la un moment dat că mă voi vindeca prin puterea credinţei. Nu am reuşit încă total, dar au dispărut stările de anxietate fizică şi disperarea. Boala aceasta este tratabilă, dar o duci cu tine în mormânt. Regret că trebuie să afirm, majoritatea psihiatrilor români nu au har, iar Dumnezeu lucrează prin oameni, prin doctori care ar trebui să salveze bolnavi, făcându-şi meseria cu devotament. În ce mă priveşte, medicul meu (d-na dr. Anca Ţugulan) îmi schimbă permanent tratamentul după starea pe care o am când mă prezint la consult, şi stabilim împreună medicamentele care îmi fac bine.
Majoritatea femeilor stau şi suferă, poate că nici nu ştiu ce au (sunt stigmatizate drept "nebune"). Noroc cu revista dumneavoastră. M-am simţit lipsită de solidaritate, vexată de egoism, vorba lui Albert Camus: "Rien au monde ne vaut qu'on se detourne de ce qu'on aime et tout de même on se detourne".
* Doamnă Balint, rugaţi-vă mult, seara, în genunchi, şi când puteţi. Să vă ajute Iisus Hristos. Spuneţi-i fiicei dvs. zilnic că o iubiţi mult.
* Ce medicamente iau actualmente: Seroquel 400 mg, Orfiril 1000 mg ori 600 mg; pentru somn, Rivotril 2 mg (la amiază) şi seara, Xanax sau Alprazolam. La nevoie, Mianserin 30 mg sau 10 mg. Dimineaţa, dacă sunt agitată, Fobiless - Venlafaxină 75 mg/ 1 capsulă, după-amiaza Venlafaxină, 1 capsulă.
* Somn, 8 ore pe noapte şi o oră la amiază, plus un program activ, multe plimbări. Dacă vedeţi că fiica dvs. e agitată, ieşiţi din casă, în parc, la supermarket etc.
* Hrană vie. Vă recomand: seminţe de in, seminţe de mei, seminţe de chimen, seminţe de muştar - râşnite cu maşina de cafea; frunze de salvie, făină de ovăz (o lingură), făină de germeni de grâu (o lingură), făină de soia (o linguriţă), 2 linguri iaurt (100 g telemea), 1 roşie tăiată cubuleţe, 100-200 g castravete, sfeclă roşie, ridiche neagră, frunze de păpădie, frunze de leurdă, frunze de ridiche de lună (conţin o substanţă care încă nu a fost sintetizată chimic şi care e bună pentru sistemul nervos), o lingură de ulei de măsline, orice fruct doriţi. Eu iau cina între orele 19-20 zilnic.
Transmiteţi respectele mele întregii redacţii, mulţumiri faţă de solidaritatea dvs. umană!
IRINA MADAS - Piaţa Victoriei nr. 5, sc. D, ap. 8, Timişoara, jud. Timiş
"Medicamentul suprem: viaţa cu Dumnezeu"
Doar mila lui Dumnezeu a făcut să aflu de acest caz, despre care am fost anunţată de o prietenă, ce ştia că am suferit şi eu de această boală. Povestea mea este următoarea: m-am căsătorit târziu, la 44 de ani, cu soţul meu, care era bolnav de inimă. Avea o boală congenitală, un defect septal atrial, pe care nu a vrut să-l corecteze prin operaţie, de teamă să nu-şi piardă viaţa. Am trăit o vreme, până când boala s-a agravat, şi timp de trei luni, a stat în spital, după care a decedat. Era în iunie 1996. Eu m-am îmbolnăvit după aceea şi nu găseam cauza. În cele din urmă, am fost internată la Spitalul de Psihiatrie nr. 9 din Bucureşti, cu diagnosticul de "tulburare depresivă severă, cu trăsături psihotice". Era în anul 1997.
Am avut o relativă ameliorare, după care au mai fost câteva internări, cu diagnosticul de tulburare afectivă bipolară. Era în anul 2000. Făceam tratament lunar cu Doxepin şi eram în grija unei mătuşi, căci singură nu mă descurcam.
În toamna anului 2001, mi-am amintit de Biserica Icoanei din Bucureşti, unde ştiam că este o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Acolo se citesc acatiste în faţa icoanei, în care credincioşii îşi scriu dorinţele şi cer ajutorul Sfintei Fecioare. Aşa am început eu primul stadiu al "eliberării" din cătuşele bolii. Timp de trei săptămâni, luni, miercuri şi vineri, am fost acolo şi am rugat-o pe Maica Domnului să-mi redea putinţa de a vieţui singură în casa mea (pe care o abandonasem) fără ajutorul mătuşii mele. Şi minunea s-a întâmplat! Mi-au dispărut teama şi neputinţa pe care le resimţeam îndată ce intram în apartamentul meu. Timp de o lună şi jumătate, am reuşit să-l fac locuibil, căci fusese lăsat în voia sorţii, timp de peste doi ani. La sfârşitul anului 2001 am făcut şi sfeştanie, după care s-a mai întâmplat un fapt deosebit.
Am întâlnit o bătrână ce locuia la o altă scară a blocului meu, care alunecase şi îşi fracturase mâna. Era singură, şi eu am ajutat-o, ducând-o la spital la Urgenţă, să-i pună mâna în ghips. Toată după-amiaza aceea m-am ocupat de ea, iar seara, fiind obosită, mă uitam la televizor. La un moment dat, am adormit. Asta a fost minunea! Eu nu dormeam decât cu medicamente! Faptul că m-am milostivit de acea necunoscută bolnavă s-a întors asupra mea prin bunăvoinţa lui Dumnezeu. De reţinut acest fapt!
Şi totuşi, nu dormeam decât câteva ore noaptea, după care mă trezeam şi aveam activitate intelectuală intensă. M-am dus din nou la spital, pentru un control de rutină, şi medicii m-au supus unui nou experiment cu tratamente pentru acelaşi diagnostic: tulburare afectivă bipolară - episod expansiv moderat. De fapt, nu am fost internată, ci stăteam acasă şi le comunicam periodic stările mele, de-a lungul întregii zile. (Le notam într-un caiet cu lux de amănunte.) Am primit atunci un mic carneţel în care scria: "Studiu 50771L/ 0105" - Siguranţa şi eficacitatea Seroquel (quetiaprină fumarat) şi Litiu, ca monoterapie în tratamentul maniei acute, dar starea sănătăţii mele s-a ameliorat fără niciun fel de medicament. În schimb, viaţa mea a devenit cu totul alta. E vorba de viaţa duhovnicească. Am citit multe cărţi cu caracter religios, am mers regulat la slujbele Bisericii, m-am spovedit şi împărtăşit cât mai des posibil, am fost la cursuri de cateheză organizate de diverse biserici sau mânăstiri (mai exact, la Mânăstirea Antim din Bucureşti, din 2002 până în 2007).
Din cartea "Scrisoare către omul bolnav - despre înfruntarea bolii", de Danion Vasile, pe care o recomand cititorilor, spicuiesc un fragment: "Lângă dumneavoastră zăcea un om bolnav cu o cărticică sub pernă, pe care o lua adesea. Când l-aţi întrebat curios ce carte are acolo, v-a întins în tăcere cărticica - şi astfel, Noul Testament v-a căzut în mâini pentru prima dată în viaţă. După ce aţi terminat de citit cărticica, aţi închis-o şi v-aţi spus: «Aici e punctul de unde începe pentru mine o viaţă nouă». Aţi privit şi aţi văzut - în întâlnirea «întâmplătoare» cu Cartea vieţii - dintr-odată, degetul lui Dumnezeu. După ce aţi ieşit din spital, aţi început să duceţi o viaţă creştinească - îi scria Sfântul Nicolae Velimirovici, unui convertit". (pag. 30-31)
O viaţă creştinească
"Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi apoi toate celelalte le veţi dobândi"! - scrie în Biblie.
Luaţi legătura cu un duhovnic, mergeţi şi vă spovediţi, vă împărtăşiţi, împliniţi toate cerinţele unei vieţi creştineşti, cu posturi, cu rugăciuni, cu citirea Acatistelor, cu citirea cărţilor de vieţi ale sfinţilor, a Bibliei, a Psaltirii, cu pelerinaje la locuri sfinte, la moaşte făcătoare de minuni - acestea sunt soluţiile!
Sunt şi medicamentele necesare, dar singure nu sunt suficiente!
În speranţa că strădania mea nu a fost zadarnică, închei urându-vă sănătate şi ajutorul Celui de Sus în lupta cu încercările prin care treceţi.
RALU ALEXANDRU VLAICULESCU - Bucureşti
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
