...Când am primit vestea năprasnică a morţii tale, am simţit în inimă nişte gloanţe ascuţite şi reci, care-ţi provoacă o durere de neîndurat.
Nu ştiam nimic rău despre tine. Nu aflasem că în vară trecuseşi printr-o operaţie grea. Nu ştiam că deveniseşi, deodată, atât de fragil. Te ştiam ocrotit, iubit de familie, de noi, colegii, de studenţii tăi. Ce-i drept, preocupată de starea precară a sănătăţii mele, încotoşmănată în egoismul pe care-l exacerbează grija faţă de evoluţia bolii cu care mă lupt de vreo trei ani, nu te-am mai chemat, prea des, la telefon... Neieşind de atâta vreme din casă, n-am mai ajuns nici în deplasările cu redacţia, nici la şedinţele noastre de lucru. Eram liniştită din partea ta. Te ştiam "la locul tău", frumos, trăind cu demnitatea unei fiinţe nobile, ivită dintr-o specie rară, pe cale de dispariţie. Îţi admiram modestia cu care-ţi duceai viaţa de scriitor, de reporter, hăruit cu însemnele ilustrului tău unchi, Marin Preda. Îmi aminteam, adesea, cu plăcere, de zâmbetul tău mucalit, de "poantele" tale, trântite hodoronc-tronc, în mijlocul conversaţiilor noastre aprinse, de câte ori ieşeam la o bere, ori ne adunam la aniversarea vreunuia dintre noi... "Poanta" ta, cu efect de bombă, ne făcea să ne prăpădim de râs, gata-gata să cădem de pe scaune... Şi totuşi, mi s-a întâmplat să te surprind de câteva ori la câte o şedinţă cu ochii înceţoşaţi, privind dincolo de fereastră, undeva, departe-departe, ca spre o insulă doar a ta, ca spre ceva pierdut pentru totdeauna... Nu te-am întrebat niciodată despre asta.
Îmi lipseşti, Sorin Preda...
În singurătatea mea, mi-ar plăcea să-ţi mai aud glasul profund, cald, bărbătesc, întrebându-mă cu tandreţe: "Ce mai faci, Silvioaro?"...
Îmi lipseşti, Sorin Preda...
SILVIA KERIM
Nu te voi uita niciodată
Scriu greu, scriu încet, cu inima strânsă... Încerc să pun pe hârtie câteva gânduri, la moartea lui Sorin Preda. De-a lungul vieţii, am pierdut numeroşi prieteni, însă niciodată nu m-a apucat o disperare atât de mare, ca atunci când l-am zărit lipsit de viaţă, întins în sicriu, la capela Spitalului Universitar din Bucureşti. Aveam sentimentul că privesc cadavrul propriei mele tinereţi risipite.
Când l-am cunoscut, cu zeci de ani în urmă, în atelierul pictorului Ion Dumitriu, lângă el se aflau alţi doi mari dispăruţi, pe atunci tineri scriitori în plină ascensiune, regretaţii Mircea Nedelciu şi Gheorghe Crăciun. Acum, când încerc să dau timpul înapoi, îmi dau seama că Sorin nu era foarte diferit faţă de anii ultimei sale maturităţi. Aceeaşi discreţie, acelaşi spirit reflexiv, la fel de tăcut şi de ceremonios, aproape aristocratic, cu vocaţia prieteniei şi un profund devotament afectiv. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, acest om, care a fost obsedat toată viaţa de Dumnezeu şi de literatură, nu cred că a apucat să facă vreun rău cuiva, nu cred că a dezamăgit pe cineva vreodată, chiar dacă avea şi el, ca noi toţi, mici ciudăţenii omeneşti, mai mult sau mai puţin nevinovate!
Pentru relaţia noastră directă, ultimii douăzeci şi ceva de ani, petrecuţi în redacţia revistei "Formula AS", au însemnat o apropiere sufletească decisivă. Abia în această perioadă l-am cunoscut cu adevărat pe Sorin Preda şi m-am bucurat de prietenia lui. De câte ori se nimerea să mergem pe teren împreună, profitam de ocazie să dormim în aceeaşi cameră, petrecând nopţi întregi la discuţii. Aşa am înţeles că scriitorul, jurnalistul, profesorul şi omul ascundeau un mare credincios, un creştin-ortodox practicant. Dar, pe cât de discret fusese în îndelungata sa carieră literară, fără a avea, totuşi, vreun complex în faţa legendarului său unchi, prozatorul Marin Preda, pe atât de modest rămăsese creştinul. De aceea, gloria literară sau gazetărească îi inspirau un sentiment de deşertăciune, în timp ce credinciosul nu se temea de moarte, ci de judecata lui Dumnezeu. Trebuie să recunosc, însă, că era greu şi îţi trebuia mult timp ca să pătrunzi în adâncurile sufletului său sensibil şi foarte emoţional, pe care aparenţele le camuflau suficient de bine, fiindcă Sorin avea şi pudoarea sentimentelor, nu numai a faptelor sau a gesturilor. Acest tip de sensibilitate analitică şi reflexivă se simte, pentru cine ştie să citească printre rânduri, atât în cărţile sale de proză, cât şi în reportajele publicate la ziar, pentru că Sorin era un om bun prin definiţie. Tocmai de aceea a fost şi un minunat coleg. Ca un făcut, vorbisem la telefon cu o seară înainte de-a se petrece nenorocirea, şi îi urasem "La mulţi ani!", cu două săptămâni mai devreme decât data la care ar fi împlinit 63 de ani, iar el mi-a răspuns: "Eşti primul care mă felicită, dar sper să nu fii şi ultimul". Din nefericire, chiar am fost cel din urmă!...
Întotdeauna, moartea ne ia prin surprindere, căci atât timp cât trăim, ni se pare că deznodământul este departe de noi! Nu ştiu cât de pregătit era Sorin să părăsească această lume. În schimb, sunt sigur că acum el este împăcat şi şi-a găsit liniştea în Împărăţia lui Dumnezeu, cea în care a crezut atât de mult. Dacă n-aş crede aşa ceva, n-aş mai fi scris, încet şi greu, cu inima strânsă, aceste rânduri triste. Dumnezeu să te aibă în paza Sa, prietene, şi să te odihnească în pace! Să-ţi fie ţărâna uşoară şi spiritul liber, ca păsările cerului. Drum bun, Sorine, în cea mai mare călătorie pe care a început-o sufletul tău! Aştept să ne vedem şi să fim prieteni şi pe lumea cealaltă, aşa cum am fost în lumea aceasta... Eu îţi promit că nu te voi uita niciodată.
MARIUS PETRESCU
Scriu numele lui Sorin şi-mi dau seama, dintr-odată, ce serios pare când îl scriu. Aproape solemn. Parcă dintr-odată nu poate fi scris decât cu negru. Cu două zile înainte de aflarea teribilei veşti, căutând în biroul de-acasă nişte fotografii, îmi iese-n faţa ochilor una, făcută acum 15-16 ani, într-o deplasare cu redacţia, la Bran. Sorin Preda cu o ceaşcă de cafea şi nelipsitu-i pix între degete. Niciun fir de păr alb, destins, calm, chipul îi era luminat de-un soare de munte. Apoi m-am gândit că pe 12 decembrie urma să fie ziua lui de naştere...
Sorin Preda era calm tot timpul. Calm, împăciuitor şi delicat. Dacă-l întrebai ceva, nu se arunca niciodată să dea sentinţe. După câteva clipe de meditaţie, venea şi răspunsul, care - de cele mai multe ori - suna ca în "Moromeţii": tăios şi ironic. Câteodată, parcă dându-şi seama instantaneu de ce spusese, pufnea uşor în râs, ducându-şi mâna la gură, a discreţie... Dar în ultimii ani, stilul lui se schimbase. Textele pentru pagina de Spritualitate aveau o profunzime şi o densitate aşa de mare, de parcă Marii Părinţi (cei mai mulţi plecaţi la cele veşnice), personajele pe care le evoca, îl aleseseră pe el, pe Sorin, să se mărturisească.
În septembrie, Sorin a fost operat pe cord deschis. A fost discret şi de data aceasta. Înainte şi după operaţie, am vorbit foarte puţin. Mă gândeam să nu-l obosesc şi-i scriam mesaje. Îmi răspundea la fel, şi nu uita, desigur, să glumească. Nu ştiu de ce această intervenţie medicală a lui nu m-a speriat. Sorin a fost calm tot timpul. Şi cred că mi-a transmis şi mie această seninătate în faţa încercării dificile prin care urma să treacă. Era calm şi senin. Cine ştie ce simţea, ce "ştia"?... Acum sunt convinsă că ştia ceva şi de aceea era liniştit.
La câteva zile de când Sorin nu mai e, a venit cu adevărat şi iarna. Când l-am condus pe drumul scurt, către groapă, nu ningea. Părul lui cărunt nu fusese nins cu zăpadă. Pentru o clipă, am avut impresia că în faţa ochilor stă, odihnindu-se, unul dintre Marii Părinţi care trecuseră prin textele lui.
Drum bun, dragă Sorin!
RUXANDRA CONSTANTINESCU
Dom' Profesor ştia!
Am primit vestea ca pe o izbitură de cărămidă. Bogdan Lupescu mi-a scris. "Ai auzit de Sorin Preda?". "Nu. Ce să aud?". "A murit." Nu-mi venea să cred... "Sunt terminat. N-am dormit toată noaptea... Nu dau de nimeni, toţi sunt plecaţi pe teren. Nu ştiam cui să-i spun... Vorbisem cu el zilele trecute să ieşim să ne mai plimbăm prin cartier, să mai povestim. Îmi tot sună în urechi vorbele lui: Bogdane, noi trebuie să trăim precaut."
Am rămas pe gânduri. Dom' Profesor ştia. Dom' Profesor avea cuvinte potrivite pentru fiecare dintre noi. Vorbea rar, zâmbind în răstimpuri, într-un colţ de mustaţă, iar privirea lui de catifea brună avea uneori aerul îngăduitor al maestrului pentru învăţăceii săi. Eu chiar i-am fost învăţăcel. El mi-a pus, primul, condeiul în mână şi m-a pregătit pentru admitere în anul în care am dat medicina pe jurnalism. Dom' Profesor mi-a predat mai apoi genurile presei şi jurnalismul cultural şi m-a făcut să preţuiesc reportajul. Mi-a spus odată o vorbă pe care o iau în serios şi acum. "Noi, la «Formula AS», avem o şansă unică: facem presă literară. Poţi privi asta ca pe o misiune care trebuie dusă la capăt, pentru că sunt copleşitor de mulţi oamenii care cred în revista asta. Nu-i poţi abandona şi nici nu-i poţi dezamăgi. La «Formula AS» eşti călare pe cai mari, ţine minte!" Dom' Profesor ştia! Oriunde ne-am fi aflat: la o şedinţă de lucru pe arşiţa verii, la redacţie, în Bucureşti ori în Piaţa Sfatului din Braşov, în miezul iernii (încercând să îmbunăm gerul care ne ardea obrajii, cu o cană de vin fiert şi o porţie de râs zdravăn), mereu îi căutam compania şi poveţele. Pe urma reportajului său am ajuns, în genunchi, în faţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului Siriaca, de la Mânăstirea Ghighiu, să cer ajutor într-o mare cumpănă a vieţii mele. Într-un fel, el m-a salvat. Dom' Profesor şi Dumnezeu.
DELIA HANZELIK
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
