Moş Crăciun a întârziat la întâlnire

Când ningea, la Sinaia

6 decembrie, ora 9.30 dimineaţa. Îmi deschide uşa şi apare în prag cu zâmbetul lui blând şi îngăduitor, cu ochii lui mereu luminoşi, îmbrăcat frumos, ca un bunic dichisit, cu o cămaşă roşie, cadrilată, şi o vestă maro, din postav, încheiată până la gât. "Aţi întârziat puţin, credeam că nu mai veniţi", îmi spune cu o do­jană jucăuşă şi tandră în glas. Mă invită amabil înă­untru şi mă roagă să-l urmez către sufragerie. O boare dulce, de plăcintă abia coap­tă, adie uşor dinspre bucătărie, revăr­sân­du-se în toată casa. "De două zile îmi tot cere femeia plăcintă cu mere", îmi zice bătrânul, închizând uşa bucătăriei. "A trebuit să caut reţeta, ca să o fac de post. Abia am scos-o din cuptor. O las să se mai răcească puţin şi te servesc şi pe dumneata."
Intrăm într-o sufragerie mobilată modest, ca în anii '80, cu o masă mare în mij­loc, un fotoliu lângă fe­reas­tră, un dulap cu multe ser­tare, un televizor hârbuit şi o bibliotecă înaltă, plină ochi cu cărţi, reviste, tot felul de bibe­lo­uri şi fotografii. "Scuze, e cam deranj. E greu cu atâtea pe cap. -aideţi, luaţi loc. Vă aduc ime­diat şi-o cafea." Iese din cameră şi-mi arunc pri­virea prin jur. Jos, lângă calorifer, văd două perechi de ghete lustruite, una de damă şi cealaltă de bărbat, amândouă pline cu mici cadouri, legate fru­mos cu fun­diţă, şi câteva mandarine. Astăzi e Sfântul Ni­colae, iar aici, în apartamentul ăsta modest din car­tierul bucureştean "Balta Albă" locuiesc doi bătrânei cuminţi, care şi-au trăit viaţa liniştiţi, fără să de­ran­jeze niciodată pe nimeni. El e Marcel, are 80 de ani, a fost vreme de patru decenii profesor de limba şi lite­ratura română, şi astăzi se simte mai sprinten şi mai plin de voinţă ca niciodată. Pe ea o cheamă Lia­na, are 77 de ani, a lucrat 35 de ani ca asistentă într-un spital, iar acum se luptă cu o suferinţă grea şi bizară: alzheimer, în fază interme­diară. Trăiesc îm­preună de 55 de ani şi au o singură fată, plecată de­finitiv cu familia ei în Anglia. Văd în bibliotecă o fo­tografie ponosită cu ei doi, tineri şi surâzători, de mână cu o fetiţă de patru, cinci ani, în faţa unui brad mare de Crăciun. Dedesubt, pe o etichetă de carton, stă scris cu o cariocă roşie: "Ma­ma Lia, tata Marcel şi fata noas­tră, Elena. Parcul Cazinoului din Si­naia, 24 decembrie, 1976." Mai jos, alte fotografii cu alte explicaţii scrise cu carioca. Aceleaşi etichete le văd apoi lipite pe fiecare sertar sau uşiţă din bibliotecă. "Acte medicale, acte casă, întreţinere, impozite", scrie pe un sertar. "Albume fotografii familie, scrisori vechi şi scrisori de la fata noastră, Elena", apare pe altul. Sau "platouri, farfurii şi pahare pentru mu­­safiri", "medicamente, aţe, ace, nas­turi, foarfeci". Toate scrise citeţ, cu litere mari de tipar. "Alea sunt pen­tru Lia, nevastă-mea", îmi zice bă­trânul, intrând pe uşă cu cafeaua şi-o farfurie cu câteva plăcinte aburinde. "Aşa mi-a zis doctorul, să-i lipesc bilete din astea peste tot. Că uită, sărăcuţa de ea. Pe unele a trebuit să le încui, ca să nu umble prin ele. Acte de casă, medicamente, la astea n-are voie decât sub supravegherea mea. Mă doare sufletul că trebuie să-i fac asta, dar n-am ce face. E spre binele ei. -aideţi să gustaţi din plă­cinte." Aşează ceaşca şi farfuria pe masă şi scoate dintr-un sertar un caiet mare cu coperţi cartonate. Nu-l deschide, doar mi-l arată aşa, închis, zâmbind drăgăstos şi mângâindu-i cu palma coperţile. "Uite, în caietul ăsta am pus-o să scrie tot ce-i trece prin cap. Amintiri, gânduri, impresii. Aproa­pe în fiecare zi, să-i pun mintea la lucru. Mai glumim câteodată şi îi zic «hai, astăzi dăm extemporal». Şi ea se alintă ca o elevă cu lecţia neştiută. Tare mi-e dragă când o văd aşa. Ştiu pe dinafară tot ce scrie aici. Mai bate şi câmpii, câteodată, biata de ea. Dar chiar şi-atunci sunt sigur că vrea să spună ceva. Oricum, e de pu­blicat într-o carte tot ce scrie aici. Poate, când­va, chiar vă dau să citiţi. Are tot ce vrei, amin­tiri, nos­talgii, speranţă, spaimă, extaz, nălu­ciri... Doar că, în ultima vreme, se simte mai rău şi nu prea mai vrea să scrie. Am zis că o fi de la vreme, că n-a mai ieşit soarele de vreo 30 de zile. Am văzut la televizor că aşa ceva nu s-a mai întâmplat de 31 de ani şi că asta afectează mult psihicul nostru. Aşa o fi, că nici eu nu prea sunt în apele mele. Dar văd că aseară şi-a amintit de Moş Nicolae. O fi vă­zut pe calendarul din cameră. I-am lipit unul mare pe perete. Am încercuit acolo toate sărbătorile noas­tre ortodoxe şi eve­nimentele din familie. Zile de naştere, a mea, a ei, a fetei, a ne­poţilor, ziua în care ne-am luat. Încerc şi eu cât pot să-i ţin me­moria trează. Şi uite că aseară m-a pus să-i lus­truiesc ghetele şi să le pun la fereastră. La noi, în fie­care an a venit Moş Nicolae. Că am fost mereu tare cuminţi."
Lia, soţia lui, încă nu s-a trezit. Niciodată nu se trezeşte mai devreme de zece. Marcel abia aşteaptă să o vadă aici, în sufragerie, căutând ca un copil curios prin ghetele ei lustruite.

*

Cel mai frumos Crăciun a fost chiar acela din fotografie. La Sinaia, în 1976. Erau tineri şi frumoşi, Elena avea doar cinci ani, iar ei o răsfăţau tot timpul ca pe o prinţesă. A fost un vis! O noapte de poveste, cu o ninsoare parcă de stele. Totul era alb şi stră­lucitor, ca într-un tablou ireal. Seara, acolo, la bradul din fotografie, a sosit Moş Crăciun, tras cu sania de patru reni albi, coborâţi parcă dintre nori, cu coarnele împodobite cu clopoţei argintii. În tot parcul răsunau numai râsete de copii, ca un cor de clinchete jucăuşe. Micuţa lor Elena stătea aşa, nemişcată, cu ochii ei mari sclipind de-atâta bucurie, nedumerită parcă de toate minunile din jur. Iar ei, părinţii cei tineri şi frumoşi, îi sorbeau din ochi bucuria, plutind în al nouălea cer. Sunt chipurile lor luminoase de-atunci, dintr-o noapte de vis, rămase astăzi, după 38 de ani, pe un carton po­nosit dintr-o biblio­tecă plină de etichete. "E singura fotografie pe care băbuţa mea cea uitucă, cum îi mai zic eu în joacă, n-a ui­tat-o ni­ciodată. De câ­te ori o vede, se schim­bă la faţă şi parcă plânge şi râde în acelaşi timp. Ştiţi, noi ne-am necăjit tare mult în tinereţe că nu puteam să avem un copil. Abia mai târziu a venit pe lume Elena. A fost un miracol de la Dumnezeu. Eu aveam 37 de ani, iar Lia 34. De-aia cred eu că dragostea noastră pentru ea a fost ceva parcă nepământesc. Am crescut-o cu o grijă nebună, am răsfăţat-o cu tot ce şi-a dorit ea. În iarna aia avea cinci ani şi şi-a dorit tare mult să facem Crăciunul la munte. Aşa că i-am făcut pe plac şi am mers la Sinaia. A fost cel mai frumos Cră­ciun al nostru. De fapt, toate erau fru­moase, Crăciunul n-are cum să fie altfel. Dar ma­gia aia de-atunci parcă n-am simţit-o ni­ciodată. În alţi ani, am petrecut Ajunul mai mult acasă, numai noi trei şi, eventual, mai veneau câţiva copii din vecini, prieteni de-ai fetei. Sau o mai chemam pe soră-mea, Dum­nezeu s-o odihnească, cu familia ei. Ţin minte că spre miezul nopţii îi trimiteam pe copii în camera Elenei, la joacă. Îl îmbrăcam pe cum­natu-meu în Moş Crăciun, îi dădeam sacul cu daruri, iar el ieşea tiptil pe hol şi suna la uşă. «I-auziţi, copii! Cine-o fi?». Copiii dădeau imediat năvală la uşă şi îl primeau pe Moşu', unii cu îndrăzneală, alţii mai cu teamă. Ne aşezam lângă brad, chiar aici, în sufra­ge­ria asta, şi începea distracţia. Ca să primească darul, fiecare copil trebuia să spună ceva, un cântec, o poezie. Elena, scumpa de ea, era cea mai timidă, se încurca mereu. Dar nici noi, părinţii, nu scăpam de poezii. Lia întotdeauna prefera să cânte o romanţă. Avea o minune de voce, a fost patru ani în corul liceului. În fine, după ce primea fiecare cadoul, aprindeam lumânările în brad şi cântam cu toţii «Moş Crăciun cu plete dalbe» şi «O, brad frumos». N-o să uit niciodată momentele astea. Era tot ce se putea mai frumos... Eram cu toţii îm­pre­ună, mai buni şi mai curaţi ca ori­când. Sunt momentele acelea din viaţă în care e atât de cald şi bine în suflet, că ai vrea să opreşti timpul în loc. Din păcate, timpul nu iartă nimic. Am ră­mas singuri, o babă uitucă şi un moş­neag obosit, să plângem ca nişte copii după vre­murile alea frumoase." Glasul moale, de catifea, al gazdei mele s-a stins într-un oftat adânc. Tace şi zâm­beşte amar, cu privirea pierdută.
Fata lui a plecat acum opt ani în Anglia. E asis­tentă medicală, aşa cum a fost şi mama ei. A plecat împreună cu soţul şi băieţelul lor de trei ani după un trai mai bun. Acolo a mai adus pe lume o fetiţă, pecare bunicii ei n-au cu­nos­cut-o. Şi tare se tem că nici n-o vor cu­noaşte prea curând. "Asta-i durerea noas­­tră cea mai mare", îmi zice bă­trânul. "De aproape patru ani, fata noastră iubită n-a mai venit pe la noi. Mi-a cerut să o duc pe maică-sa într-un azil şi eu am refuzat categoric. «Cum, măi, copilă dragă, s-o arunc acolo?», i-am zis. «Tu chiar n-ai milă puţin de ea?». Mi-a zis că vrea să fac asta ca să nu ne mai chinuim amândoi. Care chin? Că eu nu mă chinui deloc, fac totul din dragoste pentru ea. Murim amân­doi, dacă aş face aşa ceva. De-atunci, stă supărată pe mine, fără ca eu să pricep prea bine de ce. Iar eu, uite, mă necăjesc tocmai acum, când mai am puţin şi închid ochii. Abia dacă ne mai sună, o dată la două luni. Nu vreau să-i schimb viaţa, nu i-am cerut ni­ciodată să se întoarcă acasă de tot, dar măcar o dată pe an... Să ne vedem nepoţii, măcar atât merităm şi noi. Şi uite, mi-am pus în gând să o sun zilele astea. Din pensia noastră amărâtă o să-i dau telefon. Să o rog să mă ierte dacă i-am greşit aşa tare. Şi să vină cu toţii de Crăciun. Să fim împreună, cum eram odată, măcar două zile, că nu ştiu cât timp ne-o mai fi rămas... Dar am eu presimţirea asta, că n-o să vină. Şi o să petrec iar cu băbuţa mea cea uitucă, numai noi doi, cu o crenguţă de brad într-o glastră, uitându-ne la televizor."
Un scârţâit de uşă îi alungă brusc toată supărarea. În prag apare o bătrânică scundă, îmbrăcată într-un capot înflorat, cu părul răvăşit şi privirea buimacă. "Ea e soţia mea, Liana. Lia, dragă, dânsul e de la re­­vista «Formula AS», a venit să ne ia un interviu." Femeia rămâne în prag nemişcată, privindu-mă ţintă cu ochii mari, speriaţi. "-ai, vino să vezi ce ţi-a adus Moş Nicolae." Lia mai zăboveşte puţin cu ochii la mine, şi-apoi închide repede uşa şi o zbugheşte pe hol. "Adu-mi tu ghetele", se aude vocea ei puţin ră­guşită, din spatele uşii. Bătrânul Marcel zâmbeşte tandru şi ridică, plin de compasiune, din umeri. "S-a cam speriat, sărăcuţa. Nu prea mai e obişnuită cu musa­firi. Nu-i nimic, o să-i duc cadoul de la Moş Ni­colae, îi fac ceva de mâncare, şi o să uite de dum­neata."

Casa fără colinde

Despre Mădălina am mai scris acum câteva luni în revistă, când am vizitat-o tot aici, în apartamentul ei mic din Militari. Are aproape 16 ani, dar arată ca o femeie obosită de prea multe treburi şi griji. A slăbit şi mai mult, e numai piele şi os, are chipul palid ca ceara, iar ochii ei verzi aproape că nu se mai văd de atîtea cearcăne vineţii. Nici apartamentul din Militari parcă nu mai e acelaşi. Data trecută, peste tot era o curăţenie impecabilă. Acum, numai praf şi lucruri aruncate de-a valma, de parcă ar fi un loc părăsit. Mădălina mă invită în bucătărie, spunându-mi că Alina, sora ei mai mică, doarme de vreo oră şi că n-ar vrea să o trezim cu vorbăria noastră. Pe aragaz fierbe o oală cu legume, iar chiuveta e plină ochi cu vase murdare. "Scuzaţi deranjul", îmi spune fata pe un ton plictisit, invitându-mă cu un gest leneş să mă aşez pe taburetul de lângă fereastră. "Mă simt cam rău, de-aia nu prea am mai făcut curat. Vreţi să vă fac o cafea?". Scoate cu o mişcare greoaie un ibric din dulap şi pune apă la fiert.
Mădălina avea 13 ani când mama ei a hotărât să plece la lucru în Spania. Femeia rămăsese şomeră, iar soţul ei câştiga prea puţin. În ziua plecării, şi-a luat fetele în braţe, le-a sărutat, şi a ieşit pe uşă fără să se mai uite înapoi. Mădălina a rămas cu Alina, surioara mai mică, şi cu tatăl ei, care însă lipsea mai tot timpul de acasă. De atunci, copilăria ei s-a sfârşit. Toate treburile casei au rămas în sarcina ei. Ea trebuia să facă piaţa, să gătească, să facă curăţenie, să spele, să se ocupe de Alina, să iasă zilnic cu ea la plimbare. În plus, trebuia să meargă la şcoală, să-şi facă temele, să ţină cât de cât pasul la învăţătură cu colegii. Pentru ea, zilele erau mereu la fel, tot timpul cu treburi, fără niciun răgaz pentru sufletul ei chinuit de atâta singurătate. Nu mai avea nicio prietenă, iar colegii de şcoală o evitau când o vedeau mereu atât de mo­horâtă şi apatică. În anul următor însă, o veste minunată avea să-i lumi­ne­ze iar viaţa: mama ei intenţiona să vină acasă. Da, chiar aşa s-a întâmplat, doar că nu venise definitiv, ci numai pentru câteva zile. Şi nu neapărat de dorul şi dragul fetelor ei, ci dintr-un motiv mai simplu şi mai pragmatic: trebuia să divorţeze. Îşi găsise acolo, în Spania, un băr­bat, şi voia să-şi refacă viaţa alături de el. Doar atât i-a spus Mădălinei, fără nici o altă expli­caţie, fără niciun regret. Degeaba a implorat-o fata să nu facă asta, să se uite puţin înapoi, la ea şi la Alina, şi să în­ţe­leagă ce viaţă amară ar avea amân­două fără ea. Femeia a ascultat-o fără nicio tresărire, zicând doar că, cine ştie, poate chiar se va întoarce definitiv, în­tr-o zi. De-atunci, vre­me de doi ani, nu s-au mai văzut, iar la telefon au vorbit tot mai rar.
Anul acesta însă, pe 1 septembrie, fe­meia le-a chemat pe fete în Spania. Le-a trimis bani şi le-a aş­teptat cu noul ei soţ la aeroport. "Dacă aţi şti cu câ­tă emoţie am aşteptat ziua asta!", îmi zice Mă­dălina cu glasul moale, aproape şoptit. "Visam să fie cea mai frumoasă vacanţă. Visam să rămânem îm­preună cu mama, să-mi zică să nu ne mai întoarcem acasă, să termin acolo liceul şi să începem o nouă viaţă alături de ea. Am stat doar două săptămâni. Frumos acolo, în Spania, n-am ce zice. Dar pentru mine a fost cel mai mare calvar. Nici Alina n-a fost prea fericită. La aproape cinci ani ai ei, a simţit că ceva nu e în regulă. Femeia aia la care am stat nu mai era mama. Era o străină. S-a purtat cu noi de parcă tot timpul o deranjam. Bărbatul ăla al ei se purta mult mai frumos, parcă îi era milă de noi. Dar mama... Nu, aia nu mai era mama. Abia aşteptam să mă întorc acasă. Mai bine aici, numai eu şi Alina. Chiar dacă ne trimite bani aproape în fiecare lună, eu nu mai vreau să ştiu de ea. De atunci am înţeles că viaţa mea nu se va mai schimba nicio­dată. Că vom trăi mai departe aici, ca şi până acum. Doar eu şi Alina. Voi avea grijă de ea până la capăt, aşa cum ar avea orice mamă adevărată. După aia, când o fi pe picioarele ei, oi vedea eu ce fac cu ce mai rămâne din viaţa mea. Dar pe femeia asta nu cred că aş putea s-o iert niciodată. N-am auzit de niciun animal care să-şi lase puii în voia sorţii. Ea a fost în stare de aşa ceva. Ne-a părăsit ca pe nişte gunoaie." Pune pe masă ceaşca cu cafea şi-apoi iese din bucătărie puţin, cât să arunce un ochi în camera Alinei. "Doarme buştean", îmi zice în şoaptă la în­toarcere. "Voiaţi să vorbim despre Crăciun? Păi ce-aş putea eu să vă povestesc despre ceva ce n-a existat în toată copilăria mea aproape niciodată? Până la zece ani, am stat la bunică-mea, la ţară. De fapt, era un loc pustiu, în mijlocul unui câmp, unde nu erau decât trei case. Ştiam că vine Crăciunul doar pentru că o ve­deam pe bunica făcând cozonaci, şi în seara de Ajun, când mă lua la biserică, doi kilometri cu sania sau căruţa. În rest, nu se întâmpla nimic special. O singură dată ţin minte că m-au luat ai mei aici, acasă. Era într-un an când se înţelegeau mai bine şi câştigau ceva mai mulţi bani. Ammers cu ei prin magazine, mi-au arătat luminile din oraş, m-au pus să împodobesc bradul. Aveam vreo opt ani, îmi aduc aminte aşa, vag, ca dintr-un vis. În prima zi de Crăciun, când m-am trezit di­mi­neaţă, am găsit nişte cadouri sub brad. O pereche de cizme îmblă­nite, un penar roşu, o carte cu po­veşti şi câteva dulciuri. A doua zi, m-au dus înapoi, la bunica, şi cu asta s-a terminat Crăciunul meu. Anul următor au venit ei acolo, la ţară. Mi-au adus un telefon mobil şi o cartelă reîncărcabilă. Şi-acum folosesc tot cartela de-atunci. Au stat acolo câteva ore, am mâncat împreună, au băut nişte vin, tata s-a îmbătat, şi pe urmă au plecat. Mai târziu, când m-am mutat la ei, a fost parcă ceva mai bine. Adică, măcar eram împreună cu ei, chiar dacă Moş Crăciun nu era prea darnic cu mine. Cred că a fost prima oară când am simţit şi eu cu adevărat emoţia Crăciunului. În anul următor, a fost şi mai bine, pentru că deja se născuse Alina, şi lucrul ăsta îmi dădea parcă mai multă siguranţă că vom fi mereu împreună, ca într-o familie. N-a fost să fie aşa. N-a trecut mult, că au apărut iar certurile între ei. De data asta, certuri urâte, cu pumni şi ţipete. Nici nu vreau să-mi aduc aminte. Nici măcar de Crăciun nu se potoleau. Nu mai simţeam nimic din magia aia pe care am simţit-o până atunci. Pe urmă a plecat mama. Şi am făcut primul Crăciun doar eu cu soră-mea. Tata a preferat să petreacă cu nişte prieteni. Alina era prea mică, nu prea ştia ce înseamnă Crăciun. I-am făcut totuşi un brad şi am reuşit să-i cumpăr un urs mare din pluş şi nişte hăinuţe. Mama nici măcar un telefon nu mi-a dat. Nu ştiu dacă ştiţi cum e să te doară tot corpul de atâta suferinţă şi singu­ră­tate. Asta am simţit eu în noap­tea aia din Ajun. Stăteam singură şi plângeam în hohote şi mă uitam pe fereastră în alte case cum petrec oamenii în familie, cum stau copiii şi se joacă lângă părinţii lor cu ju­căriile aduse de Moş Crăciun, cum stau în jurul bradului şi cântă colinde, cum se bucură că sunt îm­preună. Iar eu plângeam cu tele­fonul în mână, sperând că o să su­ne mama..."
Mădălina îşi duce brusc pal­mele la ochi. Nu trebuie s-o vadă nimeni cum plânge. Lumea trebuie să ştie că e o fată puternică. Iese apoi iute din bucă­tărie şi se întoarce puţin jenată, cu un zâmbet căznit. "Cam aşa a fost pentru mine Crăciunul. O amăgire, o emoţie, şi pe urmă o suferinţă pe care nu o s-o uit toată viaţa. Şi jur că pe Alina nu o voi lăsa niciodată să treacă prin ce-am trecut eu. Chiar dacă nici ea nu mai are părinţi. O să-i cumpăr şi anul ăsta nişte cadouri. Mie nu-mi trebuie nimic. Ei însă îi trebuie nişte cizmuliţe îmblănite, o căciulă mai groasă, şi o să încerc să-i iau un set de păpuşi din filmul ăla, «Sofia întâi», că demult îmi zice că şi le doreşte. Am reuşit să mă angajez ca vânzătoare la un butic de-aici, din cartier. Cu ce iau de-acolo, cu ce ne-o mai tri­mite mama, dacă ne-o trimite ceva, o să mă descurc. O să cumpăr un brad mai micuţ şi îl îm­po­dobimîmpreună, eu şi Alina, cu beteala şi globu­leţele de anul trecut. Pun la calculator nişte colinde şi o să stăm amândouă toată seara. Vorbim, ne ju­căm, şi când i-o fi somn, mă bag şi eu în pat, lângă ea, ca să nu mă mai ia plânsul ca anul trecut."

P.S. Din capul locului, gazdele mele m-au rugat să nu le fac nicio fotografie. Bătrânul Marcel n-ar vrea ca fata lui, Elena, să afle de acest reportaj. E hotărât să o sune şi să o roage din tot sufletul lui chinuit de-atâta dor să-l ierte şi să vină cu copiii de Crăciun acasă. Să o vadă pe ea, să îşi vadă nepoţii, să se bucure îm­pre­ună, ca pe vremuri.
Mădălina se teme groaznic de colegi. Să nu-i afle povestea, să nu-şi bată joc de ea. Dar cel mai tare se teme de cei de la Protecţia Copi­lului. Dacă i-ar afla povestea şi ar şti cine e, ar putea veni oricând la uşa ei. Să o ia pe Alina şi poate chiar şi pe ea. Gândul ăsta e coşmarul ei cel mai greu.

(Reproduceri după desene de B'ARG)