Nora Iuga
"În fiecare an, în noaptea de Crăciun, îmi retrăiesc copilăria"
- Aş vrea să vorbim despre zăpadă. Despre prima ninsoare din an, care ne face pe toţi să ne lipim de ferestre.
- Ah, parcă o văd: cade mai întâi ca făina de grâu cernută prin sită, şi treptat, se înteţeşte şi creşte. Fulgul se face mare, argintiu şi greu. Se leneveşte şi devine tacticos şi mulţumit de sine ca o femeie frumoasă care întârzie privindu-se în oglindă. Prima ninsoare e cel mai spontan declanşator de bucurie, fie că o priveşti de la fereastra unui tren sau a unui birou de copiat acte, din cabina unei macarale sau dintr-un pat de spital. E la promesse de bonheur a oricărui început. E primenirea. Cine ştie, poate ninsoarea e duşul îngerilor. Poate de asta sunt ei atât de albi şi aripile lor atât de luminoase.
- Care e cea mai frumoasă plimbare prin ninsoare de care vă amintiţi?
- A fost într-o seară, când am ieşit cu băiatul meu, pe atunci în vârstă de şapte ani, de la filmul Moulin Rouge, pe Bulevardul Elisabeta, în Bucureşti. Era aproape de miezul nopţii, ne îndreptam spre parcul Cişmigiu şi tăceam, ascultând doar scârţâitul zăpezii sub paşii noştri. Ningea liniştit, cu fulgi mari, şi Tiberiu mi-a spus atunci: "Ştii, din toate jocurile noastre, azi ne-am jucat cel mai frumos".
- Vă mai puteţi bucura şi astăzi de primii fulgi? Se mai toceşte entuziasmul primei ninsori, cu vârsta?
- Când se adună anii şi trupul se îngreunează, impulsul de a ieşi din tine, de a deschide porţile corpului înspre marea libertate a aerului şi a pământului, presupune un efort pe care carapacea ta bătrână îl suportă mai greu. Dar uimirea e că strigătul "Ninge!" ţâşneşte cu aceeaşi bucurie nealterată a copilului de altădată. Şi-mi vine cu aceeaşi voluptate să mănânc, ca-n copilărie, zăpada proaspătă şi pufoasă, aşa cum mănânci vata de zahăr, mirându-mă că e doar rece, nu şi dulce, chiar dacă seamănă cu o îngheţată.
- Ştiu că iarna nu e anotimpul dvs preferat. Orice perioadă are însă frumuseţea ei. Ce vă bucură cel mai mult în lunile reci?
- Îmi plac la nebunie copacii acoperiţi de chiciură, cu crengile lor de sticlă. Sunt parcă din altă lume. Şi nimic nu mă eliberează de toate grijile, nu îmi pune gândurile la locul lor (cu îndemânarea comis-voiajorului când îşi pune eşantioanele în valiză) ca serile acelea, când aerul încremenit e tăiat din când în când de ţipătul unui corb şi fulgii cad moale, pe fruntea mea, ca degetele unei bunici...
- ... cred că toţi copiii asociază iarna cu prezenţa bunicilor. Nu mi-aţi povestit niciodată despre ei. Nu v-au fost aproape?
- Ba au fost foarte aproape, că eu copilăria mi-am petrecut-o mai mult la bunici. Bunica mea, mama mamei mele, m-a iubit şi m-a îngrijit ca nimeni altcineva. Dar grija ei faţă de mine, felul în care îmi punea pieptăraşul de finet pe sub bluza de străjerie, ca să-mi ţină cald, sau în care îmi prindea ciorăpeii de bumbac cu nişte jartiere de elastic, clătitele şi nalangâtele pe care mi le făcea, care-mi plăceau foarte tare, toate astea nu mi se păreau atunci deloc interesante, mă plictiseau, fiindcă se repetau zilnic. Îi simţeam dragostea prin grija pe care mi-o purta, dar mă atrăgea de o mie de ori mai mult bunica dinspre tată, care nu-mi spunea niciodată cum să mă îmbrac, să mă spăl sau să-mi curăţ unghiile, dar care îmi povestea în schimb despre tinereţea ei foarte aventuroasă, în străinătate, unde dansase, cu nişte negri, Charleston. Ciudat e că,
- Sunteţi nu doar scriitoare, ci şi o cititoare pasionată. Dintre toate romanele cu ierni fabuloase, care vă e azi cel mai drag?
- Nu ştiu de ce, dar acum, când mă întrebi, nu-mi vine în minte un roman, ci numele unui autor, al danezului -. C. Andersen. Iernile din poveştile lui Andersen sunt extraordinare. Cum sunt, de altfel, şi iernile ruseşti, cu acel vechi Petersburg, cu nopţile albe de pe Nevski Prospekt. Prozatorii clasici ruşi au pagini de neuitat despre iarnă şi mi-au lăsat în dar un vis, o imagine dragă mie, pe care v-am mai spus-o cândva: o troică cu clopoţei, în care stau îndrăgostiţii înfăşuraţi în blănuri. O troică ce alunecă în noapte, prin marile zăpezi siberiene, spre un han mult visat.
- La Bucureşti, unde locuiţi, iarna e mult mai banală. Vă mai emoţionează sărbătorile iernii?
- În fiecare an, în noaptea de Crăciun, îmi retrăiesc copilăria. Dar pentru că nu mai vine nimeni la mine şi sunt foarte singură, ea a ajuns un fel de ficţiune. Îmi fac o coroană de brad cu panglici, cu lumânări, că brad nu mai fac. Aprind lumânările, pun două pahare de vin roşu pe masă şi nişte cozonăcel şi mă uit la poza lui Nino (soţul scriitoarei, n. red.), care nu mai e. Sau nu mă mai uit nici la poza lui Nino, stau, închid ochii şi-mi aduc aminte cum se stingeau luminile în casa bunicilor, cum începea clopoţelul să sune şi mă speria îngrozitor. Mi-era foarte frică de Moş Crăciun, mai frică decât de bombardament. Atunci apărea şi Vica, servitoarea noastră, cu fes roşu şi, nu ştiu de unde, o mască de carton, cu obraji foarte roşii, dar care uita să-şi scoată şorţul de bucătărie de sub cojoc. Spuneam o poezie şi primeam darurile. Şi apoi cântam "Oh, Tanenbaum!" şi "Stille Nacht", şi "Oh, ce veste minunată", un cântec a cărui melodie mi-a plăcut enorm, de când eram mică. Mă las în voia amintirilor şi, uite aşa, trece şi seara de Crăciun.
- Ce vă lipseşte cel mai mult din iernile de altădată? Ce aţi aduce azi înapoi, dacă aţi avea puterea?
- Oricum, nu mai am nimic de adus înapoi. -ai să ne jucăm de-a baba oarba. Aşa, legată la ochi, poate mi-aş prinde în braţe copilăria.
DIA RADU
OTILIA ŢEPOSU
A fost odată ca niciodată
Ştiu că e aşa, simt asta, pentru că e destul să văd primii fulgi, ca să înţeleg că toate din jurul meu se transformă. Nimic nu mai e la fel ca înainte. Cerul pare dintr-o dată arcuit protector peste pământ, copacii sunt parcă surprinşi de frumuseţea care le încarcă crengile, poienile abia aşteaptă pătura albă şi caldă, ca să se răsfeţe câteva luni.
Dar zăpezile, ca poveştile şi ca oamenii, sunt de tare multe feluri. Uneori, prima ninsoare poate să fie timidă, neîncrezătoare încă în puterea ei de-a schimba faţa lumii. Alteori, ninge cu fulgi mari, uriaşi, care cad greu, ca nişte magnolii. Sunt ani în care prima ninsoare vine pe furiş, ruşinată cumva, noaptea, înflorind singuratică în lumina galbenă a felinarelor. Dar s-a întâmplat şi să ningă brutal, fără rând, în octombrie, peste mere neculese şi grădini pline de rod. Acelea sunt zăpezile trădătoare, venite din nerăbdare, cumva, venite prea devreme, cu prea mare furie dezlănţuită fără rost. N-au viaţă, sunt trecătoare şi mor degrabă, lăsând în urma lor pământul opărit.
Câteodată ninge încet, liniştit, şi ninsoarea vine cu un aer curat şi străin, de sălbăticiune coborâtă din păduri bătrâne. Ninsoarea aceasta se aşează temeinic şi creşte, creşte neîncetat, acoperind totul în tăcere. Cine ar cuteza să vorbească în faţa unei asemenea măreţii? Cine ar îndrăzni să se mişte, ca să tulbure încremenirea de cristal? Poate doar vreo frunză încăpăţânată, rămasă ca un paznic într-un cireş golit de vântul toamnei, ori poate vreo coţofană trezită brusc dintr-un vis de vară. Dacă ar ţâşni rebel şi bezmetic, ar putea împrăştia neaşteptat omătul, într-o pulbere sclipitoare, dar de cele mai multe ori, în asemenea clipe, chiar şi păsările rămân nemişcate pe crengile pustii, sub omătul care le acoperă ca o manta protectoare.
Mai ştiu că atunci când ninge prima oară într-un an, e ca şi cum ai intra într-o poveste. Însă şi poveştile, ca zăpezile şi ca oamenii, sunt de tare multe feluri. Unele pornesc în lume de la oameni fericiţi, şi-atunci lasă loc de voie bună pentru toţi. Altele sunt delicate şi timide şi poartă cu ele, într-o dantelărie suavă, urmele unor destine frânte prea devreme. Sunt poveşti care se spun în şoaptă, ca să nu-şi împrăştie negura în lume, dar sunt şi poveşti care seamănă bucurie de la prima vorbă, şi râsul le este tovarăş ori de câte ori sunt spuse.
Simt că atunci când ninge prima oară într-un an, e ca şi cum ai intra într-o poveste. Iar oamenii, precum zăpezile, sunt şi ei de tare multe feluri. Unii se bucură la vederea primilor fulgi, ca nişte copii scăpaţi de încruntarea părintească, alţii, mai aşezaţi, îşi îneacă surprinderea în melancolii desuete. Cei mai mulţi devin de-a dreptul fericiţi şi uită de toate grijile, atunci când ninge. Puţini sunt cei pe fruntea cărora se mai adaugă încă o cută, când văd fulgii zburând roi în jurul lor.
Eu nu ştiu ce să cred încă despre prima ninsoare din anul acesta. Nu ştiu ce poveste poartă cu ea. Presimt că mă va ajuta să trec cu bine şi iarna aceasta. Am primit-o cu speranţă şi cu o umbră de melancolie, şi cred că tocmai de aceea, vorbele s-au pornit singure: "A fost odată ca niciodată, a fost această zi în care dinspre pădurea bătrână au apărut, purtaţi de vânt, câţiva fulgi stingheri. Acum ninge încet şi un aer curat, sălbatic şi străin acoperă lumea în tăcere...".
FILIP FLORIAN
"O bucurie care te sufocă de-a dreptul"
- Anul ăsta a nins destul de devreme. La ce te gândeşti când vezi primii fulgi căzând?
- Cred că în primul rând la Crăciun, cea mai importantă sărbătoare pentru mine, pe care o iubesc pătimaş şi o aştept la fel. Când începe să ningă, aşteptarea Crăciunului se intensifică. Iar Crăciunul fără ninsoare parcă n-are haz, nu e întreg. Din fericire, în ultimii mulţi, mulţi ani, am petrecut sărbătorile la Sinaia, în casa străbunicului meu, şi acolo ninge aproape tot timpul.
- Sinaia este şi locul în care ţi-ai scris majoritatea romanelor. Cum se vede ninsoarea de la fereastra camerei tale?
- Până acum vreo şapte ani, o vedeam aşternându-se molcom peste o superbă pădure de molid. Vedeam, de la fereastra mea, vreo sută de copaci albiţi toţi de ninsoare, era un peisaj minunat şi liniştitor. Apoi, păduricea de lângă casa noastră a fost defrişată, şi pe locul ei s-au construit nişte orori arhitecturale, o casă nouă şi urâtă, pe care doar doi copaci o mai maschează cât de cât. M-a durut foarte tare. Acolo mi-am construit în copilărie primele cazemate, primele case cocoţate în copaci, am jucat o groază de jocuri. Şi mama, la vremea ei, făcuse la fel. Când au tăiat brazii, a plâns ca un copil.
- Copiii se bucură întotdeauna de zăpadă. Îţi mai aminteşti de primele ninsori din copilărie?
- Eu am copilărit în Bucureşti, am fost copil de bloc, de Drumul Taberei. Aşa că grosul iernii îl trăiam în Bucureşti, vrând-nevrând. Când începea să ningă, băieţii de pe strada mea parcă înnebuneau, ne apuca pe toţi o frenezie extraordinară, ninsoarea ne scotea din universul de beton, străzile deveneau mai sălbatice, până şi mersul pe stradă, greu şi poticnit, era un act de eroism. Iar jocurile noastre păreau mai spectaculoase şi mai intense. Ridicam cazemate şi baricade, ne băteam cu bulgări, jucam fotbal pe zăpadă. Şi dacă zăpada era cu adevărat mare, aveam şi plăcerea uriaşă de-a ne trânti în ea. Erau departe de mine stările lirice, reveriile în faţa focului din sobă. Zăpada îmi aducea un univers de joacă fabulos, pur băieţesc. Cred că la fel am rămas până acum.
- Te bucuri şi azi, cu aceeaşi intensitate, când ninge pentru prima oară?
- Absolut! Ninsoarea declanşează în mine ceva aproape fizico-chimic, ca un lichid al organismului care se varsă undeva în sânge şi, pentru câteva minute, te face să simţi o bucurie care te sufocă de-a dreptul, o bucurie de copil. Îţi bate inima mai tare, îţi vine să chiui, să sari, e ceva cu corpul nostru, pe care nu-l pricepe nimeni, ceva incontrolabil. Şi azi, când începe să ningă pentru prima oară, simt în mine instinctul ăla băieţesc, îmi vine să ies şi să fac ceva. Dacă nu un om de zăpadă, măcar un bulgăre. Ninsoarea e o şansă de a te întoarce măcar pentru câteva minute la copilărie. Mă uit uluit şi trist la oamenii care se năpustesc, pur şi simplu, să dea zăpada la o parte, să-şi cureţe poteca, maşina, terasa. Ies cu furie, disperaţi de faptul că ninge. Cred că a murit în ei orice urmă de copilărie.
- Filip, îţi priesc frigul, ninsoarea? Ai vreo rutină anume în lunile de iarnă?
- Dintre toate ninsorile trăite de-a lungul vieţii, care te-a făcut cel mai fericit?
- Cred că cea din 1996. Lucram de un an la "Deutsche Welle" şi am primit liber şi de Paştele catolic, care nu se suprapunea cu cel ortodox. Am plecat din Bucureşti într-un sătuc din Piatra Craiului, unde avem o casă veche, bătrânească. Era deja primăvară, mai erau doar ici-colo câteva petece amărâte de zăpadă. Şi apoi, brusc, a început să ningă. A nins cu furie trei zile şi trei nopţi, până a îngropat casa cu totul. Nu mai vedeam nimic afară, ferestrele fuseseră de mult astupate, zăpada ajunsese până la streaşină. Am stat o săptămână închis în casă. A fost raiul pe pământ, n-o să uit niciodată. Din fericire, aveam tot ce ne trebuia: lemne, mălai, ţigări. N-am suferit prea tare. Am încercat, la un moment dat, să ieşim, soţia mea mergea în genunchi, ca să rămână deasupra zăpezii, eu nu reuşeam, mă afundam până la gât. S-a topit destul de repede, fiindcă a venit brusc căldura. Dar ţin minte că în săptămâna aia am scris de-am rupt şi am fost foarte, foarte fericit.
DIA RADU
MATEI FLORIAN
Nu ai voie să atingi zăpada
Altfel, cinstit să fiu, mă numesc Matei Florian şi aştept să ningă.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
