6 decembrie, ora 9.30 dimineața. Îmi deschide ușa și apare în prag cu zâmbetul lui blând și îngăduitor, cu ochii lui mereu luminoși, îmbrăcat frumos, ca un bunic dichisit, cu o cămașă roșie, cadrilată, și o vestă maro, din postav, încheiată până la gât. "Ați întârziat puțin, credeam că nu mai veniți", îmi spune cu o dojană jucăușă și tandră în glas. Mă invită amabil înăuntru și mă roagă să-l urmez către sufragerie. O boare dulce, de plăcintă abia coaptă, adie ușor dinspre bucătărie, revărsându-se în toată casa. "De două zile îmi tot cere femeia plăcintă cu mere", îmi zice bătrânul, închizând ușa bucătăriei. "A trebuit să caut rețeta, ca să o fac de post. Abia am scos-o din cuptor. O las să se mai răcească puțin și te servesc și pe dumneata."
Intrăm într-o sufragerie mobilată modest, ca în anii '80, cu o masă mare în mijloc, un fotoliu lângă fereastră, un dulap cu multe sertare, un televizor hârbuit și o bibliotecă înaltă, plină ochi cu cărți, reviste, tot felul de bibelouri și fotografii. "Scuze, e cam deranj. E greu cu atâtea pe cap. -aideți, luați loc. Vă aduc imediat și-o cafea." Iese din cameră și-mi arunc privirea prin jur. Jos, lângă calorifer, văd două perechi de ghete lustruite, una de damă și cealaltă de bărbat, amândouă pline cu mici cadouri, legate frumos cu fundiță, și câteva mandarine. Astăzi e Sfântul Nicolae, iar aici, în apartamentul ăsta modest din cartierul bucureștean "Balta Albă" locuiesc doi bătrânei cuminți, care și-au trăit viața liniștiți, fără să deranjeze niciodată pe nimeni. El e Marcel, are 80 de ani, a fost vreme de patru decenii profesor de limba și literatura română, și astăzi se simte mai sprinten și mai plin de voință ca niciodată. Pe ea o cheamă Liana, are 77 de ani, a lucrat 35 de ani ca asistentă într-un spital, iar acum se luptă cu o suferință grea și bizară: alzheimer, în fază intermediară. Trăiesc împreună de 55 de ani și au o singură fată, plecată definitiv cu familia ei în Anglia. Văd în bibliotecă o fotografie ponosită cu ei doi, tineri și surâzători, de mână cu o fetiță de patru, cinci ani, în fața unui brad mare de Crăciun. Dedesubt, pe o etichetă de carton, stă scris cu o cariocă roșie: "Mama Lia, tata Marcel și fata noastră, Elena. Parcul Cazinoului din Sinaia, 24 decembrie, 1976." Mai jos, alte fotografii cu alte explicații scrise cu carioca. Aceleași etichete le văd apoi lipite pe fiecare sertar sau ușiță din bibliotecă. "Acte medicale, acte casă, întreținere, impozite", scrie pe un sertar. "Albume fotografii familie, scrisori vechi și scrisori de la fata noastră, Elena", apare pe altul. Sau "platouri, farfurii și pahare pentru musafiri", "medicamente, ațe, ace, nasturi, foarfeci". Toate scrise citeț, cu litere mari de tipar. "Alea sunt pentru Lia, nevastă-mea", îmi zice bătrânul, intrând pe ușă cu cafeaua și-o farfurie cu câteva plăcinte aburinde. "Așa mi-a zis doctorul, să-i lipesc bilete din astea peste tot. Că uită, sărăcuța de ea. Pe unele a trebuit să le încui, ca să nu umble prin ele. Acte de casă, medicamente, la astea n-are voie decât sub supravegherea mea. Mă doare sufletul că trebuie să-i fac asta, dar n-am ce face. E spre binele ei. -aideți să gustați din plăcinte." Așează ceașca și farfuria pe masă și scoate dintr-un sertar un caiet mare cu coperți cartonate. Nu-l deschide, doar mi-l arată așa, închis, zâmbind drăgăstos și mângâindu-i cu palma coperțile. "Uite, în caietul ăsta am pus-o să scrie tot ce-i trece prin cap. Amintiri, gânduri, impresii. Aproape în fiecare zi, să-i pun mintea la lucru. Mai glumim câteodată și îi zic «hai, astăzi dăm extemporal». Și ea se alintă ca o elevă cu lecția neștiută. Tare mi-e dragă când o văd așa. Știu pe dinafară tot ce scrie aici. Mai bate și câmpii, câteodată, biata de ea. Dar chiar și-atunci sunt sigur că vrea să spună ceva. Oricum, e de publicat într-o carte tot ce scrie aici. Poate, cândva, chiar vă dau să citiți. Are tot ce vrei, amintiri, nostalgii, speranță, spaimă, extaz, năluciri... Doar că, în ultima vreme, se simte mai rău și nu prea mai vrea să scrie. Am zis că o fi de la vreme, că n-a mai ieșit soarele de vreo 30 de zile. Am văzut la televizor că așa ceva nu s-a mai întâmplat de 31 de ani și că asta afectează mult psihicul nostru. Așa o fi, că nici eu nu prea sunt în apele mele. Dar văd că aseară și-a amintit de Moș Nicolae. O fi văzut pe calendarul din cameră. I-am lipit unul mare pe perete. Am încercuit acolo toate sărbătorile noastre ortodoxe și evenimentele din familie. Zile de naștere, a mea, a ei, a fetei, a nepoților, ziua în care ne-am luat. Încerc și eu cât pot să-i țin memoria trează. Și uite că aseară m-a pus să-i lustruiesc ghetele și să le pun la fereastră. La noi, în fiecare an a venit Moș Nicolae. Că am fost mereu tare cuminți."
Lia, soția lui, încă nu s-a trezit. Niciodată nu se trezește mai devreme de zece. Marcel abia așteaptă să o vadă aici, în sufragerie, căutând ca un copil curios prin ghetele ei lustruite.
*
Cel mai frumos Crăciun a fost chiar acela din fotografie. La Sinaia, în 1976. Erau tineri și frumoși, Elena avea doar cinci ani, iar ei o răsfățau tot timpul ca pe o prințesă. A fost un vis! O noapte de poveste, cu o ninsoare parcă de stele. Totul era alb și strălucitor, ca într-un tablou ireal. Seara, acolo, la bradul din fotografie, a sosit Moș Crăciun, tras cu sania de patru reni albi, coborâți parcă dintre nori, cu coarnele împodobite cu clopoței argintii. În tot parcul răsunau numai râsete de copii, ca un cor de clinchete jucăușe. Micuța lor Elena stătea așa, nemișcată, cu ochii ei mari sclipind de-atâta bucurie, nedumerită parcă de toate minunile din jur. Iar ei, părinții cei tineri și frumoși, îi sorbeau din ochi bucuria, plutind în al nouălea cer. Sunt chipurile lor luminoase de-atunci, dintr-o noapte de vis, rămase astăzi, după 38 de ani, pe un carton ponosit dintr-o bibliotecă plină de etichete. "E singura fotografie pe care băbuța mea cea uitucă, cum îi mai zic eu în joacă, n-a uitat-o niciodată. De câte ori o vede, se schimbă la față și parcă plânge și râde în același timp. Știți, noi ne-am necăjit tare mult în tinerețe că nu puteam să avem un copil. Abia mai târziu a venit pe lume Elena. A fost un miracol de la Dumnezeu. Eu aveam 37 de ani, iar Lia 34. De-aia cred eu că dragostea noastră pentru ea a fost ceva parcă nepământesc. Am crescut-o cu o grijă nebună, am răsfățat-o cu tot ce și-a dorit ea. În iarna aia avea cinci ani și și-a dorit tare mult să facem Crăciunul la munte. Așa că i-am făcut pe plac și am mers la Sinaia. A fost cel mai frumos Crăciun al nostru. De fapt, toate erau frumoase, Crăciunul n-are cum să fie altfel. Dar magia aia de-atunci parcă n-am simțit-o niciodată. În alți ani, am petrecut Ajunul mai mult acasă, numai noi trei și, eventual, mai veneau câțiva copii din vecini, prieteni de-ai fetei. Sau o mai chemam pe soră-mea, Dumnezeu s-o odihnească, cu familia ei. Țin minte că spre miezul nopții îi trimiteam pe copii în camera Elenei, la joacă. Îl îmbrăcam pe cumnatu-meu în Moș Crăciun, îi dădeam sacul cu daruri, iar el ieșea tiptil pe hol și suna la ușă. «I-auziți, copii! Cine-o fi?». Copiii dădeau imediat năvală la ușă și îl primeau pe Moșu', unii cu îndrăzneală, alții mai cu teamă. Ne așezam lângă brad, chiar aici, în sufrageria asta, și începea distracția. Ca să primească darul, fiecare copil trebuia să spună ceva, un cântec, o poezie. Elena, scumpa de ea, era cea mai timidă, se încurca mereu. Dar nici noi, părinții, nu scăpam de poezii. Lia întotdeauna prefera să cânte o romanță. Avea o minune de voce, a fost patru ani în corul liceului. În fine, după ce primea fiecare cadoul, aprindeam lumânările în brad și cântam cu toții «Moș Crăciun cu plete dalbe» și «O, brad frumos». N-o să uit niciodată momentele astea. Era tot ce se putea mai frumos... Eram cu toții împreună, mai buni și mai curați ca oricând. Sunt momentele acelea din viață în care e atât de cald și bine în suflet, că ai vrea să oprești timpul în loc. Din păcate, timpul nu iartă nimic. Am rămas singuri, o babă uitucă și un moșneag obosit, să plângem ca niște copii după vremurile alea frumoase." Glasul moale, de catifea, al gazdei mele s-a stins într-un oftat adânc. Tace și zâmbește amar, cu privirea pierdută.
Fata lui a plecat acum opt ani în Anglia. E asistentă medicală, așa cum a fost și mama ei. A plecat împreună cu soțul și băiețelul lor de trei ani după un trai mai bun. Acolo a mai adus pe lume o fetiță, pe care bunicii ei n-au cunoscut-o. Și tare se tem că nici n-o vor cunoaște prea curând. "Asta-i durerea noastră cea mai mare", îmi zice bătrânul. "De aproape patru ani, fata noastră iubită n-a mai venit pe la noi. Mi-a cerut să o duc pe maică-sa într-un azil și eu am refuzat categoric. «Cum, măi, copilă dragă, s-o arunc acolo?», i-am zis. «Tu chiar n-ai milă puțin de ea?». Mi-a zis că vrea să fac asta ca să nu ne mai chinuim amândoi. Care chin? Că eu nu mă chinui deloc, fac totul din dragoste pentru ea. Murim amândoi, dacă aș face așa ceva. De-atunci, stă supărată pe mine, fără ca eu să pricep prea bine de ce. Iar eu, uite, mă necăjesc tocmai acum, când mai am puțin și închid ochii. Abia dacă ne mai sună, o dată la două luni. Nu vreau să-i schimb viața, nu i-am cerut niciodată să se întoarcă acasă de tot, dar măcar o dată pe an... Să ne vedem nepoții, măcar atât merităm și noi. Și uite, mi-am pus în gând să o sun zilele astea. Din pensia noastră amărâtă o să-i dau telefon. Să o rog să mă ierte dacă i-am greșit așa tare. Și să vină cu toții de Crăciun. Să fim împreună, cum eram odată, măcar două zile, că nu știu cât timp ne-o mai fi rămas... Dar am eu presimțirea asta, că n-o să vină. Și o să petrec iar cu băbuța mea cea uitucă, numai noi doi, cu o crenguță de brad într-o glastră, uitându-ne la televizor."
Un scârțâit de ușă îi alungă brusc toată supărarea. În prag apare o bătrânică scundă, îmbrăcată într-un capot înflorat, cu părul răvășit și privirea buimacă. "Ea e soția mea, Liana. Lia, dragă, dânsul e de la revista «Formula AS», a venit să ne ia un interviu." Femeia rămâne în prag nemișcată, privindu-mă țintă cu ochii mari, speriați. "-ai, vino să vezi ce ți-a adus Moș Nicolae." Lia mai zăbovește puțin cu ochii la mine, și-apoi închide repede ușa și o zbughește pe hol. "Adu-mi tu ghetele", se aude vocea ei puțin răgușită, din spatele ușii. Bătrânul Marcel zâmbește tandru și ridică, plin de compasiune, din umeri. "S-a cam speriat, sărăcuța. Nu prea mai e obișnuită cu musafiri. Nu-i nimic, o să-i duc cadoul de la Moș Nicolae, îi fac ceva de mâncare, și o să uite de dumneata."
Casa fără colinde
Despre Mădălina am mai scris acum câteva luni în revistă, când am vizitat-o tot aici, în apartamentul ei mic din Militari. Are aproape 16 ani, dar arată ca o femeie obosită de prea multe treburi și griji. A slăbit și mai mult, e numai piele și os, are chipul palid ca ceara, iar ochii ei verzi aproape că nu se mai văd de atîtea cearcăne vineții. Nici apartamentul din Militari parcă nu mai e același. Data trecută, peste tot era o curățenie impecabilă. Acum, numai praf și lucruri aruncate de-a valma, de parcă ar fi un loc părăsit. Mădălina mă invită în bucătărie, spunându-mi că Alina, sora ei mai mică, doarme de vreo oră și că n-ar vrea să o trezim cu vorbăria noastră. Pe aragaz fierbe o oală cu legume, iar chiuveta e plină ochi cu vase murdare. "Scuzați deranjul", îmi spune fata pe un ton plictisit, invitându-mă cu un gest leneș să mă așez pe taburetul de lângă fereastră. "Mă simt cam rău, de-aia nu prea am mai făcut curat. Vreți să vă fac o cafea?". Scoate cu o mișcare greoaie un ibric din dulap și pune apă la fiert.
Mădălina avea 13 ani când mama ei a hotărât să plece la lucru în Spania. Femeia rămăsese șomeră, iar soțul ei câștiga prea puțin. În ziua plecării, și-a luat fetele în brațe, le-a sărutat, și a ieșit pe ușă fără să se mai uite înapoi. Mădălina a rămas cu Alina, surioara mai mică, și cu tatăl ei, care însă lipsea mai tot timpul de acasă. De atunci, copilăria ei s-a sfârșit. Toate treburile casei au rămas în sarcina ei. Ea trebuia să facă piața, să gătească, să facă curățenie, să spele, să se ocupe de Alina, să iasă zilnic cu ea la plimbare. În plus, trebuia să meargă la școală, să-și facă temele, să țină cât de cât pasul la învățătură cu colegii. Pentru ea, zilele erau mereu la fel, tot timpul cu treburi, fără niciun răgaz pentru sufletul ei chinuit de atâta singurătate. Nu mai avea nicio prietenă, iar colegii de școală o evitau când o vedeau mereu atât de mohorâtă și apatică. În anul următor însă, o veste minunată avea să-i lumineze iar viața: mama ei intenționa să vină acasă. Da, chiar așa s-a întâmplat, doar că nu venise definitiv, ci numai pentru câteva zile. Și nu neapărat de dorul și dragul fetelor ei, ci dintr-un motiv mai simplu și mai pragmatic: trebuia să divorțeze. Își găsise acolo, în Spania, un bărbat, și voia să-și refacă viața alături de el. Doar atât i-a spus Mădălinei, fără nici o altă explicație, fără niciun regret. Degeaba a implorat-o fata să nu facă asta, să se uite puțin înapoi, la ea și la Alina, și să înțeleagă ce viață amară ar avea amândouă fără ea. Femeia a ascultat-o fără nicio tresărire, zicând doar că, cine știe, poate chiar se va întoarce definitiv, într-o zi. De-atunci, vreme de doi ani, nu s-au mai văzut, iar la telefon au vorbit tot mai rar.
Anul acesta însă, pe 1 septembrie, femeia le-a chemat pe fete în Spania. Le-a trimis bani și le-a așteptat cu noul ei soț la aeroport. "Dacă ați ști cu câtă emoție am așteptat ziua asta!", îmi zice Mădălina cu glasul moale, aproape șoptit. "Visam să fie cea mai frumoasă vacanță. Visam să rămânem împreună cu mama, să-mi zică să nu ne mai întoarcem acasă, să termin acolo liceul și să începem o nouă viață alături de ea. Am stat doar două săptămâni. Frumos acolo, în Spania, n-am ce zice. Dar pentru mine a fost cel mai mare calvar. Nici Alina n-a fost prea fericită. La aproape cinci ani ai ei, a simțit că ceva nu e în regulă. Femeia aia la care am stat nu mai era mama. Era o străină. S-a purtat cu noi de parcă tot timpul o deranjam. Bărbatul ăla al ei se purta mult mai frumos, parcă îi era milă de noi. Dar mama... Nu, aia nu mai era mama. Abia așteptam să mă întorc acasă. Mai bine aici, numai eu și Alina. Chiar dacă ne trimite bani aproape în fiecare lună, eu nu mai vreau să știu de ea. De atunci am înțeles că viața mea nu se va mai schimba niciodată. Că vom trăi mai departe aici, ca și până acum. Doar eu și Alina. Voi avea grijă de ea până la capăt, așa cum ar avea orice mamă adevărată. După aia, când o fi pe picioarele ei, oi vedea eu ce fac cu ce mai rămâne din viața mea. Dar pe femeia asta nu cred că aș putea s-o iert niciodată. N-am auzit de niciun animal care să-și lase puii în voia sorții. Ea a fost în stare de așa ceva. Ne-a părăsit ca pe niște gunoaie." Pune pe masă ceașca cu cafea și-apoi iese din bucătărie puțin, cât să arunce un ochi în camera Alinei. "Doarme buștean", îmi zice în șoaptă la întoarcere. "Voiați să vorbim despre Crăciun? Păi ce-aș putea eu să vă povestesc despre ceva ce n-a existat în toată copilăria mea aproape niciodată? Până la zece ani, am stat la bunică-mea, la țară. De fapt, era un loc pustiu, în mijlocul unui câmp, unde nu erau decât trei case. Știam că vine Crăciunul doar pentru că o vedeam pe bunica făcând cozonaci, și în seara de Ajun, când mă lua la biserică, doi kilometri cu sania sau căruța. În rest, nu se întâmpla nimic special. O singură dată țin minte că m-au luat ai mei aici, acasă. Era într-un an când se înțelegeau mai bine și câștigau ceva mai mulți bani. Am mers cu ei prin magazine, mi-au arătat luminile din oraș, m-au pus să împodobesc bradul. Aveam vreo opt ani, îmi aduc aminte așa, vag, ca dintr-un vis. În prima zi de Crăciun, când m-am trezit dimineață, am găsit niște cadouri sub brad. O pereche de cizme îmblănite, un penar roșu, o carte cu povești și câteva dulciuri. A doua zi, m-au dus înapoi, la bunica, și cu asta s-a terminat Crăciunul meu. Anul următor au venit ei acolo, la țară. Mi-au adus un telefon mobil și o cartelă reîncărcabilă. Și-acum folosesc tot cartela de-atunci. Au stat acolo câteva ore, am mâncat împreună, au băut niște vin, tata s-a îmbătat, și pe urmă au plecat. Mai târziu, când m-am mutat la ei, a fost parcă ceva mai bine. Adică, măcar eram împreună cu ei, chiar dacă Moș Crăciun nu era prea darnic cu mine. Cred că a fost prima oară când am simțit și eu cu adevărat emoția Crăciunului. În anul următor, a fost și mai bine, pentru că deja se născuse Alina, și lucrul ăsta îmi dădea parcă mai multă siguranță că vom fi mereu împreună, ca într-o familie. N-a fost să fie așa. N-a trecut mult, că au apărut iar certurile între ei. De data asta, certuri urâte, cu pumni și țipete. Nici nu vreau să-mi aduc aminte. Nici măcar de Crăciun nu se potoleau. Nu mai simțeam nimic din magia aia pe care am simțit-o până atunci. Pe urmă a plecat mama. Și am făcut primul Crăciun doar eu cu soră-mea. Tata a preferat să petreacă cu niște prieteni. Alina era prea mică, nu prea știa ce înseamnă Crăciun. I-am făcut totuși un brad și am reușit să-i cumpăr un urs mare din pluș și niște hăinuțe. Mama nici măcar un telefon nu mi-a dat. Nu știu dacă știți cum e să te doară tot corpul de atâta suferință și singurătate. Asta am simțit eu în noaptea aia din Ajun. Stăteam singură și plângeam în hohote și mă uitam pe fereastră în alte case cum petrec oamenii în familie, cum stau copiii și se joacă lângă părinții lor cu jucăriile aduse de Moș Crăciun, cum stau în jurul bradului și cântă colinde, cum se bucură că sunt împreună. Iar eu plângeam cu telefonul în mână, sperând că o să sune mama..."
Mădălina își duce brusc palmele la ochi. Nu trebuie s-o vadă nimeni cum plânge. Lumea trebuie să știe că e o fată puternică. Iese apoi iute din bucătărie și se întoarce puțin jenată, cu un zâmbet căznit. "Cam așa a fost pentru mine Crăciunul. O amăgire, o emoție, și pe urmă o suferință pe care nu o s-o uit toată viața. Și jur că pe Alina nu o voi lăsa niciodată să treacă prin ce-am trecut eu. Chiar dacă nici ea nu mai are părinți. O să-i cumpăr și anul ăsta niște cadouri. Mie nu-mi trebuie nimic. Ei însă îi trebuie niște cizmulițe îmblănite, o căciulă mai groasă, și o să încerc să-i iau un set de păpuși din filmul ăla, «Sofia întâi», că demult îmi zice că și le dorește. Am reușit să mă angajez ca vânzătoare la un butic de-aici, din cartier. Cu ce iau de-acolo, cu ce ne-o mai trimite mama, dacă ne-o trimite ceva, o să mă descurc. O să cumpăr un brad mai micuț și îl împodobim împreună, eu și Alina, cu beteala și globulețele de anul trecut. Pun la calculator niște colinde și o să stăm amândouă toată seara. Vorbim, ne jucăm, și când i-o fi somn, mă bag și eu în pat, lângă ea, ca să nu mă mai ia plânsul ca anul trecut."
P.S. Din capul locului, gazdele mele m-au rugat să nu le fac nicio fotografie. Bătrânul Marcel n-ar vrea ca fata lui, Elena, să afle de acest reportaj. E hotărât să o sune și să o roage din tot sufletul lui chinuit de-atâta dor să-l ierte și să vină cu copiii de Crăciun acasă. Să o vadă pe ea, să își vadă nepoții, să se bucure împreună, ca pe vremuri.
Mădălina se teme groaznic de colegi. Să nu-i afle povestea, să nu-și bată joc de ea. Dar cel mai tare se teme de cei de la Protecția Copilului. Dacă i-ar afla povestea și ar ști cine e, ar putea veni oricând la ușa ei. Să o ia pe Alina și poate chiar și pe ea. Gândul ăsta e coșmarul ei cel mai greu.
(Reproduceri după desene de B'ARG)