STELA POPESCU - "M-am simţit mereu iubită în ţara mea"

Unde vă simţiţi, cu adevărat, acasă?

Casele cu amintiri

- Stimată doamnă, v-aţi construit o carieră uria­şă, sunteţi un om umblat, un artist la vârsta înţelep­ciunii, dar unde puteţi spune azi că vă simţiţi, cu adevărat, acasă?

- În România.

- Frumos...

- Draga mea, eu am călătorit foarte mult. Enorm! Cred că în afară de China şi Japonia, am fost peste tot. Gândeşte-te că numai cu proiectul nostru radio, "Caviar, votcă şi bye-bye", care se de­ru­lează de cinci­sprezece ani, am vizitat aproape toate ambasadele României din lume. E un proiect non profit, dar cu sponsorizări reuşim să ne plătim casă, masă, transport. Întâlnim foarte mulţi români, îi facem fericiţi, noi ne simţim iubiţi cu adevărat şi călătorim. Românii din străi­nătate sunt atât de încărcaţi cu dorul de casă, atât de bucuroşi să ne vadă, că mie mi se pare absolut neim­portant că nu câş­tigăm bani din asta. În acest proiect sun­tem eu, Tamara Buciu­ceanu-Botez, Arşinel şi Eugen Cristea. La Melbourne a ieşit Tamara pe scenă şi a zis aşa: "Acum o să vă prezint un fragment din «Chiriţa»". Până să apu­ce să mai spună ceva, absolut toată lumea s-a ridi­cat în picioare să aplaude. E foarte emoţionant şi fru­mos. Lucrurile acestea se întâmplă pentru că le­gă­tura cu me­leagul pe care te-ai născut nu dispare ni­cio­dată. Este ceva din interiorul nostru, incon­tro­labil, numai cineva total lipsit de simţire se poa­te rupe de­finitiv de locul în care s-a născut.

- Dar dvs.? Suferiţi de dor de acasă în aceste turnee?

- Pe mine mă ia dorul de casă după exact două săptămâni. Am un mecanism interior care se de­clan­şează după exact aceste paisprezece zile (râde). Când por­nim în turneu, abia aştept să plec. Ne sfătuim, căutăm bani, alegem hoteluri (destul de bune), avem emo­ţii, ajungem într-un final la destinaţie, vedem Bra­zilia, Australia, Suedia şi altele, şi alte­le..., iar după fix două săptămâni, gata! Acasă! Urgent! Aşa am fost mereu, de aceea nu mi-am pus niciodată problema că aş putea rămâne departe de ţara mea. De foame se rămânea peste graniţă, se părăseau părinţii, casele şi se emigra. Eu am fost norocoasă, pentru că nu am sufe­rit de foame, pentru că m-am simţit me­reu iubită în ţara mea. De foarte tânără, am intrat în­tr-un circuit de sim­patie na­­ţio­na­lă, am a­ban­donat ori­ce fel de com­plex ro­­mâ­nesc şi de aceea nu am simţit ni­cio­­dată ne­vo­ia să părăsesc ţara. Dim­po­trivă. Iubesc Ro­­mâ­nia şi ro­mânii, mă doare cumplit când văd atâta ho­ţie, atâta nepăsare pentru se­meni şi, cel mai im­portant pentru mine, atâta indi­ferenţă pen­tru cultură. Cum naiba se gă­sesc bani pen­tru atâtea por­cării, dar deloc pentru cul­tură?! Mă rog, ideea este că plec des din ţară, dar mereu am dorul în inimă şi mereu mă întorc cu drag.

Casa vorbită

- Staţi în Bucureşti, dar aveţi o că­suţă la Buftea şi una la 2 Mai. Unde vă este cel mai drag?

- Da, se pare că am un fix cu ca­sele... Dra­gul ăsta de a avea casă în locuri spe­ciale mi-a fost sugerat şi de căsnicia mea extraordinar de echilibrată, armo­nioa­să, plină de iubire, cu Puiu (regizorul Puiu Maximilian, regretatul soţ al Stelei Po­pescu n. red.). Nu se simţea bine decât în apropierea apei. Atât mi-a cerut, bietul, toată viaţa noastră împreună: un câine şi o casă pe malul unui lac. Cu mare difi­cultate am luat înainte de revoluţie o căsuţă, vai de ea, la Buf­tea, şi un câine caniş. Casa am renovat-o în timp, zi­du­rile de chirpici au prins putere, curtea s-a umplut de flori, dar câinele era infernal (râde). Agitat, aca­parator, după patru luni l-am dat unei prietene, pentru că eu eram mereu ple­cată, iar Puiu scria acasă şi avea nevoie de linişte. Îl iubeam, dar se chinuia bietul animal cu noi. Apoi, îl vizitam mereu la noul stăpân. De casă ne-a făcut rost Ernest Maftei, dragul de el. El a avut primul o căsuţă acolo, la Buftea, îi spu­nea "oaza". Nu avea ma­şină şi mergea cu bi­ci­cleta de la Bucu­reşti, numai să ajun­gă la oază. În timp, mai mulţi colegi s-au mutat lângă noi (Bănică senior, George Cons­tan­tin, Arşi­nel), locul a crescut, un motiv în plus să rămână spa­ţiul meu de suflet.

Casa iubi­rii. Casa păpuşilor.

- Nu vă este greu? Sunt atâtea amintiri legate de soţul dvs. acolo...

- E foarte greu. Casa aceasta nu este numai o casă a unei căs­nicii minunate, este o casă vorbi­tă, noi aveam mereu ce să ne spunem. Puiu nu se culca ni­cio­dată până nu mă întorceam de la spectacole, câteodată veneam cu Arşinel la două di­mineaţa şi mai povesteam cu toţii până la patru. După ce s-a prăpădit Puiu, prie­tenii m-au povăţuit să vând, să mă mut, dar nu am vrut. Nu pot. În casa de la Buftea e locul meu. Iar ca să nu-l mai aud pe Puiu scriind în biroul lui sau vor­bindu-mi, am mereu prieteni cu mine. Des mi se în­tâm­plă să mă pregătesc să merg singură, dar în ul­tima clipă, mai iau pe cineva. Şi acum sunt la Buftea cu două prietene dragi. Le gătesc, stăm afa­ră îm­pre­ună, râdem. Noiembrie are far­mecul lui. E un soi de rouă abundentă peste tufănele şi crizantemele târzii, soa­rele cald şi, totuşi, e o răcoare recon­fortantă în aer. Şi ştii ce m-a mai ajutat pe mine să trec peste du­rerea in­fernală a pierde­rii iubitu­lui meu soţ? Me­seria. E o mese­rie fă­cută din pa­siune. Nu con­tea­ză că e ac­to­rie sau altceva, trebuie să fie fă­cută cu pasiu­ne. Este un medica­ment extraordi­nar, alină dorul, îţi încarcă sufle­tul cu dra­goste şi înlocuieşte, în timp, mare parte din durerea ră­masă în urma unei astfel de pierderi. Eu sunt convinsă că oa­me­nii plecaţi se bucură să te vadă de acolo, de sus, că stai pe pi­cioare. Iar pe mine mă privesc pă­rinţii şi băr­batul meu şi vreau să-i ştiu zâm­bind.

Casa cu prieteni

- La mare, la 2 Mai, mai mergeţi?

- Bineînţeles. De obicei, îmi petrec trei luni de vară acolo. Anul acesta am stat doar luna august, pentru că am avut toată vara spectacole la Grădina Herăs­trău. E tare fru­mos să ai mereu marea la balcon. Bineîn­ţeles că şi acolo mă ia dorul de Puiu, dar nici la 2 Mai nu sunt niciodată singură. E me­reu casa plină de prieteni. Îmi plac la nebunie casele vii, animate de veselie, de amin­­tiri. Poate şi de aceea colecţionez dife­rite lucruri, adun obiecte vechi din târguri, din călă­toriile din străinătate. Îmi plac obiectele pe care le sim­ţi legate de o poveste, care spun ceva. La fel e şi cu casele mele: au suflet, au amintiri, au mobile fru­moase, au orânduială. Am cochetat mult cu de­se­nul şi mi-a rămas aşa, un simţ al este­ti­cului, al echilibrului. Îmi place să fie ar­monios totul în jurul meu. Dacă nu fă­ceam actorie, sigur ajungeam să am o me­serie legată de design interior.

- Spuneaţi mai devreme că legătura cu locul naşterii nu dispare niciodată. Sunteţi născută în Ba­sarabia, de unde aţi plecat la numai patru ani. Mai simţiţi această legătură cu meleagurile natale?

- Eu sunt îndrăgostită de Basarabia şi o simt me­reu în fiinţa mea. Am un ciudat sentiment că se­măn cu oamenii de acolo: sunt foarte implicată şi agăţată de viaţă precum ei. Nu pot trata lucrurile super­ficial, nu zic niciodată "lasă că merge şi aşa". Nu mai am rude acolo, doar cu o nepoţică mai vorbesc din timp în timp. De curând, am fost la Chişinău şi chiar dacă am stat puţin, tot mi-a umplut ini­ma. Sunt uimită mereu de inocenţa basa­ra­benilor, au o candoare aparte. Naivi­tatea aceasta îi face să nu prea aibă sim­ţul umo­rului. Nu poţi fi "Mitică" cu ei. E foarte ciudat şi fascinant, cred că asta vine şi dintr-un mic complex provincial care le accentuează dorinţa de a fi luaţi în serios. Au fost şi sunt atât de chinuiţi, iar noi încă nu ştim să-i apreciem, încă îi luăm peste picior. Au o capacitate extraor­dinară, sunt atât de talentaţi, de serioşi, de studioşi.

O lume ca un şvaiţer

- Credeţi, stimată doamnă, că pot apărea mo­mente în care să te simţi stingher în propria casă?

- Mie nu mi s-a întâmplat, dar cred că e posibil. Ţine de firea fiecăruia. Eu sunt foarte aproape de opt­zeci de ani, dar nu simt stinghereală şi nici singu­rătate. Mai am atâtea lucruri de făcut şi ştiu că nu voi apuca. Dar nu sunt nici genul care roboteşte până pică. Îţi spun sincer. Muncesc pe brânci când e de muncă, dar îmi rezerv şi momentele mele de lene. Da. Când am chef, las totul baltă, mă scufund în fotoliu şi mă uit şi la câte trei filme, unul după altul. Asta e marea mea plăcere. Revenind, nu mă simt niciodată singură, şi pentru că adun mereu prie­teni pe lângă mine. Mergi la ţară să te odih­neşti, să ci­teşti... De ce trebuie să stai sin­gur? Eu pot citi în sca­u­nul acesta şi prietena mea în ce­lălalt, iar când mă opresc, am cu cine po­vesti despre cele citite. Da, ador compania oa­me­nilor. Şi pe stradă vorbesc cu oricine. În schimb, nu-mi plac mondenită­ţile. Nu-mi pla­­ce snobismul adună­rilor mon­dene şi nu merg la ele. Pre­fer priete­nii şi oamenii de rând, decât zâmbetele false, po­şetele de firmă cumpărate din bani făcuţi repede şi, cel mai des, ilegal. O lu­me ca un şvaiţer plin de găuri. Şi apro­po de tema discuţiei noas­tre, îşi mai fac şi câte un hărăboi de casă, case netrăite, case uri­aşe şi fără suflet, fără iubire, nu murdăresc nicio furculiţă în ele. Mi-e ciu­dă când mă uit în jur şi văd că avem o ţară atât de fru­moasă, atât de plină de oportunităţi, dar ceva s-a stricat în noi. Şi nu s-a stri­cat acum. Cinci­zeci de ani de comunism au făcut răul cel mai mare, iar după anii'90 am continuat să tra­gem din greu po­noa­sele acelor vremuri. În­că o facem. Ne-am pierdut speranţa, par­că nu aspi­răm la ceva mai frumos şi mai bun. Iar când cei care ne conduc nu conte­nesc să ne fure mai mult şi mai mult, par­că viito­rul acesta fru­mos se depărtează de­fi­nitiv. Marea mea spe­ranţă stă în tineri, da­că or mai avea răb­da­re să rămână în ţara lor.

De la rădăcină creşte copacul frumos

- Ne-am întors iarăşi la România, casa noas­tră...

- Da, pentru că aşa cum îmi place fru­mu­se­ţea şi ar­monia în casa mea, tot aşa aş vrea să fie şi în Ro­mânia. Nu sunt vorbe mari, nu e fanfa­ro­na­dă, eu chiar sunt feri­cită când oame­nii din ju­rul meu sunt fe­ri­ciţi. Su­făr tare de tot când văd că o mare parte din oamenii ţă­rii mele sunt să­raci, că nu se pot descurca, pur şi simplu. Oamenii nu sunt egali, nu sunt la fel. Pe unii i-a lăsat Dumnezeu mai nea­jutoraţi şi sunt lăsaţi la voia în­tâmplării, când ar trebui să li se întindă măcar o mână, pre­cum copilului care abia învaţă să meargă. Dacă îi pui la treabă, fac, dacă nu le spui ce să facă, stau şi se uită dez­orien­­taţi în jur. De aceea sunt mulţi ro­mâni care nu se simt acasă în ţara lor. Nu mai scapă bieţii oa­meni de nenorocirea asta de a se gândi la ce pun pe masă mâi­ne. Este inadmisibil ca la vremurile astea să fie, în continuare, mâncarea şi supra­vieţuirea priorităţile românilor. Când zic că se relaxează, nu se duc la iarbă verde să se simtă bine, merg să se îmbete şi să uite. Sunt foarte tristă din acest punct de vedere. Iar pe ăştia de "sus", vorba poporului: "nu-i mai satură Dum­ne­zeu!". Nu trăiesc atât cât să apuce să cheltu­iască tot ce au. De ce? Of, gata, nu vreau să mai vor­besc despre asta. Concluzia e că România este casa mea, că am speranţă în tineri şi în oameni, în general. Am spe­ranţa că ei vor realiza că o casă se cons­truieşte de la temelie, că de la rădăcină creş­te copacul frumos, că vor înceta să se uite în primul rând peste gard, la vecin, şi abia apoi în propriile ogrăzi. Parcă, în ultima vreme, am senzaţia că uşor, uşor, se mai aleg oile de capre, vorba aceea. Dacă mai scăpăm şi de lupi, avem cu adevărat o şansă.