Nu mai plânge din pricina mea. Ai grijă de copilul tău"
Mama pretinde că ar fi simţit-o pe bunica ei, îndată după ce a murit. Ca pe un suflu de aer rece, care a străbătut brusc încăperea. Ca pe un spirit care îşi lua rămas-bun. Mama mi-a istorisit toate astea la o ceaşcă de cafea, iar eu am zâmbit, gândindu-mă că morţii nu mai au nimic de spus, cu atât mai puţin nouă, celor vii. Soarele ne privea vesel prin fereastră, păsărelele cântau viaţa şi eu aveam tocmai atunci nişte zile bune, chiar foarte bune. Zile din acelea, când eşti imun la tristeţe, când nu găseşti timp pentru moarte şi poveştile ei. Dar mai târziu, mi-a fost dat să trăiesc şi altfel de clipe, când inima mi-a devenit vulnerabilă şi nu s-a putut apăra de durere. Într-o asemenea zi mi-a bătut la uşă moartea însăşi: femeia în grija căreia mă lăsa mama când trebuia să plece la muncă, femeia care mă înconjurase cu dragoste vreme de zece ani, ca pe propriul ei copil, murise... Margareta, locţiitoarea mea de mamă, cum s-ar zice. Cea care îmi ştergea lacrimile şi mă îmbrăţişa, ori de câte ori veneam la ea în fugă, cu genunchii juliţi, după ce mă căţărasem pe undeva şi căzusem, cea care îmi croia din resturi de stofă rochiţe elegante pentru păpuşi şi le cosea la maşina ei veche îmi băga pe furiş în ghiozdan o pungă cu fursecuri şi bomboane, îmi dăruia cu generozitate din timpul ei oricât aveam nevoie, iar după ce m-am măritat, a venit să mă viziteze în micuţul apartament unde mă mutasem cu soţul meu. Ne-a adus un borcănel cu miere şi nesfârşita căldură a inimii ei iubitoare.
Iar acum, căzuse fulgerată în baie. Pur şi simplu. Un cheag de sânge în creier, mi-a spus nepoata ei. A mai trăit o oră-două, la spital, apoi s-a dus. Cu o săptămână înainte, încă vorbisem cu ea la telefon. O anunţasem că sunt însărcinată şi i-am simţit în voce fericirea. Sarcina mea trebuie să i se fi părut o mică victorie. Singurul ei copil murise la naştere - şi iată că, acum, avea şansa de a deveni, totuşi, bunică. Sau locţiitoare de bunică. "S-a bucurat aşa de mult", mi-a adeverit şi nepoata. "M-a sunat imediat, ca să-mi spună". Iar acum, tot acel entuziasm se spulberase. Ea nu mai exista.
Bineînţeles că am plâns. Lacrimile îmi picurau în ceaşca de cafea, dimineaţa. Se porneau să curgă seara, când mă aşezam într-un fotoliu, să mă odihnesc. Niciodată în viaţa mea nu simţisem moartea atât de aproape.
Copilului ascuns în pântecele meu care nu apucase încă să se rotunjească îi povesteam în gând despre Margareta, iar Margaretei îi povesteam în gând despre copil. Un fel de jocuri ale minţii. Iar câteodată, m-am surprins discutând cu mine însămi. Chiar m-am întrebat dacă ea mă poate vedea. Dacă e fericită acolo sus, unde s-o afla. Dar la o adiere de vânt nu m-am gândit niciun moment. La un suflet care ar dori să-şi ia rămas-bun. La faptul că morţii continuă să ne însoţească, o bucăţică de drum măcar. Nu m-am gândit, până într-o seară târzie, când mă întorceam de la birou, la sfârşitul uneia din acele zile înlăcrimate. Vântul de toamnă mătura frunzele maronii şi lipsite de viaţă, căzute pe asfalt, ploaia mă silea să grăbesc paşii. Vreo două sute de metri mă mai despărţeau de staţia de autobuz. Deodată, am zărit-o mergând în faţa mea, pe stradă. Silueta ei firavă, înfăşurată într-un mantou, aşa cum poartă femeile bătrâne. Scundă şi puţin încovoiată de povara anilor, cu geanta legănându-i-se pe braţ. Exact cum o ştiam. Nu e ea, doar seamănă, îmi şoptea raţiunea. Însă eu aveam un sentiment straniu, acela că în mintea mea s-au ivit gânduri ce nu-mi aparţin. Gândurile ei, tot ce dorea ea să-mi spună. "Nu mai plânge din pricina mea". Şi: "Ai grijă de copilul tău". Femeia a trecut pe lângă
ANDREIA TOFAN - Alba Iulia
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
