Se pare că românilor le prieşte la Hollywood. În ultima vreme, tot mai mulţi tineri din lumea literară, a cinematografiei sau a medicinei scriu adevărate poveşti de succes în America. Visul american se trăieşte cu ochii deschişi. O astfel de poveste, aflată în plină desfăşurare, poartă numele Maria Roman, o fată frumoasă, talentată şi inteligentă, care şi-a făcut intrarea în State, datorită vizei O1, o viză specială ce se acordă celor cu abilităţi unice (Alien with Extraordinary Abilities). Ce visează să facă în America? După cum spune chiar ea: "Arta prin care mă exprim cel mai liber este actoria. Cred, de altfel, că suntem cu toţii nişte artişti care lucrează la propria capodoperă - viaţa noastră".
A ajuns pe "pământul făgăduinţei" în anul 2007 şi a dorit să urmeze aceeaşi şcoală de actorie precum idolul ei, Marlon Brando: The Actors Studio. După trei ani de muncă asiduă şi-a încununat pereţii camerei cu un master al prestigioasei şcoli new yorkeze. De atunci înainte succesul începe să prindă contur şi nu va trece mult timp, până când o vom vedea într-o peliculă cinematografică, made in Hollywood, alături de actorii ei preferaţi, Woody Harrelson sau Charlize Theron.
Pe urmele lui Marlon Brando
- Maria, de ce ai ales o carieră în lumea cinematografică?
- Am ales să devin actriţă după ce am terminat liceul la profilul mate-fizică, căutând să fac ceva care să mă entuziasmeze, care să mă ajute să mă descopăr cine sunt. Îmi place la fel de mult să fiu pe scena teatrului, ca şi în faţa camerei de filmat, dar o prefer pe cea din urmă. La teatru oamenii vin acceptând din start convenţia. Camera se lasă mai greu păcălită. Actorul este monitorizat atât de aproape, încât singura lui şansă de biruinţă este de a fi cu totul prezent. Oren Moverman, unul din regizorii mei preferaţi, mi-a împărtăşit, la un moment dat, crezul său: "Actoria este cea mai grea meserie din lume, pentru că această artă constă în a fi mereu prezent, şi asta este cea mai grea provocare pentru orice fiinţă umană, să trăiască mereu «în acum», în prezent".
- Când a început odiseea ta în State? Unde ai făcut prima escală pe teritoriul american?
Oraşul Oscarurilor
- De ce ai ales New York-ul?
- Ce îţi place în Los Angeles, oraşul îngerilor, al doilea ca mărime din State, după New York?
- Ce iubesc cel mai mult aici este mediul natural, soarele permanent, apusurile superbe, iernile care aduc curcubee cu aproape fiecare ploaie, dealurile unde merg să alerg, oceanul, păsările cântătoare şi încântătoare, mirosul de iasomie înstelată (că aici şi iasomia este stea!). Când eram în România, nu eram conştientă de cât de important este să petreci timp în natură şi-mi pare rău că nu am profitat mai mult de frumuseţile de acasă.
- Cum ţi se pare Los Angeles faţă de New York? Este adevărat că cei din New York sunt mai repeziţi, mai grăbiţi, mai cu tupeu? Sunt nişte workaholics, aşa cum se spune?
- Oamenii în New York sunt, într-adevăr, foarte agitaţi, grăbiţi mereu, porniţi mereu la atac, aveam senzaţia că nimeni nu mai are timp să trăiască, ci doar să supravieţuiască. Când au numit oraşul, am suspiciunea că s-a făcut o greşeală de tipar. Trebuia să fie New Work! (râde). Aşa este, sunt cu toţii workaholics - muncă, muncă şi iar muncă! În New York, toate industriile funcţionează la maxima capacitate, acolo este Wall Street-ul şi oamenii sunt uşor abrutizaţi din cauza asta. Los Angeles-ul este mult mai prietenos, oamenii aici au timp de mai multă comunicare şi chiar de compasiune. În plus, îmi place foarte mult să conduc maşina, vreau să zic! (râde). Şi am nevoie de spaţiul meu intim, preiau prea uşor energiile altor oameni, şi mersul cu metroul în New York mă secătuia şi mă lăsa foarte vulnerabilă. Dar motivul pentru care trăiesc în Los Angeles este, bineînţeles, pentru că vreau să fac filme. Doar aici se dau Oscar-urile!
- Cum ţi s-a părut şcoala de actorie din New York?
- Actors Studio este tot ce mi-am putut dori din perspectiva învăţării meşteşugului. Sunt aceleaşi principii ca şi cele pe care este bazată şcoala românească de actorie, doar că Lee Strasberg, fondatorul şcolii de la New York, le-a adaptat gândirii mult mai pragmatice, specifică americanilor. Un lucru care m-a frapat a fost relaţia profesor-elev, care este uşor diferită de cea din România. Aici profesorii au mult mai mult respect pentru studenţi. Aceasta, poate pentru că sunt plătiţi din împrumuturile pe care aceştia le-au făcut ca să-şi poată continua educaţia, sau poate că este doar un principiu sănătos, bazat pe randamentul mai mare pe care un student îl are atunci când se simte apreciat şi tratat ca un egal. Am mai observat şi nişte mecanisme foarte interesante, care contribuie la desfăşurarea bună a lucrurilor, pe care sper să le poată adopta şi românii, la un moment dat. De exemplu, dacă ceva nu merge perfect (şi până la urmă, este ceva pe lumea asta ce merge perfect?!), nu se apucă nimeni să comenteze problema, dacă nu vine şi cu o soluţie. Respiri adânc şi vezi ce poţi face tu ca să contribui. De altfel, revelaţia pe care am avut-o la cursurile de acolo a fost... respiraţia.
"Ar trebui să fim învăţaţi cu toţii cum să respirăm..."
- Da, serios, m-au învăţat să respir! Majoritatea oamenilor nu sunt conştienţi cât de importantă este respiraţia, deşi ştim că este primul lucru pe care îl facem când venim pe lume şi plecăm când ea încetează. Cele mai multe probleme de sănătate sunt legate de stres, iar o respiraţie corectă poate vindeca multe dintre ele. Am învăţat la orele de vorbire că într-o respiraţie corectă (pe care bebeluşii şi animalele o au firesc), plămânii simt nevoia de aer, se încarcă, apoi aerul se eliberează, şi atunci apare o secundă de pauză, când totul este bine, până când plămânii simt din nou nevoia de aer, iar ciclul se repetă. Cuvintele cheie sunt "eliberează" şi "pauză'". Viaţa de zi de zi ne pune mereu în situaţii tensionate, iar noi ne încrâncenăm să rezolvăm tot soiul de dificultăţi aşa cum ne duce capul, iar asta ne afectează sănătatea. Nu trebuie să confundăm concentrarea cu tensiunea. Tensiunea este cea care ne împiedică să vedem lucrurile clar. De aceea, tensiunea trebuie scoasă prin respiraţie. Iar în acea pauză, "de după", suntem deschişi să primim informaţii din univers, prin intuiţie. Şi tot de acolo porneşte şi creaţia. Înainte de Studio, pregătirea mea pentru un rol era o luptă de a ajunge emoţional acolo unde creierul meu ştia că trebuie să ajung. Era un chin, iar când ajungeam, în sfârşit, unde voiam, eram prea secătuită ca să mă mai bucur. Apoi am înţeles cum să nu-mi mai fac idei despre cum cred eu că ar trebui să fie, ci să descopăr asta lucrând zi de zi şi adăugând câte o nouă dimensiune, cu fiecare repetiţie. De exemplu, la o repetiţie mă concentram pe spaţiul în care se desfăşoară acţiunea, încercând să mă acomodez cu el, în alta, pe relaţia cu celelalte personaje, în alta pe posibile supra-senzaţii (dacă e cald, frig, am vreo durere etc..) şi astfel, uşor, uşor, personajul şi scena prind viaţă, iar terenul este pregătit pentru ca muzele să vină şi să-şi facă şi ele treaba. (râde). Ar trebui să fim învăţaţi cu toţii la şcoală cum să respirăm.
- Care sunt filmele în care ai jucat până acum? Care sunt actorii tăi favoriţi?
- Am jucat, în mod surprinzător, mai mult în filme SF şi thrillere. Eu sunt cea surprinsă, pentru că nu acesta este genul meu preferat de filme. Dar îmi place enorm să lucrez la ele, pentru că mă simt foarte bine în situaţii emoţionale extreme. Şi-mi place să alerg prin păduri, să stau cu orele pentru machiaje speciale. Da, chiar îmi place. Nu-mi place la fel de tare că am murit în majoritatea filmelor în care am jucat, dar se pare că rolul de victimă îmi vine bine. Dar şi când o să supravieţuiesc, de-abia aştept momentul răzbunării! (râde)
Cât despre actori, i-aş numi pe Woody Harrelson şi Charlize Theron, dintre actorii mei preferaţi. Pentru că arată super bine. Glumesc! Pentru că se transformă de la un personaj la altul, într-un mod fascinant. Charlize Theron a fost de-a dreptul de nerecunoscut în "Monstrul". Dar a primit recunoaşterea cu un Oscar!
Zâmbet fals, dar de folos
- Nu pot spune că America mă atrage în mod deosebit. Dar Los Angeles-ul, da! Îmi place că americanii fac lucrurile să funcţioneze. Europenii îi acuză de superficialitate, dar aici se munceşte atât de mult, încât nu este timp de dobândit prea multe cunoştinţe generale. Nu spun că este bine sau rău, îmi place să cred că am renunţat să judec lucrurile după aceste criterii relative. Dar îi înţeleg şi le apreciez determinarea. Şcolile de aici pregătesc învingători, sunt învăţaţi de mici că pot face şi pot obţine orice. În România, în şcoală, ne învaţă resemnarea. Pentru că acesta este mesajul Mioriţei, care ştim cu toţii că ne reprezintă. Pe americani îi învaţă că sunt lideri. Ceea ce este adevărat. America a fost constituită cu scopul de a conduce economic lumea şi a devenit, în foarte scurt timp, o putere de maximă influenţă în plan mondial. Americanii au asta în sânge. O viaţă emoţională prea intensă este neproductivă, iar aici, totul se măsoară în randamentul lucrului. Jay Leno a spus, la un moment dat, că: "În alte ţări, oamenii au prieteni. În America, psihologi". Dar eu mi-am făcut aici, în Los Angeles, prieteni minunaţi! Poate pentru că sunt un bun psiholog (zâmbeşte). Un lucru interesant este acela că diferenţa majoră socială faţă de noi, este zâmbetul afişat aici în mod constant. Mulţi non-americani îi acuză de falsitate din această cauză. Dar este ceva extraordinar ce face zâmbetul acesta la nivel social, chiar şi când este unul fals. Şi anume, păstrează o atmosferă decentă, chiar şi în situaţii critice. În România, oamenii sunt obişnuiţi să exprime orice gând sau atitudine negativă cu încrâncenare, iar asta, de cele mai multe ori, nu face decât să agraveze lucrurile, să încingă spiritele şi să creeze un şi mai mare conflict. Aici se zâmbeşte, se pun orgoliile de o parte, şi se caută soluţii. Şi zâmbetul devine, până la urmă, natural.
- Există vreun loc special în State care te-a impresionat?
- Ca loc, cel mai mult în State mi-a plăcut la festivalul "Burning Man", în deşertul din Nevada. Am fost acolo acum doi ani, să filmăm un documentar intitulat "Burning Man and the Meaning of Life". Este un loc cu totul special, un festival al vieţii, aş spune, în care, timp de o săptămână, se creează o lume bazată pe dragoste, libertate, compasiune şi dăruire, unde oamenii vin să experimenteze cam cum ar trebui să fie societatea noastră de fapt. Doar că este în deşert, iar la final, se arde tot ce a fost creat, ca să ne reamintim de efemeritatea lucrurilor materiale. Rămâne, în schimb, un sentiment de apartenenţă şi comuniune ce nu mai poate fi uitat.
- Cât de des mergi în România?
- În ţară vin cam o dată pe an. Nu cred că m-aş întoarce definitiv, dar mi-ar plăcea să merg cât mai des şi, de ce nu, să şi filmez în România.
"Mai mult decât să cunoşti tu oameni, contează cine te cunoaşte pe tine"
- Cu ce te ocupi în timpul liber? Care sunt hobby-urile tale?
- Timpul liber mi-e o noţiune destul de străină, pentru că privesc actoria mai mult ca pe un mod de viaţă, decât ca pe o meserie. Dar când nu filmez, am grijă de "instrument". Adică de corp, spirit şi suflet. Înot, alerg, merg la screening-uri, evenimente, sunt mai mereu pe IMDB, caut să cunosc cât mai mulţi oameni cu care să colaborez. Cu alte cuvinte, îmi petrec timpul pregătind norocul, adică făcând tot ce pot ca să mă aflu în locul potrivit la timpul potrivit. Cam asta cred eu că este norocul. Îmi place enorm să călătoresc, să văd cât mai multe locuri noi, dar şi mai mult îmi place să filmez în cât mai multe astfel de locuri! Şi să citesc mi-a plăcut dintotdeauna, dar acum citesc mai mult pe la filmări, între cadre, pentru că prefer să văd filme când sunt acasă.
- Ce proiecte de viitor ai?
- Pun la cale filmarea unui scurtmetraj scris de Irina Nedelcu, o comedie absolut delicioasă, pe care am filmat-o în România, în regia lui Cristian Georgescu. Vrem să-l filmăm şi în engleză, aici, în Los Angeles, în regia lui Ben Berkowitz. Sper să reuşim să-l facem anul acesta, pentru că în ianuarie începe pilot season şi, timp de 4 luni, se dau probe pentru noul val de seriale ce vor fi propuse televiziunilor. Am semnat de curând cu o nouă agenţie, All American Rascals, aşa că anticipez că voi fi destul de ocupată. La sfârşitul lui ianuarie, voi fi în Mexic, în juriul Festivalului Internaţional de Film Extrem "San Sebastian din Veracruz", organizat de Fabrizio Prada, un regizor pe care l-am cunoscut în România.
- Ce sfat ai oferi celor care se gândesc să ajungă în State ?
- Sfaturi pentru cei care vor să ajungă în State... sunt în măsură să dau doar din propria-mi experienţă, deci celor care vor să vină aici ca actori sau regizori. Este foarte important să se afirme întâi în România, pentru că este mai uşor, fiind ţara unde s-au născut şi pregătit, o ţară mică, dar cu o industrie cinematografică pe cât de redusă cantitativ, pe atât de importantă
San Francisco
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
