MARCEL BUNEA - "Mă simt bine în România şi n-aş pleca niciodată din ţară, cu toate problemele şi nemulţumirile mele de aici"

Mari pictori contemporani

Puţini plasticieni au influenţat arta româ­neas­că de după 1980 aşa cum a făcut-o pictorul Marcel Bunea. "Nefârtaţii" pictaţi de el în 1984, cu o tuşă intensă şi dramatică, erau o provocare, un "NU" spus lumii sufocate de comunism. Un debut care a creat emulaţie artistică. Împreună cu sculptorul Mir­cea Roman şi pictorul Christian Paraschiv, Marcel Bunea s-a instalat cu autoritate în elita "tinerilor re­vol­taţi" ai acelor ani. Şi, dacă după 1989, Christian Pa­raschiv lupta să cucerească definitiv Parisul, iar Mir­cea Roman asalta Lon­dra, Marcel Bunea a ales să se ma­nifeste dezlănţuit în ţară. Printr-un şir de ex­peri­men­te-spectacol, tulbu­ră­­toare şi profunde, el a în­cer­cat, la începutul anilor '90, să schimbe faţa Ro­mâ­niei cu mijloacele artei. Născut la Cisnădie, pe 20 mar­tie 1952, într-o familie românească din acel fabu­los spa­ţiu de burg germanic, pictorul este pe jumătate moţ. Se­riozitatea edu­caţiei nemţeşti, altoită pe dârzenia sufletului său de vlăstar al Munţilor Apuseni, a dat o combinaţie strălucită de artist deschizător de drumuri. As­tăzi, Marcel Bunea este confe­ren­ţiar la Universi­tatea Naţională de Ar­tă din Bucureşti. Dar, în tihna suve­rană a atelierului său din Pangratti, artistul s-a în­tors la pictură, marea lui dra­gos­te. Vă propun un dialog despre forţa visului şi focul creaţiei, desfă­şurat în li­niştea umbroasă a unui loc în care arta mare este la ea aca­să. Un dialog ce avea să-mi dezvăluie o via­ţă spec­taculoasă şi intensă, trăită cu frenezie spre ideal. La fel ca şi arta lui Marcel Bunea.

Cetatea copilăriei

- Dragă Marcel Bunea, te-ai născut la Cisnădie, printre saşi. Cât de neamţ a devenit pictorul din tine?

- Pentru mine, copilăria a fost vârsta de aur. M-am născut la Cisnă­die, cu un an înaintea morţii lui Sta­lin, şi poate că şi asta a contat mai târ­ziu. Părinţii mei au ţinut să fac şcoala germană din orăşel, chiar din clasa întâi. Prima mea învăţătoare a fost Frau Petri, de la care-am primit lucruri elementare de educaţie: disciplină, curăţenie, seriozitate. Am copi­lărit într-un spaţiu multicultural, cu foarte mulţi saşi. Eram printre puţinii români din clasă. Prin curte şi pe stradă, ne jucam cu toţii împreună: saşi, români şi unguri, aşa că n-am prejudecăţi naţionaliste. Şi îmi mai amintesc ceva interesant. În anumite zile, plecam de la şcoală ca să facem ore de religie cu pastorul evan­ghe­lic. Eu fiind ortodox, preotul luteran ne preda Bi­blia în româ­neşte. Ieşeau atunci conversaţii şi discuţii libere, cu nişte copilaşi. Asta se întâmpla în anii crunţi, '50-'60. Mă mir şi azi cum de tolera puterea comu­nis­tă de atunci aceste lecţii de religie. Era o formă de libertate extraordinară pentru vremea aceea. Cu atât mai mult că saşii fuseseră persecutaţi după război, aproape că nu exista familie care să nu fi fost deportată în Rusia. Şi îmi mai amintesc din copilăria mea la Cisnădie şi mi­cile cadouri de Crăciun sau de Paştele saşilor, cado­uri pe care ei le făceau, fără prejudecăţi, tuturor copii­lor, că erau nemţi sau români ortodocşi. De altfel, eu şi vin dintr-o familie de preoţi. Bunicul meu, Dimitrie Bunea, a fost preot ortodox la Sadu. Şi a fost militant pentru Unirea Transilvaniei cu Româ­nia. Pentru asta a fost băgat un an în puşcariile austro-ungare.

- Lângă Cisnădie se afla şi cetatea veche a Cis­nă­dioarei. Ai copilărit şi la umbra ei?

- A fost cetatea copilăriei mele! În anii '60-'70, era aproape ruină, doar zidurile nu erau căzute. Biserica cetăţii are o valoare ines­timabilă, este o bazi­lică pur romanică, singura din România; dar era părăsită şi ea, nu se mai slujea acolo de sute de ani şi saşii mergeau la cealaltă bise­rică, din Cisnădia de Jos, de lângă cetate, la Subcetate, cum i se zice. Dar chiar şi în ruine, cetatea respira un aer impunător şi ro­mantic. Şi eu am o doză de romantism care mi-a ră­mas, poate, şi de pe când hălăduiam şi mă jucam toată ziua, în curtea din jurul bazilicii, prin cetate. Cisnădie era şi el un orăşel mic şi cochet, foarte aproape de Sibiu, cu care seamănă cumva. Aceeaşi arhitectură ve­che, ger­mană, într-un burg vechi de 800 de ani. Ce mă frapa în co­pilărie era că, deşi îi despăr­ţeau doar 3 kilo­metri, un sas din Cisnădie nu se pu­tea înţelege cu un sas din Cis­nădioara! Vorbeau dialecte total diferite, aşa că foloseau germana literară ca să se poată înţelege. Cei de la Cisnă­dioara veneau dintr-o zonă flaman­dă. Cunoş­team, de pildă, în Cisnădioara, o familie care se chema La Fleur - nume cu rezonanţă franceză. Mult mai târziu, când am ajuns în Luxemburg, nu-mi venea să cred, mi se părea că sunt iar în­tre saşii mei. Pentru că mare parte din sa­şii din sudul Transilvaniei şi mai ales din Mărginimea Sibiului au venit de acolo. Magia acestei copilării petrecute cu saşii m-a influenţat profund. Poate şi firea mea mai reţinută şi puţin prea serioasă s-a format tot atunci. Pe de altă parte, mă simt bine în România şi n-aş pleca ni­ciodată din ţară, cu toate problemele şi nemulţumirile mele de aici.

- Ce alte locuri şi întâmplări ţi-au mai marcat copilăria?

- Tata a fost notar şi, în 1947, după instau­rarea Republicii, notariatele pri­vate au fost desfiinţate. Tata a rămas un biet funcţionar la Primăria din Cisnădie. Dar, printr-o bizară coincidenţă, tata se­mă­na bine cu Stalin! Aşa că politrucii n-aveau curaj să se atingă prea tare de el, chiar dacă foştii notari, la fel ca şi preoţii, erau persecutaţi. Ceea ce nu îl oprea dimineaţa la şase, când înce­peau emisiunile - Deutsche Welle, Europa Li­beră, Vocea Americii - să fie lângă radio. Şi seara la fel, san­ti­nelă! Exemplul lui m-a educat să nu cred în comunism. Dar nici o co­pi­lărie abundentă n-am avut, pentru că sala­riile părinţilor mei erau de mizerie, mama fusese învăţătoare într-un sat de munte, la Şoşo­ieşti, Vadul Moţilor, în Munţii Apuseni. Iar asta-i altă poveste, că m-am dus şi acolo, în fiecare va­can­ţă, începând de la doi ani. Un tărâm fabulos: un vârf singuratic de munte, cu doar patru case, Arie­şul curgea undeva jos, printre păduri şi mirişti, şi casa bunicii, umbrită de-un paltin imens, pe care îl am şi azi în suflet.

Pictor în podul cu porumb al bunicii

- Când ai început să desenezi şi să pictezi, Mar­cel Bunea? Ai avut vreun mentor?

- Am fost atras de mic de desen, ca orice copil. Dar am avut şansa ca directorul şcolii de la şcoala germană din Cisnădie, Eugen Bocşa, pasionat de pictură şi el, să vadă că eram preocupat tare de de­sen. Desenam tot timpul, chiar şi când nu trebuia, la ore. Aşa că a con­vins-o pe mama să mă trimită la Şcoala de artă din Sibiu. Acolo am cunoscut un profesor tânăr, care avea să-mi influenţeze decisiv destinul. Era neamţ, îl chema Walter Andrea Kirchner şi, prin clasa a opta, mi-a văzut nişte lu­crări şi am început să am dialoguri dense cu el. Profesorul Kirchner a contat mult pentru viaţa mea de artist, pentru că era deschis spre arta nouă şi mai şi citea mult. Aşa că m-a canalizat spre nişte lecturi de foarte bună calitate, pe care nu le aveam la şcoală. Fiind neamţ, primea şi reviste de artă din Germania, aşa că el a fost contactul meu cu arta occidentală de atunci. Astfel, m-a influenţat mult, căci interesul meu a fost canalizat mai puţin înspre arta noastră şi mai mult spre ce se întâmpla în Vest. Iar asta a picat pe un teren pregătit, pentru că noi am fost prima generaţie cos­mopolită de după război; generaţia formată în anii '70, care a ascultat jazz şi muzică britanică, Deep Purple, Led Zeppelin, Emerson Lake&Palmer. Şi sim­ţeam că arta vizuală din Vest e foarte apropiată de muzica aia care ne vrăjea.

- Cum erai tu, atunci, artistul adolescent din Sibiul anilor '70?

- Când aveam 15 ani, tata a murit. Eram în clasa a XI-a şi am avut, ca orice copil sensibil, un şoc destul de puternic. Aşa că am început să nu-mi prea mai văd de şcoală. În schimb, mi-am văzut de pictură, în ca­re-mi găseam refugiul şi liniştea. Începusem să plec di­mineaţa şi mă duceam în atelierul mentorului meu, Walter Kirchner, că el habar nu avea că eu chiuleam de la liceu, ca să lucrez acolo, la el. Şi, la trei-patru zile, mai trecea prin atelier şi se mira: "Când ai lucrat atâta?" Iar eu tăceam mâlc. Până mi s-au adunat 150 de absenţe şi dirigintele a chemat-o pe mama şi a fă­cut-o cu ou şi cu oţet: "Sunteţi cadru didactic şi nu vă interesează copilul dvs.!". Mama, biata, a leşinat, că acasă eu eram oarecum cuminţel, nu eram răzvrătit. Până la urmă, ai mei, dând o şpagă la Cluj, au făcut să fiu primit la Liceul de Artă de acolo. Şi unde, de ziua mea, pe 20 martie, am primit un album Modigliani. Îmi plăcea mult Modigliani, aşa că stăteam în ultima bancă, foarte concentrat pe album. Profesoara a venit, m-a scuturat şi m-a întrebat ce fac acolo. "Te uiţi la femei goale?". Atât a înţeles profe­soa­ra de matematică din­tr-un liceu de artă, din Mo­digliani. Eu m-am supă­rat, mi-am luat hainele şi am plecat. Şi dus am fost de la şcoală! Am stat trei săp­tămâni pe la nişte colegi, ai mei n-au ştiut unde sunt şi, până la urmă, am fost ex­ma­triculat. Întrunită în consiliu de urgenţă, familia m-a exilat, drept pedeapsă, sus pe munte, la bunica din Apuseni. Un unchi de-al meu, om inteligent, mă ducea în fiecare săptămână la Câmpeni, în librării. Îmi cumpăra tot ce voiam, şi cărţi, şi culori, şi cartoane. Şi lucram în podul bunicii. Era aşa, un maldăr uriaş de porumb, pe care stam toată ziua singur. Pictam şi citeam, n-aveam nicio grijă. Au fost luni extraordinare. Apoi, situaţia mea s-a înrăutăţit. Mai întâi, au încercat să mă convingă că trebuie să fac liceul silvic din Câm­peni, să nu mai ajung la Sibiu să fac artă. Îmi luaseră şi hainele de silvicultor, îmi luaseră şi pantofii, iar acolo, totul era muncă brută. Familie severă, ce mai. Şi, la un moment dat, am găsit prin pod nişte pantofi vechi şi scâlciaţi, urâţi de tot. I-am aranjat frumos, mi-am făcut din cânepă nişte şireturi, că nu aveau nici şireturi, şi mi-am făcut o pereche de pantofi accep­ta­bili. Mi-am călcat şi hainele alea de pe mine, de ogra­dă, mi-am luat picturile sub braţ într-o mapă şi am ple­cat la drum, fără niciun leu. Am coborât dealul, până la Câmpeni, cam 10 kilometri, m-am urcat în cursa locală, nu mi-a zis nimeni nimic, şi m-am dus la o rudă din Câmpeni, să nu mă vadă nimeni, şi aia mi-a dat 25 de lei. Erau puţini ca să ajung până la Sibiu. Dar toc­mai pleca o echipă de fotbal din Câmpeni la Alba Iulia, şi l-am rugat pe antrenor să mă ia cu ei. Şi de la Alba Iulia cu ăia 25 de lei, am ajuns acasă, cu trenul. Era trei noaptea când am intrat în casă şi mama a înţepenit, nu-i venea să creadă că-s eu. Şi i-am zis: "Al cui sunt eu? Ori stau aici, ori plec în lume". Când m-am întors din exilul din Apuseni, venisem cu un maldăr de 20-30 de picturi mari. Şi când le-a văzut pro­fesorul de pic­tură, s-a dus la director şi aşa m-au re­primit la Sibiu, la Liceul de Artă.

Tinerii revoltaţi

- După ce ai terminat Academia de Artă din Bucu­reşti şi ai debutat în anii '80, ai devenit repede un lider stimat şi în vogă al generaţiei optzeciste de plasticieni. Anii '80 sunt ani de referinţă în istoria artei româneşti. Cum îi vezi acum?

- Îmi amintesc de perioada aceea cu mare neplă­cere. Era o atmosferă tensionată între artiştii din ge­neraţiile mai vechi şi tinerii artişti, cei până în 35 de ani. "Tinerii revoltaţi" expuneau la Atelier 35, galeria din subsolul Galeriilor Orizont, care din păcate nu mai există azi. Optzecismul în plastică a fost, în primul rând, o atitudine. Una care nu convenea nici politi­cie­ni­lor, nici artiştilor cu concepţii mai tradiţionaliste. Şi cen­zura era dură, scăpau foarte puţine expoziţii de ca­li­tate, deşi nu toate erau proteste politice, ci era un alt tip de estetică, dar deloc înghiţită de etica roşie. În 1984, am început să lucrez la o serie de picturi pentru pri­ma mea expoziţie. Erau 12 picturi şi 12 bâte, de fapt. Mi-am numit expoziţia "Nefârtaţii". Sunt spiritele răului în mitologia populară românească. Voiam să spun că noi nu suntem fraţi cu acei "băieţi cu ochi albaştri", cum îi numeam. Apoi a început calvarul. Cu mare greutate, după ce am fost refuzat de mai multe ori, am reuşit să obţin aprobare de la Uniunea Artiştilor Plastici. M-au încurajat atunci şi Magda Cârneci, şi pictorul Octav Grigorescu, care era unul dintre vice­pre­şedinţii Uniunii. As­ta, după ce alt pictor din con­ducere îmi ex­pli­case, cu jumătăţi strecu­rate de frază, că Atelier 35 era chiar vizavi de Comitetul Central, un motiv pentru ei de-a se feri. La vernisaj, am mai trăit o întâmplare nos­tim-amară. A venit un domn la mine (era securist) şi m-a întrebat care-i legătura mea cu "Nefertiti". "Nicio legă­tu­ră, e vorba de nefâr­taţii din mitologie" - i-am răspuns şi l-am lă­sat în plata Dom­nului.

- Ai mai avut încer­cări grele şi la urmă­toarele expoziţii din acei ani?

- Am avut multe păţanii! După expoziţia mea cu "Nefârtaţii", Că­lin Dan şi Magda Câr­neci au făcut la Orizont o expoziţie care s-a nu­mit Alternative, unde am fost şi eu invitat, în­tre alţi 10-15 artişti, toţi din ge­neraţia '80. Şi du­pă vernisaj, în trei zile, a fost închisă expoziţia! "Nu-i corect politic ce se întâmplă acolo" - au zis. Bag seama, începu­seră să sufle şi-n iaurt. Dar a ieşit aşa, un pic un scandal atunci. De fapt, expoziţia aceea a fost o con­secinţă a evenimentelor de la Sibiu, din '86. Atunci s-a întâmplat aşa. Artista Ana Lupaş, profesor la Insti­tutul de Artă din Cluj, a gândit o expoziţie a artiştilor tineri, mai ales în zona alternativă. Au fost două secţiuni. Câţiva artişti tineri, care îşi făcuseră un nume şi lucrau cu alte medii decât cele tradiţionale, cum ar fi pictura şi sculptura, şi pe lângă ei, alţi câţiva, mult mai tineri, proaspăt absolvenţi. Totul s-a desfăşurat în oraşul Sibiu, ca un mic festival. La Muzeul Farmaciei, într-o pivniţă, câţiva artişti foarte cunoscuţi pe atunci, ca de pildă Teodor Graur, Constantin Petraşchievici şi Cris­tian Ruţă de la Cluj, au experimentat acolo cu diverse ma­teriale plastice alternative. Şi în timpul unei de­monstraţii a lui Ale­xandru Antic, a venit securitatea şi a pus chepenguri - că nu erau decât nişte scări impro­vizate, de coborât în pivniţa Muzeului Farmaciei. Pe pictori întâi i-au închis, apoi au scos toate filmele din aparate, şi au urmat după aceea interogatoriile. Eu eram cu prietenul şi fostul meu coleg de liceu, Reinhrardt Wörner, care venise din Germania. Şi ăia ne-au luat buletinele, au început să ne interogheze şi notau absolut tot, ca la carte. Abia târziu au descoperit că el era cetăţean ger­man, şi deja dădeau în alte alea, un conflict diplomatic. Dar n-a fost ultima mea expe­rienţă grea. S-a mai în­tâm­plat, când am făcut o ex­poziţie la Casa Schiller, Şase pictori, şase sculptori, în 1988. Acolo a debutat şi sculptorul Mircea Roman. Am deschis expoziţia, erau 12 artişti buni - dar n-au ţi­nut cont de asta şi a treia zi au închis-o. A trecut un domn general de secu­ritate şi a zis că publicul nu e pre­gătit pentru lucrări ca acelea. "Acuma se închide, da? De mâine nu mai intră nimeni!" - a ordonat.

- După 1989, te-ai simţit descătuşat?

- Să ştii că eu am avut întotdeauna libertatea mea interioară. De aceea n-am ţinut cont de succes. Mi-am văzut de ale mele cum am considerat de cuviinţă. Îm­po­triva valului sau paralel cu el. Şi am avut tăria să-mi urmez calea.

Crucea de pâini

- La începutul anilor '90, ai făcut o serie de ex­perimente artistice pline de originalitate şi cu impact social. Cel mai tulburător a fost "Pâinea şi Vinul", de la Teatrul Naţional. De ce te preo­cupau aceste sim­bo­luri biblice?

- La prima mea vizită în Germania, în 1990, am fost şocat când am văzut că pâinea nevândută se strângea şi se dădea la porci, pur şi simplu. Asta m-a marcat, pentru că plecasem dintr-o ţară în care erau cozi imense la pâine, chiar şi imediat după '90. Eram şocat de ce se întâmpla cu abundenţa de acolo şi mai ales cu pâinea, care este şi un simbol. Pâinea şi Vinul, din 1992, a fost un proiect în două părţi, pe care l-am făcut cu Reinhardt Wörner, care pe atunci era sculptor în Germania. Acţiunea a avut loc la Karlsruhe, într-o curte interioară, cu un zid din cărămidă aparentă, iar noi am construit un turn din pâinile care se aruncau. A fost modul nos­tru de a protesta. Am repetat experi­men­tul şi la Bucu­reşti, unde evenimentul a fost un semnal foarte puternic pentru arta de atunci. În Sala Rondă a Naţionalului, am făcut o cruce uriaşă, din 5000 de pâini. 5000 de pâini proaspete, rotunde. Trei poeţi de marcă - Traian Coşovei, Ion Stratan şi Gheorghe Iova - au citit câte un text. Şi totul cu orgă, pe muzică de Bach. Crucea aceea de 5000 de pâini şi triunghiul poeţilor, amândouă simboluri biblice puternice, la fel ca şi vinul, care a fost aşezat şi el în triunghi. Surpriza mare a fost prezenţa unui număr absolut impresionant de oameni, veniţi la vernisaj. Şi oamenii au luat forma crucii. Acţiunea s-a transmis în direct, la radio, şi lumea se adunase, blocase liftu­rile şi scările. Oamenii beau toţi vin, cu parcimonie, din nişte boluri uriaşe de sticlă, pe care şi le dădeau înfrăţiţi, din mână în mână, şi rupeau din câte o pâine, ca la o împărtăşanie mi­rea­nă, prin artă. Au fost peste 2000 de oameni. Aşa ceva nu s-a întâmplat niciodată la un vernisaj românesc.

- Ultima ta expoziţie din recitalul pâinilor a fost la Galeria Galateea, în 1994. Se chema "La moartea unui prieten". Erau nişte pâini bătute în cuie, pâini răstignite, aşezate în triunghi. Un mesaj hristic pu­ternic.

- Am făcut expoziţia aceea la moartea tânărului critic de artă Andrei Pintilie. Am vrut să-mi exprim prin artă tristeţea pentru dispariţia lui. A fost cel mai important critic al generaţiei noastre. Din păcate, s-a sfârşit mult prea devreme.

- Cum de ai renunţat la aceste evenimente spec­taculoase şi dramatice?

- Am sperat atunci că, prin ce fac, ceva în con­cepţia noastră naţională se va modifica. Dar am fost naiv. 2000 de oameni care au venit la "Pâinea şi Vinul" meu n-au fost de-ajuns ca să poată schimba România mai repede. Ceea ce am făcut eu atunci a fost în zadar. Poate fi şi motivul pentru care am revenit la pictură.

Darul lui Dumnezeu

- Cum pictezi tu, Marcel Bunea? As­tăzi se pic­tează altfel decât acum 100 de ani?

- Arta nu e numai inspiraţie. Înseamnă să-ţi închegi gândurile într-un proiect dus până la capăt. Un artist al secolului 21 nu mai poate lucra numai din talent. Trebuie să fie dublat şi de un intelectual. Dar eu cred că arta nu poate exista fără emoţie, sensibilitate şi mesaj interior. Cum cred şi că pictura va reveni în forţă, după atâtea experimente ale ultimelor decenii. De aceea, eu nu fac concesii. Fac ceea ce cred eu. Îmi urmez calea interioară, fără să ţin cont de succese ieftine sau de piaţa de artă.

- Ca profesor la Universitatea Naţio­nală de Artă, ce spui despre studenţii tăi?

- Am încredere în ei. Mai întâi, pentru că ei au o deschidere mult mai mare decât am avut noi, şcoala cred că este mult mai modernă, mai conformă cu timpul pe care îl trăim. Dar ei sunt şi copii foarte foarte talentaţi. Cei care vor să facă cu orice preţ artă sunt foarte tenaci. Unii dintre ei, de pildă, vin la Univer­sitatea de Artă după ce au absolvit facultăţi mult mai pragmatice. Şi fac facultatea plătind-o, pentru că sunt dedicaţi cu totul artei.

- Eşti un bărbat foarte atrăgător. Cum ai reuşit să împaci arta cu dragostea?

- Nu sunt convins că sunt o victorie a naturii. Dar am fost apărat mereu şi de firea mea timidă. Ea m-a îndreptat mai degrabă spre atelier decât spre pat.

- Te-ai căsătorit de curând cu o picto­riţă de elită a Timişoarei, şiea profesor la Universitatea de Ar­tă de acolo, Dana Constantin. Cum faceţi casă îm­preună?

- Soţia mea este un om deosebit şi un artist apre­ciat. În 2013, am făcut două expoziţii la Galeria Dana de la Iaşi şi la Muzeul Brukenthal. Ne com­ple­tăm şi în artă, şi în viaţă. Şi ne mai leagă şi faptul că suntem profesori la universităţi de artă. Ea la Timi­şoa­ra, iar eu la Bucureşti, deci nu avem timp să ne plic­ti­sim. Deşi de abia aşteptăm să putem fi odată împreună, definitiv. Dana este cea mai importantă femeie din viaţa mea. Mă stimulează pozitiv, lucrăm împreună, discutăm despre arte. Este femeia vieţii mele. Dum­nezeu m-a ajutat.