STELA POPESCU - "M-am simțit mereu iubită în țara mea"

Unde vă simțiți, cu adevărat, acasă?

Casele cu amintiri

- Stimată doamnă, v-ați construit o carieră uria­șă, sunteți un om umblat, un artist la vârsta înțelep­ciunii, dar unde puteți spune azi că vă simțiți, cu adevărat, acasă?

- În România.

- Frumos...

- Draga mea, eu am călătorit foarte mult. Enorm! Cred că în afară de China și Japonia, am fost peste tot. Gândește-te că numai cu proiectul nostru radio, "Caviar, votcă și bye-bye", care se de­ru­lează de cinci­sprezece ani, am vizitat aproape toate ambasadele României din lume. E un proiect non profit, dar cu sponsorizări reușim să ne plătim casă, masă, transport. Întâlnim foarte mulți români, îi facem fericiți, noi ne simțim iubiți cu adevărat și călătorim. Românii din străi­nătate sunt atât de încărcați cu dorul de casă, atât de bucuroși să ne vadă, că mie mi se pare absolut neim­portant că nu câș­tigăm bani din asta. În acest proiect sun­tem eu, Tamara Buciu­ceanu-Botez, Arșinel și Eugen Cristea. La Melbourne a ieșit Tamara pe scenă și a zis așa: "Acum o să vă prezint un fragment din «Chirița»". Până să apu­ce să mai spună ceva, absolut toată lumea s-a ridi­cat în picioare să aplaude. E foarte emoționant și fru­mos. Lucrurile acestea se întâmplă pentru că le­gă­tura cu me­leagul pe care te-ai născut nu dispare ni­cio­dată. Este ceva din interiorul nostru, incon­tro­labil, numai cineva total lipsit de simțire se poa­te rupe de­finitiv de locul în care s-a născut.

- Dar dvs.? Suferiți de dor de acasă în aceste turnee?

- Pe mine mă ia dorul de casă după exact două săptămâni. Am un mecanism interior care se de­clan­șează după exact aceste paisprezece zile (râde). Când por­nim în turneu, abia aștept să plec. Ne sfătuim, căutăm bani, alegem hoteluri (destul de bune), avem emo­ții, ajungem într-un final la destinație, vedem Bra­zilia, Australia, Suedia și altele, și alte­le..., iar după fix două săptămâni, gata! Acasă! Urgent! Așa am fost mereu, de aceea nu mi-am pus niciodată problema că aș putea rămâne departe de țara mea. De foame se rămânea peste graniță, se părăseau părinții, casele și se emigra. Eu am fost norocoasă, pentru că nu am sufe­rit de foame, pentru că m-am simțit me­reu iubită în țara mea. De foarte tânără, am intrat în­tr-un circuit de sim­patie na­­țio­na­lă, am a­ban­donat ori­ce fel de com­plex ro­­mâ­nesc și de aceea nu am simțit ni­cio­­dată ne­vo­ia să părăsesc țara. Dim­po­trivă. Iubesc Ro­­mâ­nia și ro­mânii, mă doare cumplit când văd atâta ho­ție, atâta nepăsare pentru se­meni și, cel mai im­portant pentru mine, atâta indi­ferență pen­tru cultură. Cum naiba se gă­sesc bani pen­tru atâtea por­cării, dar deloc pentru cul­tură?! Mă rog, ideea este că plec des din țară, dar mereu am dorul în inimă și mereu mă întorc cu drag.

Casa vorbită

- Stați în București, dar aveți o că­suță la Buftea și una la 2 Mai. Unde vă este cel mai drag?

- Da, se pare că am un fix cu ca­sele... Dra­gul ăsta de a avea casă în locuri spe­ciale mi-a fost sugerat și de căsnicia mea extraordinar de echilibrată, armo­nioa­să, plină de iubire, cu Puiu (regizorul Puiu Maximilian, regretatul soț al Stelei Po­pescu n. red.). Nu se simțea bine decât în apropierea apei. Atât mi-a cerut, bietul, toată viața noastră împreună: un câine și o casă pe malul unui lac. Cu mare difi­cultate am luat înainte de revoluție o căsuță, vai de ea, la Buf­tea, și un câine caniș. Casa am renovat-o în timp, zi­du­rile de chirpici au prins putere, curtea s-a umplut de flori, dar câinele era infernal (râde). Agitat, aca­parator, după patru luni l-am dat unei prietene, pentru că eu eram mereu ple­cată, iar Puiu scria acasă și avea nevoie de liniște. Îl iubeam, dar se chinuia bietul animal cu noi. Apoi, îl vizitam mereu la noul stăpân. De casă ne-a făcut rost Ernest Maftei, dragul de el. El a avut primul o căsuță acolo, la Buftea, îi spu­nea "oaza". Nu avea ma­șină și mergea cu bi­ci­cleta de la Bucu­rești, numai să ajun­gă la oază. În timp, mai mulți colegi s-au mutat lângă noi (Bănică senior, George Cons­tan­tin, Arși­nel), locul a crescut, un motiv în plus să rămână spa­țiul meu de suflet.

Casa iubi­rii. Casa păpușilor.

- Nu vă este greu? Sunt atâtea amintiri legate de soțul dvs. acolo...

- E foarte greu. Casa aceasta nu este numai o casă a unei căs­nicii minunate, este o casă vorbi­tă, noi aveam mereu ce să ne spunem. Puiu nu se culca ni­cio­dată până nu mă întorceam de la spectacole, câteodată veneam cu Arșinel la două di­mineața și mai povesteam cu toții până la patru. După ce s-a prăpădit Puiu, prie­tenii m-au povățuit să vând, să mă mut, dar nu am vrut. Nu pot. În casa de la Buftea e locul meu. Iar ca să nu-l mai aud pe Puiu scriind în biroul lui sau vor­bindu-mi, am mereu prieteni cu mine. Des mi se în­tâm­plă să mă pregătesc să merg singură, dar în ul­tima clipă, mai iau pe cineva. Și acum sunt la Buftea cu două prietene dragi. Le gătesc, stăm afa­ră îm­pre­ună, râdem. Noiembrie are far­mecul lui. E un soi de rouă abundentă peste tufănele și crizantemele târzii, soa­rele cald și, totuși, e o răcoare recon­fortantă în aer. Și știi ce m-a mai ajutat pe mine să trec peste du­rerea in­fernală a pierde­rii iubitu­lui meu soț? Me­seria. E o mese­rie fă­cută din pa­siune. Nu con­tea­ză că e ac­to­rie sau altceva, trebuie să fie fă­cută cu pasiu­ne. Este un medica­ment extraordi­nar, alină dorul, îți încarcă sufle­tul cu dra­goste și înlocuiește, în timp, mare parte din durerea ră­masă în urma unei astfel de pierderi. Eu sunt convinsă că oa­me­nii plecați se bucură să te vadă de acolo, de sus, că stai pe pi­cioare. Iar pe mine mă privesc pă­rinții și băr­batul meu și vreau să-i știu zâm­bind.

Casa cu prieteni

- La mare, la 2 Mai, mai mergeți?

- Bineînțeles. De obicei, îmi petrec trei luni de vară acolo. Anul acesta am stat doar luna august, pentru că am avut toată vara spectacole la Grădina Herăs­trău. E tare fru­mos să ai mereu marea la balcon. Bineîn­țeles că și acolo mă ia dorul de Puiu, dar nici la 2 Mai nu sunt niciodată singură. E me­reu casa plină de prieteni. Îmi plac la nebunie casele vii, animate de veselie, de amin­­tiri. Poate și de aceea colecționez dife­rite lucruri, adun obiecte vechi din târguri, din călă­toriile din străinătate. Îmi plac obiectele pe care le sim­ți legate de o poveste, care spun ceva. La fel e și cu casele mele: au suflet, au amintiri, au mobile fru­moase, au orânduială. Am cochetat mult cu de­se­nul și mi-a rămas așa, un simț al este­ti­cului, al echilibrului. Îmi place să fie ar­monios totul în jurul meu. Dacă nu fă­ceam actorie, sigur ajungeam să am o me­serie legată de design interior.

- Spuneați mai devreme că legătura cu locul nașterii nu dispare niciodată. Sunteți născută în Ba­sarabia, de unde ați plecat la numai patru ani. Mai simțiți această legătură cu meleagurile natale?

- Eu sunt îndrăgostită de Basarabia și o simt me­reu în ființa mea. Am un ciudat sentiment că se­măn cu oamenii de acolo: sunt foarte implicată și agățată de viață precum ei. Nu pot trata lucrurile super­ficial, nu zic niciodată "lasă că merge și așa". Nu mai am rude acolo, doar cu o nepoțică mai vorbesc din timp în timp. De curând, am fost la Chișinău și chiar dacă am stat puțin, tot mi-a umplut ini­ma. Sunt uimită mereu de inocența basa­ra­benilor, au o candoare aparte. Naivi­tatea aceasta îi face să nu prea aibă sim­țul umo­rului. Nu poți fi "Mitică" cu ei. E foarte ciudat și fascinant, cred că asta vine și dintr-un mic complex provincial care le accentuează dorința de a fi luați în serios. Au fost și sunt atât de chinuiți, iar noi încă nu știm să-i apreciem, încă îi luăm peste picior. Au o capacitate extraor­dinară, sunt atât de talentați, de serioși, de studioși.

O lume ca un șvaițer

- Credeți, stimată doamnă, că pot apărea mo­mente în care să te simți stingher în propria casă?

- Mie nu mi s-a întâmplat, dar cred că e posibil. Ține de firea fiecăruia. Eu sunt foarte aproape de opt­zeci de ani, dar nu simt stinghereală și nici singu­rătate. Mai am atâtea lucruri de făcut și știu că nu voi apuca. Dar nu sunt nici genul care robotește până pică. Îți spun sincer. Muncesc pe brânci când e de muncă, dar îmi rezerv și momentele mele de lene. Da. Când am chef, las totul baltă, mă scufund în fotoliu și mă uit și la câte trei filme, unul după altul. Asta e marea mea plăcere. Revenind, nu mă simt niciodată singură, și pentru că adun mereu prie­teni pe lângă mine. Mergi la țară să te odih­nești, să ci­tești... De ce trebuie să stai sin­gur? Eu pot citi în sca­u­nul acesta și prietena mea în ce­lălalt, iar când mă opresc, am cu cine po­vesti despre cele citite. Da, ador compania oa­me­nilor. Și pe stradă vorbesc cu oricine. În schimb, nu-mi plac mondenită­țile. Nu-mi pla­­ce snobismul adună­rilor mon­dene și nu merg la ele. Pre­fer priete­nii și oamenii de rând, decât zâmbetele false, po­șetele de firmă cumpărate din bani făcuți repede și, cel mai des, ilegal. O lu­me ca un șvaițer plin de găuri. Și apro­po de tema discuției noas­tre, își mai fac și câte un hărăboi de casă, case netrăite, case uri­așe și fără suflet, fără iubire, nu murdăresc nicio furculiță în ele. Mi-e ciu­dă când mă uit în jur și văd că avem o țară atât de fru­moasă, atât de plină de oportunități, dar ceva s-a stricat în noi. Și nu s-a stri­cat acum. Cinci­zeci de ani de comunism au făcut răul cel mai mare, iar după anii'90 am continuat să tra­gem din greu po­noa­sele acelor vremuri. În­că o facem. Ne-am pierdut speranța, par­că nu aspi­răm la ceva mai frumos și mai bun. Iar când cei care ne conduc nu conte­nesc să ne fure mai mult și mai mult, par­că viito­rul acesta fru­mos se depărtează de­fi­nitiv. Marea mea spe­ranță stă în tineri, da­că or mai avea răb­da­re să rămână în țara lor.

De la rădăcină crește copacul frumos

- Ne-am întors iarăși la România, casa noas­tră...

- Da, pentru că așa cum îmi place fru­mu­se­țea și ar­monia în casa mea, tot așa aș vrea să fie și în Ro­mânia. Nu sunt vorbe mari, nu e fanfa­ro­na­dă, eu chiar sunt feri­cită când oame­nii din ju­rul meu sunt fe­ri­ciți. Su­făr tare de tot când văd că o mare parte din oamenii ță­rii mele sunt să­raci, că nu se pot descurca, pur și simplu. Oamenii nu sunt egali, nu sunt la fel. Pe unii i-a lăsat Dumnezeu mai nea­jutorați și sunt lăsați la voia în­tâmplării, când ar trebui să li se întindă măcar o mână, pre­cum copilului care abia învață să meargă. Dacă îi pui la treabă, fac, dacă nu le spui ce să facă, stau și se uită dez­orien­­tați în jur. De aceea sunt mulți ro­mâni care nu se simt acasă în țara lor. Nu mai scapă bieții oa­meni de nenorocirea asta de a se gândi la ce pun pe masă mâi­ne. Este inadmisibil ca la vremurile astea să fie, în continuare, mâncarea și supra­viețuirea prioritățile românilor. Când zic că se relaxează, nu se duc la iarbă verde să se simtă bine, merg să se îmbete și să uite. Sunt foarte tristă din acest punct de vedere. Iar pe ăștia de "sus", vorba poporului: "nu-i mai satură Dum­ne­zeu!". Nu trăiesc atât cât să apuce să cheltu­iască tot ce au. De ce? Of, gata, nu vreau să mai vor­besc despre asta. Concluzia e că România este casa mea, că am speranță în tineri și în oameni, în general. Am spe­ranța că ei vor realiza că o casă se cons­truiește de la temelie, că de la rădăcină creș­te copacul frumos, că vor înceta să se uite în primul rând peste gard, la vecin, și abia apoi în propriile ogrăzi. Parcă, în ultima vreme, am senzația că ușor, ușor, se mai aleg oile de capre, vorba aceea. Dacă mai scăpăm și de lupi, avem cu adevărat o șansă.