Născut în 1936, la Viena, Înălţimea Sa Regală şi Imperială (ASRI), Arhiduce de Austria, Andreas Salvator Gabriel Gottfried Petrus Paulus Augustinus Severinus Maria Josephus Hubertus Ignatius von Habsburg-Lothringen este fiul arhiducelui Hubert Salvator Rainer, Joseph, Ignatius Prinz von Habsburg-Lothringen, prinţ de Toscana, şi al prinţesei Rosemary zu Salm-Salm. Deşi guvernul socialist postbelic de la Viena a retras titlurile nobiliare, lucru posibil în perioadele tulburi ale istoriei, un lucru nu i l-a putut retrage nimeni Înălţimii sale, nici în 1945, nici în 2013: prestanţa, simplitatea nobiliară, lumina feţei, privirea pătrunzătoare şi calmă, statura impozantă. Aristocrat adevărat, în vremuri prea puţin propice regalităţii, ASRI s-a obişnuit cu noul statut de împărat fără tron, dând vieţii un conţinut nou, de om de cultură şi binefaceri. Aşa a ajuns chairman (preşedinte) al Fundaţiei Internaţionale "Maria Nobrega", fundaţie cu sediul central în Brazilia, care-şi propune să salveze monumente, sate şi vieţi. Oaspete al familiei Michael R. Carrington şi Elizabeth Nobrega, "săteni de vară" din Archita/Arkeden, judeţul Mureş, Alteţa sa merge duminical la biserica ortodoxă, amintindu-şi parcă de străbunii săi (Maria Tereza) care au acordat românilor ardeleni dreptul la biserică şi şcoală în limba română. Recent, a patronat două evenimente fără precedent pe plaiurile mureşene: vizita Prinţului Charles, care a inaugurat Centrul Cultural "Von Sternberg" din Archita, şi, zece zile mai târziu, inaugurarea Centrului Medical din acelaşi sat - un experiment unic în ţară. Practic, două case regale mari ale Europei, Windsor şi Habsburg, şi-au dat mâna în inima Transilvaniei, pe pământ românesc. Cu ocazia inaugurării Centrului medical din Archita, ASRI Andreas von Habsburg ne-a acordat un interviu.
"În Europa, satele au murit, dar aici, slavă Domnului, mai sunt în viaţă. Trebuie să salvăm ce a mai rămas"
- Având portretul expus în multe muzee de istorie, Înălţimea Voastră este o personalitate cunoscută a aristocraţiei europene. Aţi venit pentru prima oară în Archita?
- Revin în Archita pentru a şasea oară şi sunt impresionat de reînvierea speranţei. Dintr-un sat părăsit, văd acum un sat înfloritor şi o şansă de renaştere durabilă a României. Renovând satele, România îşi renovează sufletul. În Europa, satele au murit, dar aici, slavă Domnului, mai sunt în viaţă. Trebuie să salvăm ce a mai rămas, căci este un patrimoniu european care ne priveşte pe toţi. Atât un patrimoniu natural, un templu fără asemănare al naturii, cât şi un patrimoniu al tradiţiilor, al produselor agricole bio, al fructelor şi legumelor, care au încă gustul de altădată. Mănânci acelaşi iaurt de la Londra la Tokyo, dar nu aici. Aici mănânci iaurtul făcut în casă, un caş şi o urdă cum nu mai există în altă parte, mănânci ardei şi roşii cu gustul lor natural. Am apreciat că, fără a apela la ajutorul firmelor de catering, oamenii din sat se descurcă să-şi servească oaspeţii cu multă pricepere.
- Lăsând la o parte trecutul istoric (vremurile în care românii asupriţi de grofii maghiari îşi găseau uneori salvarea "la împăratul" de la Viena), cum îi vedeţi astăzi pe români, ieşiţi în urmă cu 23 de ani de sub dictatura comunistă?
- Este o mare schimbare... Ştiu ce înseamnă asuprirea şi persecuţia. Tatăl meu, născut la Schönbrunn, a fost persecutat de nazişti, întrucât familia imperială s-a opus anexării Austriei de către cel de-al Treilea Reich. E drept, sub comunism, românii au avut asigurate asistenţa socială şi slujbele. Astăzi, totul costă. Mă uit la architeni, mulţi dintre ei sunt săraci, nu-şi permit să plătească pentru corpul lor, cum ai plăti pentru întreţinerea automobilului... România a făcut totuşi saltul uriaş de a intra în UE, dar acum trebuie să se concentreze pe "detalii" - viaţa oamenilor de fiecare zi. La orizont se vede o nouă lume, din care, din fericire, face parte şi România, cu satele ei tradiţionale. Deocamdată, întreaga omenire este blocată. Americanii spun: oameni buni, trebuie să serviţi banii, să vă puneţi în slujba lor. Papa Francisc spune dimpotrivă: banii trebuie să-i servească pe oameni. Vedem însă că grecii, spaniolii, portughezii, italienii încearcă să pună banii să lucreze pentru oameni. Dar doamna Merkel le dă replica: nu, trebuie să lucraţi pentru bani! Să vedem ce-o să se întâmple până la urmă... Dacă e să ne gândim la România, voi spune că aveţi o ţară cu uriaşe resurse, cu o populaţie educată... Aveţi multe lucruri de realizat, trebuie să prindeţi din urmă noile tehnologii, să construiţi autostrăzi şi drumuri în sate... Aveţi un viitor minunat, pentru că nu totul e făcut, ca în Occident, ci mai sunt multe lucruri de terminat. Asta vă dă siguranţa că aveţi de muncă. Vă dă speranţă pentru viitor. Sunt atâtea sate vechi şi frumoase de restaurat, de dezvoltat! Mulţi bani europeni aşteaptă să-i puneţi la lucru în favoarea naţiunii, a ţăranilor, a micilor fermieri, a dezvoltării rurale. Speranţa e mare în ţara asta.
- Avem, în Transilvania, acest mare patrimoniu săsesc din sate. Este remarcabilă intenţia şi generozitatea străinilor, precum Prinţul Charles, Înălţimea Voastră, Fundaţia "Maria Nobrega", de a deschide drumul pe calea restaurărilor şi de a aduce satele la viaţă. Ce semnificaţie au aceste proiecte?
- Nimeni nu aduce aici munţi de bani. Noi venim cu propunerile, cu sumele de început, cu ideile. Ceilalţi, sătenii, autorităţile locale şi judeţene, chiar guvernamentale, trebuie să vină lângă noi, să participe ca parteneri egali. Noi spunem: atât putem oferi. Dacă doriţi să vă alăturaţi proiectelor noastre, sunteţi bineveniţi. Vom reuşi împreună. Voi aveţi cunoştinţe de agricultură organică, ştiţi să creşteţi oi şi vaci, vă pricepeţi la zidărie şi tâmplărie, aveţi dorinţa de a trăi mai bine în satul vostru, nu printre străini, în Spania sau Italia. Noi avem bani să începem lucrul, avem legături în cercuri înalte din Europa şi America, ştim să promovăm frumuseţea satelor voastre, ştim cum ar trebui să creăm locuri de muncă şi cum să restaurăm aceste bijuterii de arhitectură pe care le găseşti în satele voastre. Atunci, haideţi să lucrăm împreună! Nimeni nu poate face totul singur. Noi dăm un exemplu, cumpărăm o casă şi o restaurăm. Suntem siguri sută la sută că ne vor urma şi sătenii. Îşi vor renova casele. Nu există femeie care să nu-şi dorească o baie şi o toaletă în casă, nu în spatele curţii. Nu există femeie care să nu-şi îndemne bărbatul să muncească mai mult, să-şi cumpere o maşină de spălat. De fapt, femeile au devenit motoarele dezvoltării, în condiţiile în care noi, bărbaţii, suntem leneşi, urmăm idei fantasmagorice, idealiste. Femeile sunt legate de pământ...
"Mamele noastre ne spuneau atât de multe poveşti... Suntem noi capabili să spunem tot atâtea poveşti fiilor şi nepoţilor noştri?"
- Am văzut aici un peisaj fabulos, incredibil. Dar am văzut şi o cultură rurală ameninţată de dispariţie, şi ar fi mare păcat să se piardă. Dispar ţăranii, dacă nu sunteţi atenţi. Dispar profesii fundamentale în fiecare zi. Degeaba ne vom produce în Uganda sau Africa de Sud cerealele, fructele şi legumele bio, dacă noi, aici, vom fi pierdut cunoştinţele tradiţionale. Mamele noastre ne spuneau atât de multe poveşti... Suntem noi capabili să spunem tot atâtea poveşti fiilor şi nepoţilor noştri? Mă îndoiesc... Astăzi, ne lăsăm scufundaţi în paginile fără număr ale internetului, iar copiii noştri nu vor mai putea povesti: "tata şi mama mi-au spus asta şi asta...". Ei nu vor mai putea înţelege viaţa ca o luptă de fiecare zi, pentru că nu vor avea exemple de la care să se inspire.
- Sunteţi optimist în privinţa Uniunii Europene?
- Sunt optimist. Iată, de 50 de ani avem pace, şi noi, popoarele membre ale UE, i-am trimis pe politicienii noştri la Oslo, să ia Premiul Nobel pentru Pace. Nu ei au mers acolo, noi i-am trimis! Trebuie să înţelegem asta: vrem Europa Unită, vrem să facem parte din lumea globală. Dacă ne dăm la o parte din calea provocărilor contemporane, dacă nu reacţionăm şi nu suntem activi, duminica viitoare ne vom pomeni aici, la Bucureşti sau la Viena, cu o cultură indiană sau chineză. Şi asta, pentru că n-am ştiut cum să ne apărăm propria noastră cultură europeană. Ştiaţi că europenii au uitat să patenteze cuvântul "vin"? În limba noastră, "vin" înseamnă să ari pământul, să plantezi micuţele viţe-de-vie, să le îngrijeşti până cresc, să le tai primăvara, să le dai pe rod, să culegi strugurii, să-i storci, să torni mustul în butoaiele de stejar pe care să le depozitezi în pivniţe sub pământ, apoi, după mai mulţi ani, să apară vinul! Este atât de multă muncă în spatele cuvântului "vin"! Ce se întâmplă azi? Vin state precum Chile, California sau Africa de Sud şi produc milioane de hectolitri de must de struguri, aşteptând comenzi de peste tot din lume. Vine o comandă: vreau două milioane de sticle de vin alb şi roşu. OK, în două săptămâni le vei avea! Producătorii pun rapid la fermentare cantitatea de must solicitată, apoi îl limpezesc chimic, rapid, îl pun în sticle şi, în 14 zile, îl trimit în magazine. În acest fel, toată cultura vinului din Austria, România, Franţa, Germania, Italia este pierdută. De ce? Pentru că n-am avut grijă să o protejăm, s-o patentăm internaţional. Dacă ne gândim numai la Republica Moldova, la subteranele ei fabuloase, cu milioane de sticle de vin, este incredibil câtă muncă este înmagazinată acolo.
"Sfătuiesc România să folosească leii atât cât poate de mult, înainte de a trece la euro"
- Ar trebui să devină euro valuta comună a tuturor membrilor UE?
- Există o problemă: dacă, până de curând, austriecii îşi plăteau taxele la Viena, spaniolii, la Madrid, şi francezii, la Paris, acum toţi le plătesc la Bruxelles. Banii ies din economie şi merg către politicieni, apoi se întorc, eventual, la plătitori, dar prin canale politice, distorsionate. În privinţa adoptării euro, sfătuiesc România să folosească leii atât cât poate de mult, dar, la un moment dat, va trebui să treacă la euro, pentru că, dacă vremurile se schimbă, micile unităţi nu supravieţuiesc. Astăzi avem 6000 de bănci în UE. În câţiva ani, numărul lor se va reduce poate la 600.
- Sunt satele acestea, precum Archita, viitoarele ţinte ale turismului european?
- Pentru mine, cuvântul "turism" nu mai are valoare. Tinerii nu mai vor să stea la coadă în aeroporturi, la muzee, la autocare... Vacanţa trebuie să-ţi asigure odihnă, să te ferească de a mai atinge volanul maşinii. Aşa văd viitorul. În acest caz, da, Archita poate fi o ţintă tipică pentru călătorii viitorului apropiat. În Italia, deja, vin turişti voluntari să culeagă via, să îngrijească de vaci. Vom avea şi aici tineri din Europa care vor dori să meargă cu oile la păscut, să recolteze cartofii sau să ajute la zidit în cursul viitoarelor restaurări. Tinerii nu mai vor o casă la Marea Neagră, unde să meargă în fiecare an, ci vor să călătorească mereu în altă parte, să vadă lumea.
- Revenind la Archita... Cum vă duceţi viaţa de zi cu zi printre ţărani?
- Ştiţi, am o problemă... Am trăit în atât de multe ţări şi în atât de multe oraşe, încât a trăi într-un sat ca ăsta, în care-ţi poţi lăsa maşina la poartă sau pe stradă, fără nici o teamă, înseamnă o calitate a vieţii mult mai bună decât la Madrid sau la Viena. Când ai îmbătrânit, iubeşti un sat ca acesta, cu liniştea şi simplitatea lui. Ai cu cine să vorbeşti, are cine să te asculte, să-ţi aprecieze învăţătura, sunt oameni care, dacă doreşti, pot avea grijă de tine. În marile oraşe, nimănui nu-i pasă de tine. Atât eu, cât şi Michael Carrington sau Elizabeth Nobrega avem noroc de a fi cunoscut mulţi oameni în viaţă. Nu sunt bogat, dar am atât de mulţi prieteni, încât consider asta cea mai mare bogăţie. În vremurile de demult, trebuia să cred în îngeri. Acum, aici, la Archita, în România, îngerii vorbesc cu mine...
Foto: Alexandra Nan
Mai multe detalii despre "Maria Nobrega Foundation" la www.nobrega2@btopenworld.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
