Roşia Montană - Cronica unei morţi anunţate

Viitorul e o machetă

Uneori, viitorul este o machetă cu care oamenii mari se joacă în birourile lor. Se trag linii, aici şi aici, se şterg dealuri, se deschid gropi. Gro­pile se umplu cu apă, apa se um­­ple cu cianură. Simplu. O joacă de copil, într-o duminică în care părinţii te-au pedepsit să rămâi în casă. Peste lacul ăla în care torni cianură pui un capac. Pac! Nu se mai vede. Haldele de steril le acoperi cu iarbă. Iar­ba e verde, vine gata amba­la­tă în cutii, îm­preună cu pă­mân­tul, o aranjezi cu grijă deasupra, ca un puzzle. Apoi casele. Le dă­râmi, doar sunt atât de mici, câteva bârne de lemn şi puţină tencuială, nişte mogâl­deţe pe care le răstorni cu un deget. Sub ele sapi alte gropi, cauţi co­mori. La ce foloseşte o casă, când dede­subtul ei se găsesc aur, argint, tot felul de alte lu­cruri preţioase? Tot ce nu e bun, piatra fărâmicioasă de sub pă­mânt (chiar, oare de ce a pus Dumnezeu atâtea lucruri nefo­lositoare în jurul aurului?) o iei şi o arunci, bâldâbâc, în lacul cu cianură. Să i se spele urma! Scormo­neşti macheta bine bine, plăteşti oameni să facă asta, asta se numeşte să creezi locuri de muncă (uite-i, pe ma­chetă sunt atât de mici, nişte fur­nicuţe harnice şi ascultă­toare), aduci utilaje mari şi frumoase, dai drumul la explozii, să bubuie totul în jur, să fie ca de revelion, cu artificii, să ne bucu­răm cu toţii. Iei comorile, le listezi la bursă, devii şi mai bogat decât erai. Dacă te întreabă cineva ce faci, cum se numeşte jocul ăsta, îi răspunzi serios, ca orice copil cuminte: cons­trucţia viitorului. Iar viito­rul e întotdeauna măreţ, lu­minos şi bun. Aşa am fost învăţaţi de mici, ştie oricine. Viitorul ni-l construim singuri. Totul e în puterea noastră. Aici, de pe ma­cheta asta trasată la milimetru, într-un birou, într-o zi ploioasă.

Trecutul care nu trece

Atunci când prezentul înseamnă bani, iar banii există - mulţi, foarte mulţi bani, banii care mişcă lumea -, viitorul ar trebui să fie doar matematică. O ecuaţie care se rezolvă la scară mică, într-un birou, şi aceeaşi ecuaţie cu acelaşi răspuns, la o altă scară, mai mare, în realitate. La Roşia Montană, de pildă. E un loc bun, cel mai bun din Europa, aşa spun prospecţiunile. Îl nivelezi, îl sapi, îl dezgropi şi scoţi aur. Aurul înseamnă bani, exact ca în machetă, doar că, de data asta, de-adevăratelea. Trecutul n-ar trebui să conteze, trecutul a trecut, e îngropat odată cu cei care nu mai sunt, nu mai foloseşte la nimic, poate doar la Judecata de Apoi, dar cui să-i mai pese de asta, doar nu trăim dincolo, trăim aici, ne e cam foame şi vrem să ne fie bine. Acum! Dacă ne vom lovi de el, de trecut, vom spune că el înseamnă minerit şi nu va fi nicio minciună. La Roşia Montană, Alburnus Maior, galerii există din vremea romanilor, iar aurul se extrage de dinainte de ei. De când sunt oamenii oameni, au tot scor­monit după comori şi le-au găsit. E în firea lucru­rilor, aşa a fost atunci, aşa va fi şi acum. Sigur, vremurile şi utilajele sunt altele, iar pentru aurul de azi, care e acelaşi cu cel de ieri, Roşia Montană nu va mai exista. Va deveni muzeu, un muzeu care va putea fi vizitat, totul e prevăzut în machetă. Aici şi aici. Centrul istoric, casele de patri­moniu, progresul, civilizaţia, supremaţia speciei, visul unei companii canadiene care găseşte aur pe hărţile lumii: trecutul e muzeu, prezentul înseamnă bani, viito­rul, matematică. Iar matematica aplicată n-ar avea nici un rost dacă n-ar aduce şi mai mulţi bani.
Se întâmplă uneori, însă, exact la Roşia Mon­tană, ca trecutul să fie o fiinţă vie care nu se su­pune întru-totul mate­ma­ticii. Iar când trecutul e viu, el nu mai trece, e prezent şi viitor, se ghidează după propriile lui legi, legi ciudate, care spun că o casă e mai presus decât o co­moară, iar pământul pe care păşeşti de mii de ani e mai preţios decât metalele pe care le găseşti de­desubt. Când tre­cutul e viu, le­gile tem­po­rale se suspendă, mate­ma­tica e ame­ninţată de sentimente, iar machetele rămân jucării. Iar trecutul nu poate fi viu, da­că nu există oa­meni care să-l tră­iască. Or, la Roşia Montană, trăieşte, de mii de ani, cel mai mare duşman al ştiinţelor exacte, fiinţa asta inexactă, imposibil de cuprins în ecuaţii perfecte, oricât de previzibilă, manipulabilă şi pervertibilă ar putea părea. Fiinţa asta vie - carne, oase, sânge şi suflet - care nu poate fi supusă până la capăt decât dacă o calci în pi­cioare. Şi chiar şi asta, doar pen­tru o vreme.

Pământul peste care va ploua

Pe Maria şi Eugen David i-am întâl­nit acasă. Acasă, în Roşia. Acasă, pe un drum care urcă şerpuit şi se îngustează, un drum care se acoperă cu clisă odată ce plouă, acasă pe dealuri, pe o pajişte întinsă, la buza pădurii. O curte plină de câini care lenevesc, cu găini şi vaci răzleţite, cu porci care aşteaptă să fie hrăniţi. Iar ei, oamenii ăştia doi, Maria şi Eugen, trebăluind de dimineaţă. Munca aceea din gospo­dărie, munca nici simplă, nici istovi­toare, ci, pur şi simplu, munca pe care trebuie să o faci, munca pentru tine. N-are cum să fie altfel, lu­crurile sunt statornicite de mult şi ar putea să rămână aşa, netulburate şi fireşti, dacă în locul ăsta n-ar fi fost trasate linii şi întocmite hărţi care să spună că el, locul, trebuie să dispară. Iar ei, Maria, Eugen şi fata lor, Diana, să plece. Pentru că aici, sub iarba asta înaltă care foşneşte în vânt, iarba pe care o pasc va­cile, vacile care dau lapte, laptele din care se face brân­ză, brânza pe care oamenii ăştia o vând mai departe, se află un alt adevăr. Adevărul pentru care s-au pornit războaie, adevărul care sminteşte: aurul.
Să pleci de acasă, să laşi în urmă pământul, vitele, trecutul şi să încerci să uiţi. Au făcut-o şi alţii, doar în Roşia sunt atâtea şi atâtea case lăsate în para­gină de oamenii care au plecat, case gata să cadă, cu ferestrele ţintuite cu plăci de pal, oameni care au ac­cep­tat să fie despăgubiţi şi s-au mutat în cartierele construite pentru ei de Gold Corporation. În Alba Iulia, de pildă. Ar trebui să o facă şi familia David, primăria îi pre­sează, jocurile politice au fost făcute, e doar o ches­tiune de timp până când adevărul de de­desubt îl va înghiţi pe cel de deasupra. Doar că ei nu vor. Le e bine aici, acasă. Au tot ce le trebuie şi nu vor nimic mai mult. Pentru oamenii ăştia, şi nu sunt singurii, iarba pe care o pasc vitele e mai impor­tantă decât tot aurul din lume. Pentru că e a lor şi aşa a fost dintotdeauna. Pentru că pământul peste care va începe să plouă este acasă. Nu e vorba de bani, de un trai mai bun, nici măcar de aurul care va ieşi din ţară şi de cianura care va rămâne. "E vorba doar că aici m-am născut, aici trăiesc şi aici o să mor. Şi că nimeni, nimeni!, nu-mi poate lua asta." Adevărul, atunci când îl spune Eugen David, e sim­plu. Doar că adevărul ăsta simplu nu este cel mate­ma­tic, nu intră în ecuaţii, contrazice viitorul trasat cu rigla, contrazice oamenii care au puterea să schim­be legile. Adevărul simplu şi bărbatul înalt, neclintit, care priveşte spre pădure. "O să plouă, n-a mai plouat de mult, numa' bine", zice, îşi aprinde o ţigară şi îşi vede liniştit de treabă. Maria face la fel. Şi zâmbeşte. E linişte aici, e linişte şi stă să plouă, şi simţi, de fapt, ştii că, pentru liniştea asta, Maria şi Eugen nu se vor lăsa înduplecaţi şi se vor lupta până la capăt. Aici, la Roşia Montană, nu sunt singuri.

Strălucirea balaurului galben

Te plimbi. Te plimbi încet pe străzile Roşiei, zona asta de război mocnit din inima Apusenilor. Un altfel de război, fără tranşee şi tancuri, cel mai aprig şi mai îndelungat conflict care s-a pornit în ţară din 1990 încoace. Sub tălpile tale, la fel ca în orice po­ves­te, se ascunde un balaur uriaş, lung cât toate dea­lurile şi văile de aici, balaurul galben, pe care nişte oameni străini de loc vor să-l scoată la iveală ca pe un nou zeu care să-l înlocuiască pe cel ştiut. Răz­boiul durează de mai bine de cincisprezece ani, a ajuns departe, perfid şi tăcut, şi încă nu s-a înche­iat. E aici, pestrăzile şi uliţele pe care te plimbi, îl vezi şi îl simţi, dacă ştii să te uiţi cu luare aminte. Oa­me­nii care îşi feresc privirile, care trec grăbiţi, ici şi colo, intră în curţile lor şi se fac nevăzuţi. Sunt mult mai puţini acum, nici jumătate din cei care erau odată. Apoi, toate lozincile şi sloganurile care flutu­ră în vântul ăsta de dinainte de ploaie, ca nişte stin­darde ale unor redute cucerite: Roşia Montană în­seamnă minerit. Mineritul înseamnă tradiţie. Noi, Roşia Montană Gold Corporation, ajutăm tradiţia să meargă înainte.
Apoi, casele. Casele părăsite, gata să se prăbu­şeas­că, numerotate precum oamenii din închisori, deţinuţii 407 şi 408, de pildă, pentru care "RMGC a întocmit planuri de renovare completă pentru a le reda valoarea originală". Casele 327 A şi 327 B care "datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi sunt în curs de reabilitare. Faţada a fost modificată în 1980, fără a se respecta specificul istoric". Casele as­tea au fost cumpă­rate de la oamenii care trăiau în ele. Oamenii ăştia, probabil răi, care le-au construit, au locuit în ele vreme de două sute de ani şi le-au îngrijit. Dar acum, aici, la Roşia, planurile sunt în­toc­mite. Odată proiectul minier încheiat, doar atunci, casele 327 A şi 327 B vor fi din nou ca odinioară: restaurate complet, renovate conform arhitecturii originale. Nu va mai trăi nimeni în ele, vor fi istorie, o istorie smulsă prezentului, reabilitată cu forţa, gata să primească turişti care vor bea cafea, vor împru­muta cărţi, vor cumpăra suveniruri. Ar mai fi nevoie doar ca 327 A şi 327 B să reziste exploziilor ce vor urma. Arhitecţii spun că e aproape imposibil. Dar ăsta e doar un amănunt care nu pare să mai conteze.
De partea cealaltă, în tranşeele nevăzute, mesajul e simplu şi se ci­teşte în ferestre: "Această casă nu este de vânzare". Atât. Un "nu" sim­plu, răspicat, al oamenilor care vor să fie lăsaţi să-şi trăiască trecutul şi prezentul mai de­parte. Al oameni­lor de felul Mariei şi al lui Eugen Da­vid. Al oamenilor care nu vor să ple­ce, care nu vor nea­părat să-şi re­no­veze casele con­form planurilor ori­ginale, ci doar să trăiască în ele mai departe, aşa cum ştiu şi aşa cum pot. Să tră­iască şi să moară aici: "Am fost miner toată viaţa mea, şi acum tot ce vreau e să fiu îngropat în pământurile noas­tre", spune un bătrân şi tace mai departe. Să dezgroape pământul cât să intre în el, fără să stâr­neas­că balaurul de dedesubt, nici să-l aducă la supra­faţă.
Te plimbi mai departe, intri în muzeul cu termopane şi par­chet de lemn masiv. Eşti plimbat prin săli, ţi se zâmbeşte, ţi se ex­plică cum va fi aici după ce nu vor mai fi oameni, ci doar un mor­man de steril şi un alt mu­zeu, mai mare, mai trainic, mai frumos. Eşti întrebat de unde vii, răs­punzi. Eşti notat într-un caiet, aşa trebuie, să nu uităm, războiul ăsta e altfel şi continuă.

O generaţie care spune "NU"

Au fost numiţi, desigur, dro­gaţi şi beţivi, tineri fără căpătâi, plătiţi de ONG-uri ca să stâr­nească lumea, să tulbure liniştea acestui loc care ar pu­tea fi dis­trus pe cale paşnică. Sunt alt­fel. O generaţie, prima ieşită din co­munism, care a priceput că ros­tul lu­crurilor într-o ţară fără dic­tatură e că poţi spune "nu" în faţa puterii, oricare ar fi ea. Iar puterea, oricare ar fi fost ea, le-a dat toate motivele să fie îm­po­trivă, puterea a fost parte din acest război, a făcut presiune, s-a pro­nun­ţat răspicat pentru aur, a vorbit chiar des­pre "bolşe­vi­cii" care nu vor să-şi vân­dă pă­mân­tul, a început să schim­be legi şi să vote­ze expro­prie­rea. Pu­terea lor, a ge­ne­raţiei ăsteia ti­ne­re, e că nu mai pot fi re­duşi la tăcere prin forţă. Atât. Şi e de ajuns. Cauza asta, a Roşiei, ca­re tre­buie să ră­mâ­nă cu­­rată, i-a ţi­nut uniţi, i-a fă­cut să lupte. Să sem­neze petiţii, să facă fes­tivaluri, să protes­teze în stra­dă, să arate lumii celă­lalt adevăr, ade­vă­rul care alt­minteri ar fi rămas îngro­pat în promi­siu­nile despre lo­curi de muncă, in­vesti­ţii şi prospe­ritate. Adevărul cia­nu­rii, adevărul corup­ţiei, adevă­rul oa­me­nilor care nu vor să plece. Fără ei, fără lupta lor de a scoate la ivea­lă faţa întune­cată a aurului, po­ves­tea de la Roşia Montană ar fi fost sfârşită de mult, ar fi rămas în­chisă în curtea familiei David, în sin­gu­rătatea dem­nă a unor oameni despre care nu s-ar fi ştiut nimic. Şi ei, ca şi oamenii care încă îşi mai apără pămân­turile, au mers prea departe ca să mai dea înapoi. "Ştii, dacă nenoro­ciţii ăştia îşi varsă cianurile aici, după toată lupta noastră, înseamnă că noi nu contăm absolut deloc, că nu s-a schimbat nimic în ţara asta după moartea lui Ceauşescu", spune George, un băiat slăbuţ, cu plete, din Cluj. Are 25 de ani şi simte că asta e cea mai importantă bătălie la care a luat parte vreodată. Prima luptă a unei generaţii care nu mai poate fi călcată în picioa­re. Poate că nici des­pre Roşia Montană nu e vorba de fapt în ceea ce fac, ci despre ei, despre o cauză care îi aduce împreună, despre o libertate care, în sfârşit, poate fi folosită.
A plouat în Roşia, zeci de oameni veniţi din toate oraşele ţării au dormit în corturi, în maşini, în casele celor care i-au primit. Dis-de-dimineaţă, au pornit, care încotro, prin toate localităţile de pe Valea Arie­şului, ca să împartă gratuit cele 30.000 de exem­pla­re din ziarul pe care îl scot, "Apusenii Li­beri". Opt pagini despre minciunile politicienilor, soluţiile rea­le pentru oamenii fără slujbă, adevărul despre po­lua­rea cu cianură. Seara se vor strânge împreună, îşi vor povesti întâmplările - cine i-a primit, cine i-a alungat, cine i-a privit cu ură - vor râde, vor cân­ta, vor adormi. Vor pleca apoi să-şi continue lupta mai departe, fiecare în oraşul lui.

Corna. Pământul de sub tălpile tale

Pământul de sub tălpile tale nu va mai fi. Păşeşti deasupra lui şi nu crezi. Urmele tale se vor şterge, iar dealurile astea ale unui sat aproape părăsit, Cor­na, nu vor mai exista. Închizi ochii şi încerci să-ţi imaginezi viitorul de pe machetă. O groapă uriaşă şi o apă otră­vită, plină de cianură. Aici, RMGC va construi pentru viitor iazul de decantare. Deschizi ochii şi nu ai cum să crezi. De aici, de sus, deasupra Roşiei Mon­tane, Apusenii se văd până departe: o frumuseţe vălurită şi verde, o linişte de neclintit, aceeaşi de mii de ani. E aproape imposibil să-ţi ima­ginezi moartea, atunci când te afli în mijlocul vieţii, atunci când vântul, picăturile de ploaie şi pământul pe care calci îţi sunt atât de aproape, de vii şi de adevărate. Rămâi o vreme, priveşti crucile de piatră năpădite de iarba înaltă, vacile lenevind pe dealuri, odăile părăsite, toată această tăcere în care scor­moneşti ca să afli un răspuns. Dar nu e nimeni aici. Oamenii au părăsit Corna, un sat al nimănui, din­tr-un război care-şi poartă ultimele bătălii. Nici măcar la tăurile din apropiere, ochiurile de apă con­struite acum sute de ani ca să separe aurul de mi­nereu, nu e nimeni. Şi doar apa e limpede, peştii exo­tici, gal­beni şi roşii, aduşi de Gold Corporation şi Primăria Roşiei Montane, înoată atât de frumos, e o plăcere să-i priveşti. Mineritul oamenilor de atunci era altul, viaţa mergea mai departe, laolaltă cu aurul, un ciclu firesc, fără frământări şi convulsii. Acum, turis­mul, de pildă, e o vorbă în vânt, un alt slogan care flu­tură, într-un război care e despre cu totul altceva. Nu e nimeni, nici la Tăul Corna, nici la Tăul Brazi, dar, ca peste tot, stă scris că accesul celor aflaţi în stare de ebrietate sau sub influenţa drogurilor este strict interzis. Semnele bătăliei tă­cute, te-ai obişnuit deja cu ele.
Mai sus de Corna, la Roşia Poieni, accesul este interzis pentru oricine. De aici încep gardurile fali­mentului comunist, de aici, un paznic aflat în inima pustietăţii îţi spune că nu ai voie să treci mai de­parte. Aici se află istoria ruginită a unor vremuri crunte, în care oamenii nu aveau voie nici măcar să spună "nu". O priveşti înmărmurit în toată splen­doa­rea ei dezolantă. Şi mai trebuie să călătoreşti puţin, să înconjuri muntele ca să afli răspunsul mut pe care îl cauţi.

Geamăna Roşiei Montane

Geamăna a fost odată, demult, un sat. Un sat din Apuseni, în care tim­pul se învăţase să treacă altfel, odată cu rosturile oamenilor şi ale tihnei, mersul acela firesc şi înceti­nit al dimineţii înspre seară, mersul vitelor spre păşuni şi apoi din nou spre casă. Doar că timpul a încăput pe mâna unor oameni care au in­ven­tat o gro­zăvie fără seamăn, iar odată cu ea, el, timpul, n-a mai avut răbdare. Gro­ză­via asta s-a numit comunism, iar în numele lui şi al unei epoci de prefaceri măreţe, lucrurile au început să se schimbe. Puterea era a lor, viito­rul era de aur, se plămădea omul nou, cel vechi trebuia să se supună. Sau să moară. În 1976, pe o machetă, într-un bi­rou, oamenii noi des­co­pe­reau cupru la Ro­şia Poieni. SatulGea­mă­na trebuia să dis­pa­ră, să fie acoperit cu to­tul de apele unui iaz de decantare. Pe atunci, nu se putea spune "nu" fără să fii călcat în pi­cioa­re. Oamenii din Gea­­măna au fost stră­mutaţi cu forţa, ca­sele au fost abando­nate, la fel şi biserica, la fel şi morţii din cimitire. Peste locul în care timpul se obiş­nuise să stea, a început să se deverseze apa roşie, acidă şi sul­fu­roasă a haldelor de steril. An după an, din 1978 încoace, la adăpostul unui singur baraj, satul Geamăna, acum de­venit Iazul de de­can­tare Valea Şesii, a fost înghiţit de nămol şi otravă, o scu­fun­dare stranie şi lentă pe care o pri­veşti şi acum. E la picioarele tale: 130 de hectare de moar­te încă vie, care con­tinuă să crească încet, ameninţând să polueze toată Valea Arieşului. Un balaur de nămol şi otravă, un balaur vă­lurit ca o apă pictată în culori ireale. Aici, la Valea Şesii, moartea e roşie, e verde, e galbenă, moartea vine de pe altă planetă, prin ţevi, direct de la mi­ne­le de cupru. Singura planetă pe care omul a fost în stare s-o clădească. Moar­tea s-a aşezat peste Geamăna, peste dea­lurile, văile, casele şi morţii ei. Moar­­tea tot urcă, odată cu sterilul care continuă să fie deversat aici, s-a încolă­cit în jurul bisericii şi o trage adânc, tot mai adânc în nămol. Biserica asta, turla ei înaltă care încă se mai încăpăţânează să rămână deasupra lacului de otravă, ca o mărturie a unei demnităţisfâ­şiate. Nu trebuie decât să priveşti şi să taci ca să ai răspunsul. E aici, în turla care se înalţă deasupra mă­rii moarte. E aici, în tăcerea demnă a ultimilor oameni care au rămas dintr-un sat care s-a numit cândva Geamăna. În în­se­rarea care se lasă peste dea­luri. În băţul de alun cu care vacile sunt mânate spre casă. În crucea adâncă, până la pământ, pe care o fac femeia şi copilul ei, odată ce au ajuns deasupra bisericii din ape.
Viitorul luminos a trecut, prezentul e pustiu şi plin de otravă. Se poate întâmpla din nou: lacul de decantare a cianurii care se va construi pe Valea Cor­­nei va fi cu mult mai mare decât cel de aici.
Când s-a lăsat noaptea, am coborât în inima mor­ţii. Am rămas acolo o vreme, pe fundul unei lumi pustii, fără vânt, fără vreun fir de iarbă, printre car­casele unor dinozauri de metal, lăsate să rugi­neas­că de oamenii care au scormonit cândva pă­mân­tul. Moartea e tăcută şi miroase a sulf. Dincolo de ea, dincolo de cariera asta decopertată în care am coborât, pe dealurile înverzite ale Roşiei Montane, păsările cântau mai viu ca niciodată.

Foto: MIRCEA STRUŢEANU