Uneori, viitorul este o machetă cu care oamenii mari se joacă în birourile lor. Se trag linii, aici și aici, se șterg dealuri, se deschid gropi. Gropile se umplu cu apă, apa se umple cu cianură. Simplu. O joacă de copil, într-o duminică în care părinții te-au pedepsit să rămâi în casă. Peste lacul ăla în care torni cianură pui un capac. Pac! Nu se mai vede. Haldele de steril le acoperi cu iarbă. Iarba e verde, vine gata ambalată în cutii, împreună cu pământul, o aranjezi cu grijă deasupra, ca un puzzle. Apoi casele. Le dărâmi, doar sunt atât de mici, câteva bârne de lemn și puțină tencuială, niște mogâldețe pe care le răstorni cu un deget. Sub ele sapi alte gropi, cauți comori. La ce folosește o casă, când dedesubtul ei se găsesc aur, argint, tot felul de alte lucruri prețioase? Tot ce nu e bun, piatra fărâmicioasă de sub pământ (chiar, oare de ce a pus Dumnezeu atâtea lucruri nefolositoare în jurul aurului?) o iei și o arunci, bâldâbâc, în lacul cu cianură. Să i se spele urma! Scormonești macheta bine bine, plătești oameni să facă asta, asta se numește să creezi locuri de muncă (uite-i, pe machetă sunt atât de mici, niște furnicuțe harnice și ascultătoare), aduci utilaje mari și frumoase, dai drumul la explozii, să bubuie totul în jur, să fie ca de revelion, cu artificii, să ne bucurăm cu toții. Iei comorile, le listezi la bursă, devii și mai bogat decât erai. Dacă te întreabă cineva ce faci, cum se numește jocul ăsta, îi răspunzi serios, ca orice copil cuminte: construcția viitorului. Iar viitorul e întotdeauna măreț, luminos și bun. Așa am fost învățați de mici, știe oricine. Viitorul ni-l construim singuri. Totul e în puterea noastră. Aici, de pe macheta asta trasată la milimetru, într-un birou, într-o zi ploioasă.
Trecutul care nu trece
Atunci când prezentul înseamnă bani, iar banii există - mulți, foarte mulți bani, banii care mișcă lumea -, viitorul ar trebui să fie doar matematică. O ecuație care se rezolvă la scară mică, într-un birou, și aceeași ecuație cu același răspuns, la o altă scară, mai mare, în realitate. La Roșia Montană, de pildă. E un loc bun, cel mai bun din Europa, așa spun prospecțiunile. Îl nivelezi, îl sapi, îl dezgropi și scoți aur. Aurul înseamnă bani, exact ca în machetă, doar că, de data asta, de-adevăratelea. Trecutul n-ar trebui să conteze, trecutul a trecut, e îngropat odată cu cei care nu mai sunt, nu mai folosește la nimic, poate doar la Judecata de Apoi, dar cui să-i mai pese de asta, doar nu trăim dincolo, trăim aici, ne e cam foame și vrem să ne fie bine. Acum! Dacă ne vom lovi de el, de trecut, vom spune că el înseamnă minerit și nu va fi nicio minciună. La Roșia Montană, Alburnus Maior, galerii există din vremea romanilor, iar aurul se extrage de dinainte de ei. De când sunt oamenii oameni, au tot scormonit după comori și le-au găsit. E în firea lucrurilor, așa a fost atunci, așa va fi și acum. Sigur, vremurile și utilajele sunt altele, iar pentru aurul de azi, care e același cu cel de ieri, Roșia Montană nu va mai exista. Va deveni muzeu, un muzeu care va putea fi vizitat, totul e prevăzut în machetă. Aici și aici. Centrul istoric, casele de patrimoniu, progresul, civilizația, supremația speciei, visul unei companii canadiene care găsește aur pe hărțile lumii: trecutul e muzeu, prezentul înseamnă bani, viitorul, matematică. Iar matematica aplicată n-ar avea nici un rost dacă n-ar aduce și mai mulți bani.
Se întâmplă uneori, însă, exact la Roșia Montană, ca trecutul să fie o ființă vie care nu se supune întru-totul matematicii. Iar când trecutul e viu, el nu mai trece, e prezent și viitor, se ghidează după propriile lui legi, legi ciudate, care spun că o casă e mai presus decât o comoară, iar pământul pe care pășești de mii de ani e mai prețios decât metalele pe care le găsești dedesubt. Când trecutul e viu, legile temporale se suspendă, matematica e amenințată de sentimente, iar machetele rămân jucării. Iar trecutul nu poate fi viu, dacă nu există oameni care să-l trăiască. Or, la Roșia Montană, trăiește, de mii de ani, cel mai mare dușman al științelor exacte, ființa asta inexactă, imposibil de cuprins în ecuații perfecte, oricât de previzibilă, manipulabilă și pervertibilă ar putea părea. Ființa asta vie - carne, oase, sânge și suflet - care nu poate fi supusă până la capăt decât dacă o calci în picioare. Și chiar și asta, doar pentru o vreme.
Pământul peste care va ploua
Pe Maria și Eugen David i-am întâlnit acasă. Acasă, în Roșia. Acasă, pe un drum care urcă șerpuit și se îngustează, un drum care se acoperă cu clisă odată ce plouă, acasă pe dealuri, pe o pajiște întinsă, la buza pădurii. O curte plină de câini care lenevesc, cu găini și vaci răzlețite, cu porci care așteaptă să fie hrăniți. Iar ei, oamenii ăștia doi, Maria și Eugen, trebăluind de dimineață. Munca aceea din gospodărie, munca nici simplă, nici istovitoare, ci, pur și simplu, munca pe care trebuie să o faci, munca pentru tine. N-are cum să fie altfel, lucrurile sunt statornicite de mult și ar putea să rămână așa, netulburate și firești, dacă în locul ăsta n-ar fi fost trasate linii și întocmite hărți care să spună că el, locul, trebuie să dispară. Iar ei, Maria, Eugen și fata lor, Diana, să plece. Pentru că aici, sub iarba asta înaltă care foșnește în vânt, iarba pe care o pasc vacile, vacile care dau lapte, laptele din care se face brânză, brânza pe care oamenii ăștia o vând mai departe, se află un alt adevăr. Adevărul pentru care s-au pornit războaie, adevărul care smintește: aurul.
Să pleci de acasă, să lași în urmă pământul, vitele, trecutul și să încerci să uiți. Au făcut-o și alții, doar în Roșia sunt atâtea și atâtea case lăsate în paragină de oamenii care au plecat, case gata să cadă, cu ferestrele țintuite cu plăci de pal, oameni care au acceptat să fie despăgubiți și s-au mutat în cartierele construite pentru ei de Gold Corporation. În Alba Iulia, de pildă. Ar trebui să o facă și familia David, primăria îi presează, jocurile politice au fost făcute, e doar o chestiune de timp până când adevărul de dedesubt îl va înghiți pe cel de deasupra. Doar că ei nu vor. Le e bine aici, acasă. Au tot ce le trebuie și nu vor nimic mai mult. Pentru oamenii ăștia, și nu sunt singurii, iarba pe care o pasc vitele e mai importantă decât tot aurul din lume. Pentru că e a lor și așa a fost dintotdeauna. Pentru că pământul peste care va începe să plouă este acasă. Nu e vorba de bani, de un trai mai bun, nici măcar de aurul care va ieși din țară și de cianura care va rămâne. "E vorba doar că aici m-am născut, aici trăiesc și aici o să mor. Și că nimeni, nimeni!, nu-mi poate lua asta." Adevărul, atunci când îl spune Eugen David, e simplu. Doar că adevărul ăsta simplu nu este cel matematic, nu intră în ecuații, contrazice viitorul trasat cu rigla, contrazice oamenii care au puterea să schimbe legile. Adevărul simplu și bărbatul înalt, neclintit, care privește spre pădure. "O să plouă, n-a mai plouat de mult, numa' bine", zice, își aprinde o țigară și își vede liniștit de treabă. Maria face la fel. Și zâmbește. E liniște aici, e liniște și stă să plouă, și simți, de fapt, știi că, pentru liniștea asta, Maria și Eugen nu se vor lăsa înduplecați și se vor lupta până la capăt. Aici, la Roșia Montană, nu sunt singuri.
Strălucirea balaurului galben
Te plimbi. Te plimbi încet pe străzile Roșiei, zona asta de război mocnit din inima Apusenilor. Un altfel de război, fără tranșee și tancuri, cel mai aprig și mai îndelungat conflict care s-a pornit în țară din 1990 încoace. Sub tălpile tale, la fel ca în orice poveste, se ascunde un balaur uriaș, lung cât toate dealurile și văile de aici, balaurul galben, pe care niște oameni străini de loc vor să-l scoată la iveală ca pe un nou zeu care să-l înlocuiască pe cel știut. Războiul durează de mai bine de cincisprezece ani, a ajuns departe, perfid și tăcut, și încă nu s-a încheiat. E aici, pe străzile și ulițele pe care te plimbi, îl vezi și îl simți, dacă știi să te uiți cu luare aminte. Oamenii care își feresc privirile, care trec grăbiți, ici și colo, intră în curțile lor și se fac nevăzuți. Sunt mult mai puțini acum, nici jumătate din cei care erau odată. Apoi, toate lozincile și sloganurile care flutură în vântul ăsta de dinainte de ploaie, ca niște stindarde ale unor redute cucerite: Roșia Montană înseamnă minerit. Mineritul înseamnă tradiție. Noi, Roșia Montană Gold Corporation, ajutăm tradiția să meargă înainte.
Apoi, casele. Casele părăsite, gata să se prăbușească, numerotate precum oamenii din închisori, deținuții 407 și 408, de pildă, pentru care "RMGC a întocmit planuri de renovare completă pentru a le reda valoarea originală". Casele 327 A și 327 B care "datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și sunt în curs de reabilitare. Fațada a fost modificată în 1980, fără a se respecta specificul istoric". Casele astea au fost cumpărate de la oamenii care trăiau în ele. Oamenii ăștia, probabil răi, care le-au construit, au locuit în ele vreme de două sute de ani și le-au îngrijit. Dar acum, aici, la Roșia, planurile sunt întocmite. Odată proiectul minier încheiat, doar atunci, casele 327 A și 327 B vor fi din nou ca odinioară: restaurate complet, renovate conform arhitecturii originale. Nu va mai trăi nimeni în ele, vor fi istorie, o istorie smulsă prezentului, reabilitată cu forța, gata să primească turiști care vor bea cafea, vor împrumuta cărți, vor cumpăra suveniruri. Ar mai fi nevoie doar ca 327 A și 327 B să reziste exploziilor ce vor urma. Arhitecții spun că e aproape imposibil. Dar ăsta e doar un amănunt care nu pare să mai conteze.
De partea cealaltă, în tranșeele nevăzute, mesajul e simplu și se citește în ferestre: "Această casă nu este de vânzare". Atât. Un "nu" simplu, răspicat, al oamenilor care vor să fie lăsați să-și trăiască trecutul și prezentul mai departe. Al oamenilor de felul Mariei și al lui Eugen David. Al oamenilor care nu vor să plece, care nu vor neapărat să-și renoveze casele conform planurilor originale, ci doar să trăiască în ele mai departe, așa cum știu și așa cum pot. Să trăiască și să moară aici: "Am fost miner toată viața mea, și acum tot ce vreau e să fiu îngropat în pământurile noastre", spune un bătrân și tace mai departe. Să dezgroape pământul cât să intre în el, fără să stârnească balaurul de dedesubt, nici să-l aducă la suprafață.
Te plimbi mai departe, intri în muzeul cu termopane și parchet de lemn masiv. Ești plimbat prin săli, ți se zâmbește, ți se explică cum va fi aici după ce nu vor mai fi oameni, ci doar un morman de steril și un alt muzeu, mai mare, mai trainic, mai frumos. Ești întrebat de unde vii, răspunzi. Ești notat într-un caiet, așa trebuie, să nu uităm, războiul ăsta e altfel și continuă.
O generație care spune "NU"
Au fost numiți, desigur, drogați și bețivi, tineri fără căpătâi, plătiți de ONG-uri ca să stârnească lumea, să tulbure liniștea acestui loc care ar putea fi distrus pe cale pașnică. Sunt altfel. O generație, prima ieșită din comunism, care a priceput că rostul lucrurilor într-o țară fără dictatură e că poți spune "nu" în fața puterii, oricare ar fi ea. Iar puterea, oricare ar fi fost ea, le-a dat toate motivele să fie împotrivă, puterea a fost parte din acest război, a făcut presiune, s-a pronunțat răspicat pentru aur, a vorbit chiar despre "bolșevicii" care nu vor să-și vândă pământul, a început să schimbe legi și să voteze exproprierea. Puterea lor, a generației ăsteia tinere, e că nu mai pot fi reduși la tăcere prin forță. Atât. Și e de ajuns. Cauza asta, a Roșiei, care trebuie să rămână curată, i-a ținut uniți, i-a făcut să lupte. Să semneze petiții, să facă festivaluri, să protesteze în stradă, să arate lumii celălalt adevăr, adevărul care altminteri ar fi rămas îngropat în promisiunile despre locuri de muncă, investiții și prosperitate. Adevărul cianurii, adevărul corupției, adevărul oamenilor care nu vor să plece. Fără ei, fără lupta lor de a scoate la iveală fața întunecată a aurului, povestea de la Roșia Montană ar fi fost sfârșită de mult, ar fi rămas închisă în curtea familiei David, în singurătatea demnă a unor oameni despre care nu s-ar fi știut nimic. Și ei, ca și oamenii care încă își mai apără pământurile, au mers prea departe ca să mai dea înapoi. "Știi, dacă nenorociții ăștia își varsă cianurile aici, după toată lupta noastră, înseamnă că noi nu contăm absolut deloc, că nu s-a schimbat nimic în țara asta după moartea lui Ceaușescu", spune George, un băiat slăbuț, cu plete, din Cluj. Are 25 de ani și simte că asta e cea mai importantă bătălie la care a luat parte vreodată. Prima luptă a unei generații care nu mai poate fi călcată în picioare. Poate că nici despre Roșia Montană nu e vorba de fapt în ceea ce fac, ci despre ei, despre o cauză care îi aduce împreună, despre o libertate care, în sfârșit, poate fi folosită.
A plouat în Roșia, zeci de oameni veniți din toate orașele țării au dormit în corturi, în mașini, în casele celor care i-au primit. Dis-de-dimineață, au pornit, care încotro, prin toate localitățile de pe Valea Arieșului, ca să împartă gratuit cele 30.000 de exemplare din ziarul pe care îl scot, "Apusenii Liberi". Opt pagini despre minciunile politicienilor, soluțiile reale pentru oamenii fără slujbă, adevărul despre poluarea cu cianură. Seara se vor strânge împreună, își vor povesti întâmplările - cine i-a primit, cine i-a alungat, cine i-a privit cu ură - vor râde, vor cânta, vor adormi. Vor pleca apoi să-și continue lupta mai departe, fiecare în orașul lui.
Corna. Pământul de sub tălpile tale
Pământul de sub tălpile tale nu va mai fi. Pășești deasupra lui și nu crezi. Urmele tale se vor șterge, iar dealurile astea ale unui sat aproape părăsit, Corna, nu vor mai exista. Închizi ochii și încerci să-ți imaginezi viitorul de pe machetă. O groapă uriașă și o apă otrăvită, plină de cianură. Aici, RMGC va construi pentru viitor iazul de decantare. Deschizi ochii și nu ai cum să crezi. De aici, de sus, deasupra Roșiei Montane, Apusenii se văd până departe: o frumusețe vălurită și verde, o liniște de neclintit, aceeași de mii de ani. E aproape imposibil să-ți imaginezi moartea, atunci când te afli în mijlocul vieții, atunci când vântul, picăturile de ploaie și pământul pe care calci îți sunt atât de aproape, de vii și de adevărate. Rămâi o vreme, privești crucile de piatră năpădite de iarba înaltă, vacile lenevind pe dealuri, odăile părăsite, toată această tăcere în care scormonești ca să afli un răspuns. Dar nu e nimeni aici. Oamenii au părăsit Corna, un sat al nimănui, dintr-un război care-și poartă ultimele bătălii. Nici măcar la tăurile din apropiere, ochiurile de apă construite acum sute de ani ca să separe aurul de minereu, nu e nimeni. Și doar apa e limpede, peștii exotici, galbeni și roșii, aduși de Gold Corporation și Primăria Roșiei Montane, înoată atât de frumos, e o plăcere să-i privești. Mineritul oamenilor de atunci era altul, viața mergea mai departe, laolaltă cu aurul, un ciclu firesc, fără frământări și convulsii. Acum, turismul, de pildă, e o vorbă în vânt, un alt slogan care flutură, într-un război care e despre cu totul altceva. Nu e nimeni, nici la Tăul Corna, nici la Tăul Brazi, dar, ca peste tot, stă scris că accesul celor aflați în stare de ebrietate sau sub influența drogurilor este strict interzis. Semnele bătăliei tăcute, te-ai obișnuit deja cu ele.
Mai sus de Corna, la Roșia Poieni, accesul este interzis pentru oricine. De aici încep gardurile falimentului comunist, de aici, un paznic aflat în inima pustietății îți spune că nu ai voie să treci mai departe. Aici se află istoria ruginită a unor vremuri crunte, în care oamenii nu aveau voie nici măcar să spună "nu". O privești înmărmurit în toată splendoarea ei dezolantă. Și mai trebuie să călătorești puțin, să înconjuri muntele ca să afli răspunsul mut pe care îl cauți.
Geamăna Roșiei Montane
Geamăna a fost odată, demult, un sat. Un sat din Apuseni, în care timpul se învățase să treacă altfel, odată cu rosturile oamenilor și ale tihnei, mersul acela firesc și încetinit al dimineții înspre seară, mersul vitelor spre pășuni și apoi din nou spre casă. Doar că timpul a încăput pe mâna unor oameni care au inventat o grozăvie fără seamăn, iar odată cu ea, el, timpul, n-a mai avut răbdare. Grozăvia asta s-a numit comunism, iar în numele lui și al unei epoci de prefaceri mărețe, lucrurile au început să se schimbe. Puterea era a lor, viitorul era de aur, se plămădea omul nou, cel vechi trebuia să se supună. Sau să moară. În 1976, pe o machetă, într-un birou, oamenii noi descopereau cupru la Roșia Poieni. Satul Geamăna trebuia să dispară, să fie acoperit cu totul de apele unui iaz de decantare. Pe atunci, nu se putea spune "nu" fără să fii călcat în picioare. Oamenii din Geamăna au fost strămutați cu forța, casele au fost abandonate, la fel și biserica, la fel și morții din cimitire. Peste locul în care timpul se obișnuise să stea, a început să se deverseze apa roșie, acidă și sulfuroasă a haldelor de steril. An după an, din 1978 încoace, la adăpostul unui singur baraj, satul Geamăna, acum devenit Iazul de decantare Valea Șesii, a fost înghițit de nămol și otravă, o scufundare stranie și lentă pe care o privești și acum. E la picioarele tale: 130 de hectare de moarte încă vie, care continuă să crească încet, amenințând să polueze toată Valea Arieșului. Un balaur de nămol și otravă, un balaur vălurit ca o apă pictată în culori ireale. Aici, la Valea Șesii, moartea e roșie, e verde, e galbenă, moartea vine de pe altă planetă, prin țevi, direct de la minele de cupru. Singura planetă pe care omul a fost în stare s-o clădească. Moartea s-a așezat peste Geamăna, peste dealurile, văile, casele și morții ei. Moartea tot urcă, odată cu sterilul care continuă să fie deversat aici, s-a încolăcit în jurul bisericii și o trage adânc, tot mai adânc în nămol. Biserica asta, turla ei înaltă care încă se mai încăpățânează să rămână deasupra lacului de otravă, ca o mărturie a unei demnități sfâșiate. Nu trebuie decât să privești și să taci ca să ai răspunsul. E aici, în turla care se înalță deasupra mării moarte. E aici, în tăcerea demnă a ultimilor oameni care au rămas dintr-un sat care s-a numit cândva Geamăna. În înserarea care se lasă peste dealuri. În bățul de alun cu care vacile sunt mânate spre casă. În crucea adâncă, până la pământ, pe care o fac femeia și copilul ei, odată ce au ajuns deasupra bisericii din ape.
Viitorul luminos a trecut, prezentul e pustiu și plin de otravă. Se poate întâmpla din nou: lacul de decantare a cianurii care se va construi pe Valea Cornei va fi cu mult mai mare decât cel de aici.
Când s-a lăsat noaptea, am coborât în inima morții. Am rămas acolo o vreme, pe fundul unei lumi pustii, fără vânt, fără vreun fir de iarbă, printre carcasele unor dinozauri de metal, lăsate să ruginească de oamenii care au scormonit cândva pământul. Moartea e tăcută și miroase a sulf. Dincolo de ea, dincolo de cariera asta decopertată în care am coborât, pe dealurile înverzite ale Roșiei Montane, păsările cântau mai viu ca niciodată.
Foto: MIRCEA STRUȚEANU