O seară la cinematograf

Veteranii rock la datorie

Preţ de o singură seară, la cinematograful bucureştean "Scala", a fost ovaţionat Timpuri Noi. Nu genialul film al lui Chaplin, ci grupul rock ce şi-a luat, acum mai bine de trei decenii, numele după acesta. Iar în ultima vreme tot mai mulţi artişti români, dar şi străini, aleg să concerteze în săli de cine­matografe, iar evoluţia trupei Timpuri Noi a în­semnat o reuşită memorabilă. Afişul concer­tului, intitulat "Unplugged pentru tata", a fost unul foarte simplu ca ima­gine, o mustaţă desenată în negru pe alb. Asta, pentru că el a avut loc la 19 ani după primul concert "un­plugged" (acustic) al trupei, a cărui ima­gine era un bebeluş cu papion. Copilul a cres­cut... De la înfiinţarea sa, Timpuri Noi a fost o trupă mo­dernă, cu un pas în faţă, iar concertul de atunci, de la Teatrul Ion Creangă, primul un­plugged al unei formaţii ro­mâneşti de rock, s-a bucurat de un suc­ces răsunător şi a fost imortalizat pe un disc ce a făcut istorie. După dras­tice schim­bări de componenţă, Timpuri Noi a revenit, pentru o seară, la conceptul de concert acustic. În formula de trio, Timpuri Noi rămâne una dintre cele mai vii, mai proaspete trupe româneşti de rock, şi asta s-a simţit şi pe scena cinematografului, de unde piesele lor, unele mai vechi, altele foarte noi, au răsunat, chiar şi în haina lor acustică, foarte aprin­se şi ritmate. Alături de Dan Iliescu, fondatorul gru­pu­lui, şi de colegii săi Felix Sfura (tobe) şi Sabin Penea (bas, vioară) s-au aflat Alina Crişan (saxofon), Berti Barbera (percuţie) şi cvartetul Solaris. Poate că mulţi dintre cei prezenţi în sală sau chiar pe scenă nu mai participaseră la un concert în cinematograf. Dan Ilies­cu nu este însă doar un chitarist şi un compozitor rock de excepţie, ci şi un personaj carismatic, astfel încât glumele sale au destins imediat atmosfera, care în scurt timp a semănat cu una dintr-un club în care publicul cântă alături de trupă. L-am rugat pe Dan Iliescu să ne povestească despre conceptul de concert acustic şi despre seara de la "Scala".
"Primul nostru unplugged de acum 19 ani a fost o provocare. Pe atunci, genul era la modă în străinătate, şi producătorul nostru, Radu Cartia­nu, ne-a spus că ar fi cazul să fim şi noi un­plugged. Nu prea ştiam cu ce se mănâncă asta şi am zis că noi nu cântăm folk. Apoi am văzut un unplugged al formaţiei australiene Mid­night Oil şi m-am prins ce aveam de făcut. Aşa a fost acum 19 ani. Acum a fost mai simplu. Este, de fapt, un acustic care urmăreşte chiar o orchestră simfonică. Din cauza asta, am făcut spectacolul cucvartet de coar­de. Ce pot să spun despre un acustic... îţi dă senzaţia că eşti foarte «bio». Mi-aş fi dorit şi acum să cântăm într-un teatru, apariţia în sala de cinematograf m-a crispat la început... Oricum, asta a însemnat o pro­blemă tehnică din start, pentru că cinematograful nu suporta instalaţie, lumini şi am adus un generator. Una peste alta, sala arată destul de bine pentru ceea ce doream noi să facem. Aşa că am purces la treabă, am înregis­trat concertul şi vom scoate un material video şi acus­tic. Am fă­cut acest concert pentru a com­ple­ta oferta grupului nostru de a per­forma şi la modul acustic. Sunt deja cereri în ţară, însă, din păcate, datorită condiţiilor finan­ciare vom evolua acustic doar în formula de trio. Stilul nostru mu­zical e făcut pentru elec­tric, aşa că revenirea la electric este cea mai uşoară, dar e foarte clar că acusticul îţi dă senzaţia de natu­ral, de proaspăt şi, chiar dacă spec­tacolul nostru este mai «soft», el ne-a dat libertatea de expri­mare".

"ALPHA"

Formaţia Rezident EX a reve­nit în această primă­vară în Bu­cureşti, pentru prima oară, după fulminantul concert din septem­brie, de la Arenele Romane. Într-un cadru mult mai restrâns, un club, dar cu un motiv bine înte­meiat: lansarea albumului de de­but. "Alpha" conţine piese scrise de Tavi Iepan, la sfârşitul anilor 80, pentru trupa timi­şoreană Cargo şi reinterpretate cu noul supergrup, for­mat din muzicieni bănăţeni plecaţi peste hotare. Câte­va dintre aceste piese mai apăruseră, nesemnate, pe primul disc Cargo, altele reprezintă o noutate pentru public, ele fiind ascultate în premieră, în concertele Rezident EX. Faptul că aceste piese sunt actuale şi au priză la public a fost demonstrat cu vârf şi îndesat la concertul de lansare, des­fă­şurat într-o atmosferă fierbinte. A­tunci când reuşesc să se adune împre­ună de pe diferite meleaguri, totul mer­ge ca pe roate, însă marea provo­care a discului era să păstreze vibraţia şi ener­gia din sălile de concert. Cum reuşeşti asta, în condiţiile în care procesul de imprimare a dis­cului este complex ca un puzzle şi presupune traseul Româ­nia, Franţa, Germania, Australia, Sta­tele Unite? "Procesul de imprimare pen­tru albumul «Alpha» nu a fost unul obişnuit", ne mărturiseşte Tavi Iepan. "99 % din albume se imprimă după me­toda clasică, însă acest lucru era posi­bil în cazul nostru doar dacă o casă de discuri şi-ar fi asumat această produc­ţie. Practic, însemna să găseşti o peri­oa­dă de o lună, în care să aduci toţi actorii într-un loc, să plăteşti toate avioanele, transportul intern, cazare, masa pentru band şi pen­tru echipa tehnică, să plăteşti studioul unde se imprimă şi, în final, masteri­za­rea. Toate astea ar fi costat câteva zeci de mii de euro. Cu tot respectul, nu văd în România o casă de discuri care să facă lucrul acesta. Oferta noastră rămâ­ne deschisă pentru un al doilea disc, şi ne-am bucura mult să fim contra­zişi, să apară un exemplu clar că şi în România in­dus­tria muzicală funcţionează asemă­nător cu ceea ce se întâmplă în Occident, unde producţii de genul ăsta nu sunt o raritate. Dar, revenind la Alpha, a tre­buit să găsim variante care s-au bazat în pri­mul rând pe ce puteam face cu forţe şi în regie proprie. La mijlocul lui august 2011, a avut loc prima «întâlnire de gra­dul trei» şi, totodată, primele imprimări pentru album. Adi Popescu a adus din Franţa cele necesare pentru un studio mobil şi ne-am apucat de treabă. Kem­pes era deja în Timişoara. La sfârşitul zilei, aveam imprimă­rile de la «Povestiri din gară» şi o piatră luată de pe inimă. După aproape nouă ani, Ovidiu revenea în faţa microfonului şi suna de parcă ar fi fost ieri. Pentru mine personal a fost un drum foarte lung până la realizarea acestui album, care, cu o excepţie, con­ţine piese compuse cu mulţi ani în urmă. Ele fac parte din trecutul nostru comun, în cazul lui Adi, Kempes şi al meu, şi de acum sunt şi în discografia lui Matt, Christi şi Florin. Le mulţumesc lor, precum şi celor care au crezut şi cred în noi".

Un nou album Abra

În urmă cu zece ani, albumul "La frumuseţea ei" marca revenirea în peisajul muzical românesc a unei trupe ce făcea furori în anii 80, în special în mediile studenţeşti. Albumul conţinea cele mai bune piese ale acelor ani scrise de Adrian Dinu-Schwartz, reorches­trate şi reinterpretate. Şapte ani mai târziu, a apărut dis­cul "Şapte", ce conţinea noi piese şi începutul cola­bo­rării trupei Abra cu Mircea Baniciu. Urmarea fireas­că a venit în primăvara acestui an, când Abra şi Mircea Baniciu au lansat "Data când totul e gata".
"Am ales titlul ăsta, fiind marcat de ritmicitatea lui intrinsecă, sună ca o formulă percuţionistă inspi­rată", explică Adrian Dinu-Schwartz, autorul muzicii şi al textelor. "După foamea spirituală pre-revolu­ţio­nară, s-a trecut la extrema opusă, au apărut, ca ciu­per­­cile după ploaie, vraci, profeţi... «data când totul e gata» fiind la îndemâna oricui. Asta ar fi tema piesei-titlu care deschide albumul".
Sunt multe similitudini între Rezident EX şi Abra: liderul, compozitorul şi chitaristul fiecăreia dintre tru­pe trăieşte de ani buni în Germania, au revenit pe piaţa muzicală cu un album ce conţine piese scrise în anii 80, au imprimat discurile în aceeaşi perioadă în stu­diouri vecine, sunt formate din muzicieni bănăţeni şi... împart acelaşi basist şi grafician: Christian Podratzky!
"Primul Abra în română, «La frumuseţea ei», e un fel de recuperare istorică, un disc de trio, «uite, aşa se cânta pe la noi în '85!». Tenta progresivă e şi acum regretată de fanii noştri. Colaborarea mea cu excep­ţio­nalul chitarist Horea Crişovan a dus la discul al doilea, «Şapte», un disc pentru degus­tătorii de chitară acustică. «Data când totul e gata» e un album de trupă completă, fiecare cân­tând în compartimentul în care se simte stăpân. Apariţia vocală a lui Mircea Baniciu a reorientat ceva în stilul Abra, e un fel de a mulţumi şi capra, şi varza. Dacă până acum, ponderea era pe instru­mental, trezindu-ne cu cea mai cunoscută voce rock din ţară, sigur că am scris câteva piese care să se muleze pe Baniciu, acesta fiind, întotdeauna, o tram­bulină de hituri. În ziua de azi, povestea cu hitul e mai puţin probabilă, piaţafiind suprasatu­rată de cucoane care cântă în chiloţi şi de raşi-în-cap musculoşi care zgârie un disc. Am adus 21 de cântece, au rămas doar 11! Cel cu cenzura e Podratzky, colaboratorul meu de bază. La două uşi distanţă de studioul nostru erau Iepan şi Rezi­denţii, adunau piese pentru albumul lor. Le-am zis: «Băieţi, mai luaţi 10, poate puneţi de un du­blu album, că la noi e masacru». Discul conţine teme variate, ba chiar fundamentale: fericire, despăr­ţire, senectute, ipohondrie, egoism. Interesant e că nu-i nici o piesă de dragoste... dar asta o fi o treabă perso­nală! Deşi o bună parte din stilul compoziţional s-a păs­trat, maniera de interpretare pe chitară, cu multe gium­buşlucuri de chitară clasică, pot spune că face ca «Data când totul e gata» să fie un altfel de disc Abra. Sper să placă, chestie foarte subiectivă. Audiţie plăcută!".