- Într-un interviu acordat revistei noastre în urmă cu zece ani vorbeați cu nostalgie despre paradisul copilăriei, petrecut în grădinile Copoului din Iași. Fericirea de atunci s-a sedimentat? V-a ajutat de-a lungul vieții?
- Foarte interesant e că în copilărie trăiam într-o stare absolută de libertate și inconștiență, în care nu vedeam anumite lucruri. Am avut o copilărie fericită, înconjurată de bunici, de mătuși..., am fost iubită de părinți și sunt în continuare, deci, nu am motive să fiu nostalgică. Îmi dau seama doar că mai rău e să ai o copilărie nefericită, că asta duce de multe ori la o maturitate dificilă. Dar poate fi și un motor. Tot așa, sunt copilării fericite care te dezumflă, te demotivează. Tot aud de oameni care au fost fericiți în copilărie și acum nu mai sunt. Așa că nu știu dacă folosește sau nu. Folosește și ca adult să trăiești fiecare clipă, să te simți liber și iubit.
- Proveniți dintr-o familie de intelectuali. Tatăl dumneavoastră a fost un inginer constructor care a participat la renașterea Teatrului Național din Iași, pe a cărui scenă, mama dumneavoastră a strălucit ca actriță (n.r. Liana Mărgineanu). Să te naști într-o familie luminată și educată creează oare un avantaj la startul vieții?
- Cred că ceea ce contează cel mai mult este să fii iubit. Și, ulterior, să vrei să faci ceva. Și asta nu știu dacă vine din educație, din bagajul genetic sau energetic. Nu știu de unde vine, dar să ai ambiție este un cadou fantastic cu care poți fi înzestrat în viață. Cred că e o mare problemă să nu vrei nimic. Atunci alții îți hotărăsc viața. Exemplul părinților care muncesc sau care au ambiție să ajungă departe nu e întotdeauna urmat de copii. Vezi atâtea drame, atâția copii blazați care au totul și nu vor nimic. Nu știu. Cred că fiecare are drumul lui. Că vii dintr-o familie de intelectuali cuminți ori dintr-o familie numeroasă de țărani, cu tradiție și cu frică de Dumnezeu, important, zic eu, este să fii iubit. Ca să ai o bază de acasă și să ai multă încredere în tine, ar trebui să te simți iubit. Altfel, cauți și cauți și ești veșnic nefericit, fără să știi ce-ți lipsește. Nu reușești să dăruiești nimic.
80% dintre actorii din București au trecut prin "Pod"
- La abia 18 ani, ați avut șansa să lucrați sub bagheta lui Andrei Șerban, în "Trilogia antică", un spectacol de excepție, care a fost reprezentat în toată lumea cu casa închisă, vreme de trei ani. Botezul focului l-ați luat, însă, la Teatrul Podul, devenit celebru în București...
- Regretatul regizor Cătălin Naum, fondatorul Teatrului Studențesc "Podul", ne-a dus la Teatrul Național, în '90, la Andrei Șerban, la audiții pentru "Trilogie". Aveam 16 ani. Chiar luna trecută ne-am adunat toți "podarii", la înmormântarea domnului Naum. Am stat de vorbă îndelung după aceea și ne-am dat seama că 80 % dintre actorii din București, și nu numai (actori, regizori, critici și tot ce ține de secretariat literar) au trecut prin "Pod". A fost o școală uluitoare. Am realizat că nu mai sunt oameni ca el și, într-adevăr, am resimțit-o ca pe o mare pierdere. Ne-a fost ca un tată spiritual, în teatru, în turnee...
Lui Andrei Șerban îi port o amintire caldă. În general, mă atașez de regizorii cu care lucrez. În "Lear" jucam rol de bărbat și, cum între timp am mai făcut un copil, mi-a fost din ce în ce mai greu. Adevărul e că nu poți minți la nesfârșit; acum mă simt mult mai feminină decât eram în urmă cu 15 - 20 de ani. Odată cu vârsta, s-a născut ceva, am devenit mai sigură pe mine, mi-am rezolvat problemele interioare și, sincer, vreau să abordez alt gen de roluri. Acum nu mai sunt în distribuția spectacolului, dar nu e vina lui Andrei Șerban, cred că a fost o decizie de marketing.
Spațiu cu dragoste
- Odată cu succesul în teatru, ați fost dăruită cu noroc și în dragoste. Perechea pe care ați format-o prin anii 2000 cu soțul dvs., Daniel Popescu, și el actor, a marcat lumea teatrului de atunci. Mai durează?
- Ei, n-aș spune că a marcat lumea teatrului. Exagerați. Noi nu suntem vedete. Neavând nici pile, nici relații, tot ce am făcut, am făcut pe propriile noastre puteri. Oamenii care ne-au ajutat au crezut în noi. Dar e bine să ai pe cineva din meserie care te sprijină. Și noi lucrăm foarte mult împreună. Recunosc că, de multe ori, mă port urât cu oamenii pe care-i iubesc. Vreau mai mult de la ei, sunt rea. Nu știu cum să fac, dar asta e calea mea. Și să fiu moale, m-aș minți: nu sunt. Înțeleg că viața nu-i perfectă, abia cubul fără un colț al lui Nichita e cubul perfect. Avea Vlad Massaci un spectacol foarte frumos, care se juca pe un practicabil aflat tot timpul în mișcare cu câteva grade. Asta-i viața. Tot timpul trebuie să te ții în echilibru. Cum te-ai culcat pe-o rână, te lovește de nu te vezi. Nu poți să stai.
Dacă e adevărat că am intrat în zodia Vărsătorului, acum femeile se află în avantaj și nouă ne e mai ușor. E o perioadă foarte grea pentru bărbați, care nu-și găsesc nici un fel de sens, pentru că femeile sunt la putere în toate părțile și la toate nivelurile. Ele ar trebui să fie așa de deștepte, să le dea spațiu. Spațiu cu dragoste. E foarte greu, vorbesc cinstit. De asta mă și feresc să dau verdicte, să vorbesc despre relații ca despre un dat bătut în cuie. Mâine, când te duci acasă, îți poți da seama că, gata, totul s-a terminat. A, că zici ceva despre tine azi, raportat la ziua de ieri, e una, dar dacă zici ceva cu gândul la ceea ce ți-ai dori să fie, n-ai nici o certitudine că lucrurile vor sta chiar așa. Desigur, e foarte important să vrei cu adevărat ceva. Și e limpede că avem nevoie de sentimente. De tandrețe, da, ăsta cred că e cuvântul. Dragostea se mai duce, mai vine, mai ai câte un puseu, apoi apar altele care-ți abat atenția și tot așa, dar fără tandrețe e greu să trăiești lângă cineva. E o balanță pe care trebuie s-o ții, să ai grijă și de meserie, și de cuplu, de partener. Nu e ușor, dar dacă ești viu și atent, cât ți se dă e bun dat. De multe ori am zis că noi, când ne-am căsătorit, nu eram conștienți. Vai, din ce-o să trăim, cum o să ne descurcăm? Nu știam ce înseamnă asta. Tinerii de azi sunt mult mai pregătiți, mai maturi, mai reticenți... Noi am fost inocenți, am luat problemele în piept cum au venit și le-am făcut față cum am putut. Și, în continuare, facem tot așa. Trăim ziua așa cum vine ea.
"Nu poți scoate adolescentul din generația lui, orice ai face"
- Cum vă simțiți alături de colegii dvs. mai tineri? Nu vă e frig printre ei? Le simțiți sentimentele, sau vă pare că seamănă mai degrabă cu niște extratereștri?
- Nu știu dacă e așa. Problema e că sunt bombardați la nivel informațional, la nivelul imaginilor erotice, de mici. Și e o zonă cu care nu prea ai ce să faci la o anumită vârstă. Și-atunci, se produce o grăbire forțată a lucrurilor. Dar e o stare de fapt, n-ai cum să i te opui, nu poți scoate adolescentul din generația lui, orice ai face. Da, cred că au probleme, dar dragoste e tot ceea ce caută și ei. Numai că o caută de foarte de mici și nu știu să și-o reprezinte corect. Nu știu ce înseamnă. Trece foarte mult prin sex ceea ce cred ei că e dragoste, și sunt foarte debusolați și dezamăgiți după un eșec sentimental. Totuși, consider că va ieși ceva bun din asta, pentru că, la un moment dat, vor fi foarte maturi din anumite puncte de vedere și vor trebui să-și asume, și ei, la rândul lor, dragostea la vârsta matură. Sau nu... N-aș generaliza.
- Dar felul în care se raportează la ceilalți oameni? Vi se par sufletiști, generoși, empatici, deschiși?...
- Nu prea m-am intersectat, profesional, cu actori foarte tineri, dar merg la spectacole studențești. Și la noi în teatru sunt găzduite nocturne studențești și sunt curioasă să văd și actori, și regizori tineri. Am văzut actori excepționali. Fete în special. Foarte bune, vibrante, cu transfigurare. Talentate! E drept că temele regizorale sunt întristătoare, dar îmi aduc aminte că și eu, la 20 de ani, alegeam texte mai dure. Însă, chiar m-au lovit temele alese. De exemplu, în ultimul spectacol văzut, umanitatea, omul erau vinovați numai pentru că există. Nici măcar nu mai era invocat păcatul strămoșesc. Și, cum să zic?! Nu se poate!! Cum adică să fiu vinovat că exist? Dar umanitatea e divină, e un dar enorm care ni s-a făcut, o energie sublimă care s-a desfăcut până la formele astea uluitoare de invenții, de artă... Cum să spui că omul e vinovat numai că există?! Problema e că le lipsește reperul spiritual, iar dezvoltarea laturii spirituale durează. Ori te lovește brusc, ori, de cele mai multe ori, lent, în doze mici, și te întrebi ce ți se întâmplă. Cărarea e îngustă, dar tot acolo ajungi, mai devreme sau mai târziu.
"Am fugit întotdeauna după iubire"
- Sunteți scorpioancă, deci o femeie foarte energică și pasională. V-aș ruga să ne vorbiți puțin despre însemnătatea iubirii în viața noastră de zi cu zi.
- Eu am fugit întotdeauna după iubire. Adică, am fugit de-am lăsat totul. Și am făcut asta de mai multe ori în viață, am lăsat și teatru și tot, n-am precupețit nici un efort, cum se zice, pentru ceea ce am crezut și cred că contează. Actoria este ceea ce faci, nu ceea ce ești. Nu poți să te identifici cu meseria ta, e greșit. Nu poți să fii actor, om de știință și atât. Pianist. Bine, și dacă mâine nu o să mai ai degete, ce o să mai fii? Omul de dincolo de meseria lui are nevoie de iubire și de tandrețe, în relație cu ceilalți. E bine să pui distanță între ceea ce faci și ceea ce ești. Dragostea e cel mai profund lucru și nu sunt vorbe mari. Și copiii se construiesc prin dragostea ta, iar dacă tu ești ocupat, foarte ocupat și lași timpul să treacă, ai pierdut partida. Părinții mei ne ajută enorm și acum, cu tot ce pot ei. Petrec timp cu noi sau cu fetele, ne ajută cu bani, mama ne mai și gătește, deși este, la rândul ei, ocupată. Are cariera ei de actriță, joacă în continuare. Chiar acum e la Sulina, la niște filmări. Soțul meu e constănțean, machedon, cu familie mare, frați, surori, cumnați... Cu toții am îmbrățișat ideea de clan, ne simțim mai puternici într-o familie iubitoare și unită.
- O întrebare de 100 de puncte: unde ați dispărut în ultimul timp? De ce atâta discreție? O făptură așa de prezentă ca dumneavoastră se poate extrage din văzul lumii? De ce?
- Nu putem fi toți în prim-plan, dar asta nu înseamnă că nu am trăit. Și apoi, tabloidizarea mi se pare o oroare. Să nu mai ai răgaz de subtilități, să nu se caute decât senzaționalul... E de plâns. Nu-mi doresc să fac parte din lumea asta, nu mă interesează deloc, deloc, deloc. Să afli din presă ce a mai făcut unul și altul e în regulă. Te bucuri că le iese. Dar presa culturală a devenit un gen de nișă în zilele astea, iar problema asta nu cred că putem noi să o ridicăm aici. Ce fac eu acum? Lucrez cu Vasile Toma, un coleg al meu din vremea Teatrului Podul. Pregătim spectacolul "Comedie de modă veche", după Alexei Arbuzov. Vreau să spun că nu trece zi să nu ne aducem aminte de domnul Naum. Ne dăm seama că știm foarte multă meserie datorită lui. Și regie, și actorie. "Comedie de modă veche" va avea premiera în toamnă, la Teatrul Nottara și cred că va avea mare succes la public.
Tot la "Nottara" mai aștept o premieră în toamnă - "Mobilă și durere" - în regia lui Alice Barb, după Teodor Mazilu. Textul este fabulos, e shakespearian, apocaliptic. Noi, actorii, a trebuit să-i aducem lumină. A fost greu, foarte greu, dar sper să iasă bine.
De ce atâta discreție? Acum simt că am trecut într-o altă etapă, că am devenit foarte bogată interior. Alții răzbesc mai repede, la mine a durat foarte, foarte mult. Am avut probleme de rezolvat, ceva din trecut de plătit, nu știu. Știu că acum îmi doresc cu adevărat să joc (am avut și o perioadă în care nu mai eram foarte sigură dacă mai vreau să fac actorie). Acum pot spune că-n interior m-am liniștit și îmi merge mult mai bine.
Fetele noastre sunt mari, Maria-Lena are 12 ani, e vice-campioană la atletism, muncim mult cu ea, în special taică-său. O duce, o aduce de la stadion, eu o susțin la lecții, învăț cu ea. Pe Catrina, fata cea mică, am serbat-o duminica asta, a împlinit patru ani. E o fetiță veselă, energică și expansivă, genul de șefă de clan.
Ușor nu e. Toată lumea care are copii știe câtă energie, cât timp trebuie investit în ei. Pentru că, mai ales azi, nu poți să-i lași. Noi, așa-zisa "generație cu cheia de gât", am fost crescuți și de societate. În comunism nu aveai voie să faci foarte multe lucruri, se știe. La orice pas, sectoristul era prezent. Dar acum, de care societate vorbim? Că nu mai există repere. Fiecare e de capul lui, nimeni nu se bagă, nimeni nu ia atitudine nici pentru fărădelegi grave. Iar fără școală, copiii sunt pierduți. Sunt oameni cu facultăți care nu-și găsesc de lucru. De aceea, copiii ar trebui ghidați să tindă spre excelență. Iar munca cu copiii noștri este să-i ajutăm să facă ceea ce le place foarte mult să facă. Apoi vor veni și recompensele. Nu? Caută să faci ce te interesează și ești un om salvat. Dacă nu-ți place, nu face! Eu cred în asta. Eu, atunci când n-am mai vrut, nici n-a mai venit nimic. Am stat acasă, am vrut să fac copii. Am făcut, am stat cu ei și mi-am dat seama că eu mi-am făcut cadoul ăsta pentru că mi l-am dorit cu adevărat. Și acum îmi doresc să fac teatru. Încep o nouă etapă în cariera mea și uite că sunt mult mai liniștită.
Foto: IULIAN IGNAT (3)