Îl rog să închidă ochii. Se supune cuminte. Apoi îl întreb ce-i trece prin minte, dacă eu spun "România". Răspunsul vine imediat. "Oameni cu inimă bună, foarte iubitori și ospitalieri. Oameni pe care aș vrea să-i revăd".
Dacă aș fi auzit așa ceva de la un artist sau scriitor nu m-ar fi șocat. În fond, ei lucrează tot timpul cu inimile celorlalți și se pot apropia ușor de un popor străin. Dar cel cu care vorbesc este un ofițer de poliție german, acum la pensie, un om sobru și foarte cumpătat. Nu e genul de la care te-ai aștepta la efuziuni sentimentale. E calm, tăcut și distins. Dar, din dosul ochelarilor cu ramă subțire, mă privesc doi ochi albaștri, îndrăgostiți de România. Da, de România. Un om care vine din țara autostrăzilor perfecte și a trotuarelor care se spală mai des decât ne udăm noi grădinile, din țara care acum a ajuns să dea direcții întregii Uniuni Europene. Și totuși... Deși totul merge perfect în Germania, sau aproape perfect, deși acolo sunt orașe, străzi, muzee, castele și o natură de vis, Christian Dreyer a vrut mult să vină și să vadă România. Țara pe care unii dintre noi o credem urâtă și săracă și nedorită de nimeni, cu atât mai puțin de nemți. Ei bine, ne înșelăm!
Totul a început cu doi tineri români, soț și soție, care se mutaseră în Germania, în apropiere de Wiesbaden. Cele două neveste, care lucrau în învățământ, s-au împrietenit. Și așa a ajuns Christian să-l cunoască pe Claudiu. Ce și-au spus nu știu, nu pot decât să bănuiesc. "Despre România, germanii află doar când se întâmplă ceva rău sau când un român comite infracțiuni în Germania. Și mai există câte o știre când un diplomat de-al vostru întâlnește unul de-al nostru. Atât. Despre viața voastră de zi cu zi, despre România așa cum e ea, noi germanii, nu avem habar. Dar eu știu că știrile rele se vând mai bine ca cele bune și de aceea ultimele nu apar în ziare. Iată de ce am vrut să cunosc România. La ea acasă". Așa că a venit. La Brașov, cu prietenul său român, Claudiu.
Kronstadt, orașul sașilor din inima României
"Schön! Spitze! - Frumos! Super!" Urcăm drumurile abrupte ale străvechiului Kronstadt, urbea sașilor transilvăneni, pe care acum, noi, românii, o știm cu toții drept Brașov. Ne încolăcim pe lângă casele bătrâne, râdem la cerul albastru care se ivește deasupra Tâmpei. Totul e așa cum trebuie să fie. Curat, limpede, acasă. Sunt bucuros că sunt într-un oraș românesc frumos și îngrijit și mă rog în gând să nu vedem ceva nelalocul lui. Să pot să arăt unui străin România, așa cum e ea. Frumoasă. Așa cum mi-aș dori să arate și în ziarele germane sau la televiziunile italiene. O țară așa cum e ea în realitate. Țara mea.
Christian surâde la fiecare pas. Îi plac drumurile îngrijite, casele restaurate exemplar. Ne apropiem de vechiul Bastion al Țesătorilor și zidurile vechii cetăți apar masive pe verdele întunecat al pădurii. Aici, fiecare colț respiră istorie. Și totuși, pentru Christian, Brașovul e mai mult decât un vechi oraș românesc cu origini germane. "Avem și noi acasă orașe care seamănă cu Brașovul - Dinkelsburg sau Rotenburg. Sunt orașe minunate, perfect restaurate, ca și al vostru, de altfel. Doar că sunt moarte, orașe-muzeu destinate turiștilor. Brașovul e însă un oraș vechi, care pulsează de viață. Nu e un muzeu - în centru aveți administrația, băncile, firmele, un furnicar de oameni care lucrează acolo. Totul e viu. Și asta îmi place, mi se pare frumos, deosebit. E altceva. Altceva".
Christian e tăcut. Vorbește rar și, atunci când o face, nu spune banalități. Pălăvrăgeala îi e străină, poate parte a firii sale germane, austere, poate parte a disciplinei de ofițer de poliție. Tocmai de aceea sunt impresionat de dragostea cu care privește România.
Ajungem în fața cimitirului militarilor germani din Brașov. Plăcile din piatră sunt aliniate perfect, iarba e tunsă "la milimetru", de parcă disciplina care a organizat armata Kaiser-ului austro-ungar iese prin fiecare firicel. Sunt înmormântați aici soldați veniți să-și apere imperiul în Primul Război Mondial sau care au trecut Prutul alături de noi, în cel de-al Doilea. Noi și Germania. Când dușmani, când aliați, mereu legați. Poate că nu întâmplător de la ei a venit și primul nostru rege, Carol I.
Christian privește tăcut mormintele și-mi arată pe plăcile de piatră crucile Wehrmacht-ului - negre, oțelite. Nemți care dorm la umbra zidurilor ridicate de teutoni, în urmă cu sute de ani. Alături, peste drum, se află cimitirul ortodox din Prundul Brașovului. Oseminte înfrățite de orașul cu două inimi.
Micul Paris
Ne bucurase Brașovul, iar eu răsuflasem ușurat. Transilvania se ridicase la înălțime. Christian a văzut și Branul, și Peleșul, și munții. I-au plăcut mult. Într-un fel, era acasă, pentru că, în mijlocul României, sașii au închis o fărâmă din felul lor de a fi. Și fărâma aceasta e încă vie, chiar dacă ei au plecat de mai bine de douăzeci de ani. Îmi era teamă că Bucureștiul, mare și zgomotos, îi va înghiți lui Christian entuziasmul, năpădindu-l de praf și de căldură. Și totuși, urbea lui Bucur a fost, de fapt, salvarea. Mărturia originalității noastre, a diversității României, o diversitate pe care noi nu numai că nu o vedem, dar nici nu știm să le-o arătăm celorlalți.
"Bucureștiul mi se pare un mic Paris". Remarca lui Christian mă năucește. Pentru că vine de demult și pentru că o credeam apusă. Da, odinioară, pe străzile colindate la pas de Caragiale și Eminescu, atunci când doamnele ieșeau la șosea în calești luxoase, iar domnii umblau la frac și joben, atunci când Calea Victoriei era îmbrăcată după ultima modă pariziană, atunci Bucureștiul era, încă, o copie orientală a strălucitoarei metropole franceze. Dar acum, năucită de buldozerele comuniste, exasperată de praful de pe șantierele care nu se închid niciodată, acum, capitala noastră pare obosită și îmbătrânită înainte de vreme. "Eu văd multe lucruri pe care le iubesc și la Paris. Bulevardele voastre largi pline de verdeață, Arcul de Triumf, parcurile mari. E un oraș frumos".
Încet, cu ajutorul lui Christian, mi se deschid și mie ochii. Și, într-adevăr, în pragul verii, Kiselefful este parizian, plesnind verde în fața mașinilor care trec prin el în viteză. Și, în spatele platanilor uriași, se ghicește silueta masivă și elegantă a vilelor care au supraviețuit furiei roșii. Obtuzitatea dictatorului s-a oprit aici, de parcă eleganța interbelică era un argument suprem. Ne plimbăm pe străzile din apropiere, cu nume de capitale europene și nu numai. Paris, Washington... Stâlpii delicați de lemn ai vilelor în stil neo-românesc, vrejurile lor săpate în piatră, toate acestea sunt pentru ochiul lui Christian un spectacol aparte. Unul care-l fascinează.
"Eu cred că nu ar trebui să încercați să ne copiați. Aveți drumul vostru. Ar trebui să mergeți pe el. Și să aveți încredere în el. Și în voi. România este o țară foarte frumoasă. Nu aveți autostrăzi, dar nici noi nu ni le-am făcut în 20 de ani. Aveți însă drumuri foarte bune. Și orașe frumoase și ordonate. La noi, în Wiesbaden, nu sunt atâția polițiști pe stradă ca la voi, și mi-ar plăcea să fie. Eu, unul, ca turist, m-am simțit bine cu ei. În siguranță".
Îl întreb cum i s-a părut Casa Poporului. "Mare...". "Mare și...?" "Mare și... atât".
Un colț de veșnicie
Seara, înainte să plecăm, îl întreb ce i-a mai rămas în minte din drumul său prin România. "Albinele tatălui lui Claudiu și felul în care el își îngrijea grădina". Tatăl lui Claudiu nu folosește nimic chimic la legumele sale. Apa pentru stropit are în ea urzici macerate, un insecticid bio. "Foarte ingenios".
Și acolo, în satul Târlungeni de lângă Brașov, cred că a găsit Christian România. Nu atât pe străzile burgului medieval al Brașovului, nici pe marile bulevarde înverzite ale Bucureștiului sau în pridvoarele neo-românești ale vilelor interbelice. România era la ea acasă la țară. În Muzeul Satului a petrecut ore în șir, fotografiind, contemplând cerdacul caselor noastre. Aici, mai mult decât oriunde, ne-a găsit "originali. Altfel". I-au plăcut locuințele țăranilor noștri pentru că erau "specific românești. Ceva ce nu vezi în altă parte".
Și poate că asta ar trebui și noi să facem cu noi înșine. Să înțelegem că avem ceva specific, ceva ce nu se găsește oriunde. Și să respectăm acel specific și, de ce nu, să-l iubim. Pe mine, unul, ochii de german ai lui Christian, ochi atenți și grijulii cu detaliile și cu oamenii, m-au învățat ceva. Că România mea, cea despre care auzim numai rele la jurnalele de știri din străinătate, e chiar o țară frumoasă. Și e așa de când lumea, doar că noi, prea obosiți, am uitat să o privim. La final, l-am întrebat pe Christian dacă a fost ceva care să nu-i fi plăcut la România. Mi-a răspuns sincer. "Un singur lucru nu-mi place - că o părăsesc. Dar voi reveni".