ZMĂUL DIN MUNŢII DACILOR

Petru Pilu Gugulanu

Peştii din lună

Peştii înotau cu zvâcniri domoale printre stele. Se făcuse de mult noapte şi Petru, ghemuit pe marginea râului ce curgea liniştit la marginea satului, privea oglinda apei. Chiar acolo, la picioarele lui, luna uriaşă aflată deasupra, pe cer, strălucea şi în străfunduri. Peşti argintii o traversau dintr-o parte în alta, încet, în stoluri. Îi urmărea cu ochi mari, de copil curios, strângându-şi genunchii la gură, ascuns sub frun­zele de brusture. Până când oamenii mari de acasă, prinşi în febra pregă­tirilor pentru nedeea ce urma a doua zi, şi-au dat seama că lipseşte şi au început să îl strige. A ţâşnit de unde era. Cu picioarele lui slă­bănoage, făcea salturi incre­dibile, din piatră în piatră, până la potecă. De-acolo a fugit cât a putut de tare, zbu­rând peste buşteni sau peste pietre, călcând pe iarba moale sau pe ţărâna încă încinsă. Noaptea aceea la râu avea să fie una dintre cele mai vii amintiri din copilărie.
A urmat nedeea. Poate doar pentru că era copil i se pă­reau toate întâmplările atât de speciale, atât de fabu­loase? Toţi oamenii satului adunaţi la locul de horă păreau îmbrăcaţi în haine de lumină. Albul pânzelor era orbitor, fotele cusute cu fir de aur parcă aveau raze de soare în ele, brâiele erau de foc. Fiecare costum avea aceleaşi culori şi aceleaşi modele tradiţionale, cusute de mână, cu migală. Însă fiecare îi adăugase câte ceva - o floare, sau o linie, sau o culoare - încât fiecare cos­tum era unic. Cimpoaiele, fluierele şi duduroanele cân­tau când iute, când domol, îi trăgeau pe oameni la dans neîncetat. Hora se învârtea mereu şi mereu, încât opin­cile ridicaseră praful şi dansatorii păreau mai degrabă că plutesc pe nişte norişori gălbui. Apoi s-a făcut li­nişte. Chiuiturile au încetat, râsetele s-au oprit, oamenii îmbrăţişaţi s-au retras la marginea locului de horit. Şi, deodată, veniţi parcă din cer, au zburat peste mulţimea de oameni şi au căzut în mijlocul lor, perfect aliniaţi, cu genunchiul drept în pământ, cu braţele întinse şi capetele plecate. Din piepturi a pornit o singură voce: "Jur pe acest pământ/ Care e sacru şi sfânt/ Ne dă hrană şi spirit/ În cuget şi sâmţ/ Cu care facem legământ/ Prin jurământ şi lăsământ/ De credinţă şi cult/ Din inimă şi suflet/ Că ni-s că­lu­ceni/ De viaţă bănăţeni/ Din spiţa da­cilor/ Seminţia tracilor”. Erau Călu­şarii. Au început să joace un dans ne­maivăzut. Se învârteau în cerc, pluteau, băteau pământul cu opincile, scuturau în aer clopoţeii legaţi de pi­cioare, ridi­cau spre soare boatele ca niş­te sceptre regale. Dansul lor lega ce­rul cu pămân­tul, aducea sănătate şi fericire oameni­lor, alunga duhurile rele. Era ca o po­veste vie, pe care Pe­tru, doar un copil pe atunci, deşi nu a înţeles-o pe deplin, l-a vrăjit. Întors acasă, cu un băţ găsit în curte, a început să sară şi să joace aşa cum văzuse că fac căluşarii. Abia câţiva ani mai târ­ziu, când făcea parte din grupul cer­ce­taşilor în strejerie, i s-a părut că într-un mod la fel de neaşteptat află conti­nua­rea poveştii spuse de dansul căluşarilor. La Poiana Mărului, în Banatul de munte, regina Ma­ria făcuse o colonie pentru copii, din care făcea parte şi Petru. În câţiva ani, învăţase munţii din împrejurimi pe dinafară. Ştia toate potecile Ţarcu­lui, ale Muntelui Mic sau Retezatului, cu ochii închişi.Deşi era un băiat slăbuţ, mic şi subţirel, era cel mai sprinten şi cel mai agil. Profesorii se mirau de iuţeala şi dibă­cia lui de a se urca pe stânci, erau uimiţi de rezis­tenţa sa, când lua muntele pieptiş. Aşa că atunci când " un domn de la Cluj” a venit împreună cu câţiva asistenţi, a fost desemnat să le fie ghid în munte. Domnul nu era altcineva decât Alexandru Borza, celebrul botanist român, venit să cerceteze vârful Gugu, într-o problemă mai specială.
Au urcat muntele împre­ună, prin prundişul râului şi pe pote­cile înguste, până sus de tot, un­de crestele se des­făceau într-un un platou uriaş. De-acolo, Petru i-a con­dus la o peşteră ocolită de ciobani, un tunel lung, cu ziduri din piatră şi acoperiş fă­cut din lespezi gigantice. Ale­xan­dru Borza era în cul­mea fe­ri­cirii. L-a luat în bra­ţe pe băie­ţandru şi i-a spus: "Mai încolo, o să înţelegi ce importantă e ziua asta. Aici a trăit strămoşul nostru, Zamolxe. Aici e Cogaio­nul. Şi tu, băiete, ar trebui să fii cel mai fericit că trăieşti aici, la poalele muntelui sfânt. Să ţii minte că aici a fost prima dată când popo­rul din care faci parte l-a simţit pe unicul Dumnezeu. Pe aici a călcat cel mai înţelept preot al nostru”. Petru a dat din cap şi a zâm­bit, bucurându-se de fericirea acelui domn. Fără să ştie de ce, gândul l-a dus la Călu­şarii lui. I s-au părut şi mai dragi, şi parcă în povestea dansului lor era şi povestea acestui preot vechi, care trăise în peşteră, în vârful muntelui Gugu.

Regele Căluşarilor

Se apleacă peste măsuţă şi îşi ia o ţigară. O aprinde cu voluptate. "Am aproape 90 de ani şi nu stau prea bine cu sănătatea, ar trebui să las ţigările... Da, ar trebui să le las”, spune mai mult ca pentru el. Petru Pilu Gu­gu­lanu este astăzi o legendă a Banatului. Unul dintre cei mai mari dansatori pe care i-a avut vreodată Româ­nia. M-a primit în camera lui, cu sobă mare, de tera­cotă, şi fereastră către şosea. O cameră simplă de ţară, plină de cărţi şi reviste. Petru Pilu mi-a părut încă de la început genul acela de personalitate, în preajma căreia lucrurile şi întâmplările capătă un înţeles anume. Te iscodeşte adânc cu ochi vii şi orice detaliu pe care îşi lasă privirea devine deodată important. "«Ali morii! Ali morii!» Asta-i strigătura păstă sat, după zănat! Că fie­care om are câte-un «zăcon»! Eram tânăr, eram flăcău. Simţeam că nu există lucru mai adevărat pe lume decât dansul. Jucam la nedee şi jucam la hore. Cum auzeam muzica, aveam foc în pi­cioa­re. Dansam ca un ghia­vol. Erau în mişcări şi în sărituri lucruri pe care nici măcar nu le înţele­geam, dar ştiam că sunt adevărate şi că trebuie păs­trate cu orice preţ. Nu ştiam nici atunci, şi nici acum nu ştiu ce înseamnă Ali morii sau zăcon. Sunt cuvinte vechi. Dar obiceiul s-a păstrat.Cu dezlegare de la preotul satu­lui, stri­gam «mirări», adică un fel de ruşinea satului. Stri­gam mai ales despre «cepe», fetele bătrâne nemăritate. Că­luşarii se împărţeau în două, pe două dealuri, şi strigam pes­te sat «miră­rile». Apoi coboram şi ne puneam pe dans.”
Într-una din zilele adoles­cen­ţei, a pornit pe uliţă, în­tr-un fel cum nimeni nu-l mai văzuse. Avea o valiză, era îmbrăcat cu hainele sale obişnuite, însă ceva era schimbat. Părul său des, pe care de obicei îl ţinea mai lăsat peste urechile un pic clăpăuge, de data aceasta nu mai era la locul său. Stătea drept în sus, ca o creastă de cocoş. Firele lungi de trei palme erau ver­ticale, ca o ciudată şi uriaşă perie de sârmă. Fără să ia în seamă oamenii ieşiţi la poartă să îl vadă şi să facă glu­me pe seama lui, Petru a mers la şosea. De-acolo a luat auto­buzul şi aşa, plimbându-şi coama sârmoasă cu non­şalanţă, a intrat la centrul de recrutare a dansatorilor de la Liceul Traian Doda din Caransebeş şi s-a reco­mandat: "Pe­tru Pilu Gugulanu. Să mă măsoare şi pe mine cineva”. Deşi nu avea înălţi­mea minimă necesară pentru a fi ac­cep­tat într-un ansamblu, cu tot cu freza cea nouă, Petru a fost acceptat. Începea pen­tru el o nouă viaţă. "Fiind cel mai mic de înălţime totuşi, pe mine m-au pus undeva în spate, în coada ansam­blu­lui. Da' mie mi-a convenit, că fă­ceam eu ce vroiam acolo, cu picioa­rele. În felul ăsta, m-au remarcat la o audiţie a ansamblului Filaret Barbu. M-a luat la Lugoj şi îmi spunea «Zmău». Aşa am ajuns la Praga, în '47. Am dansat acolo în faţa a zeci de mii de spectatori şi, fiind concurs, am câştigat medalia de aur.”
Au urmat spectacole în toata lumea, din America până în China şi din Dane­marca până în Africa. Sute, mii de spec­tacole, în toate colţurile lumii. Oa­meni de alte religii şi cu alte culturi aflau despre România şi tradiţiile ei arhaice, prin dansul lui Pilu Gugulanu. Şi el nu se urca niciodată pe scenă să facă "show”. Urca să danseze "ca-n bătă­tură, după datina străbună”. Dansa cu nostalgie, cu gân­dul acasă, la muntele Gugu şi la gugulanii lui. Se lăsa dus de dans înapoi, pe dealurile de la Obreja, pe cres­tele Muntelui Mic. "Când eşti în dans... eşti ca un poet care scrie poezii, eşti ca într-o rugăciune. Nu mai eşti în lumea asta. Te retragi în cea din urmă cămară a ini­mii, cum spune în Biblie, şi de acolo începi să dansezi. Eşti eu­forie, eşti altceva. Când îmi puneam opincile, parcă îmi puneam aripi la picioare. Şi apoi, îmi prin­deam zân­coţele, le mai spune băcăruş sau clopoţei sau dăn­gănele, prapuri. Sau le mai zice şi zvoane, că de-aia se numesc dansatorii istro-români din Croaţia zvon­ciari, da' acolo nu mai ştie nimeni de ce. Ei, şi îmi pu­neam zvoanele la opinci. Şi ele merg în contra-sincopă. Clin­chetul ăsta al lor, care e a mia parte din­tr-o secundă, îţi ţine con­tra-sincopa. Ve­deţi, astea sunt expli­caţii de profesor, da' cine ştia în vârful mun­telui la noi, acu' 2000 de ani, ce e aia contra-sin­copă? Şi to­tuşi o foloseau, erau ge­niali”. A dansat de mii de ori căluşarul şi brâ­iele şi horele bă­nă­ţene. "Sigur că majo­ritatea dansurilor şi mai ales Căluşarul sunt dansuri ritualice, dinaintea creştinis­mu­­lui. Dar chiar şi aşa, dacă ne întrebăm încă şi încă o dată, ce înseamnă, la ce ajun­gem? La o formă de comunicare. Înainte de a şti să scrie, oa­me­­nii dansau. În cele din urmă, dansul este o formă de a scrie cu picioarele, într-un anu­mit ritm. Este felul în care comunicau oame­nii când poezia şi scri­sul încă nu erau inventate. Uite aici pas de dans: ti ti ta, titita, titita, tatatata. Păi asta e exact măsu­ra hexametrului iam­bic. Există în dans, cu mii de ani înainte de a fi inventată scrierea. Noi, gugulanii, avem un dans care se nu­meşte Poşovoaica p-un picior. Este o poveste spusă prin dans, înainte ca lumea să vor­bească.” Aşa s-a născut "jocogra­fia”, o formă ar­haică de "scri­itură cu picioarele ritmice sau polirit­mice”, pe care Petru Pilu a predat-o studenţilor din Timişoara. Sunt însă lucruri care nu se pot învăţa, trebuie să le trăieşti.
Dansul poate să fie viaţă, iubire. Poţi trăi în dans ca într-o altă lume. "În dans, iubirea poate să fie la fel de intensă ca în realitate, dar poate mai curată. În dans două suflete se apropie cum greu se poate întâmpla în rea­litate. Şi vezi totul clar, ca lumina zilei. Când joci, te poţi îndrăgosti nebuneşte de celălalt, îţi poţi îm­preuna sufletul cu el şi îi poţi citi inima ca pe o carte”. Aşa s-a şi căsătorit Pilu, îndrăgostindu-se la joc de soţia sa. Dan­sa cu ea şi era parcă în altă lume, momentul se dila­ta, în câteva minute de joc încăpea o poveste de dra­goste, imposibil de spus în cuvinte, construită din atin­geri, din priviri, din ritm.

Cel mai frumos dintre neamurile pământului

Cei din neamul gugulanilor se consideră urmaşii direcţi ai dacilor. Satele lor sunt răsfirate la poalele muntelui Gugu, despre care se spune că este Coga­ionul, muntele sacru al lui Zamolxe. Aici s-a păstrat o parte din cele mai vechi tradiţii româneşti, iar oamenii vorbesc într-o limbă ciudată, venită parcă din alte timpuri. Printre livezile lor a copilărit Petru Pilu, de la ei a învăţat horele şi căluşarul şi brâul mor­tului şi bocetul zori­lor. De-asta e mândru de numele său, "Gu­gulanu”. Şi acum, la aproape 90 de ani, stă cu două perechi de ochelari pe nas şi stu­diază câte o carte de istorie din teancul aflat lângă patul său. Cum aude de gugu­lani, daci sau vlahi tresare şi ochii i se aprind. "Suntem un neam binecuvântat. Cel mai frumos din toate neamurile pă­mân­tului şi îmi asum ce spun, că am văzut toată lumea asta. Ce avem noi nu mai are nimeni, suntem unici! Sunt Gugulan şi sunt mândru de asta, pen­tru că aici a fost ade­vărata Tapae dacică. Mergeţi în satul Iaz, să vedeţi cea mai mare necropolă dacică. Aici a trăit Zamolxe, de aici s-a ridicat Bure­bista, care era de fapt Boier de Bistra, după cum se cheamă râul nostru, Bistra. Mergeţi la doi paşi în Padeş să vedeţi Sfinxul lui Bu­rebista, săpat în stân­că, la fel de frumos ca cel din Bucegi. Asta era inima Daciei Fe­ricite şi întreaga Euro­pă e împânzită de nea­mul nostru, numai că nu vor să recunoască. În Grecia, dacă te de­clari grec, ai pensie de 300 de euro, şi dacă te declari megleno-ro­mân, ai pensie de 30 de euro. Şi asta se în­tâmplă în zilele noas­tre. Am stat luni de zile în Belgia, şi limba lor cred că este de fapt un dialect valah. Ei îşi spun acolo waloni, dar sunt vlahi, daci. La fel bascii din Spania şi alţii despre care aţi scris şi am citit cu mare drag în "Formula AS”. Mergeţi şi în Suedia, să aflaţi despre dreptul dacic, mergeţi în Caucaz şi Daghestan, care înainte era Dachistan, şi unde se găsesc desene ru­pestre încă neinterpretate de nimeni. Homer a scris despre noi şi ne-a făcut onoarea să ne dedice Cântul zece din Iliada sa. O mărturie de mare importanţă! Şi grecii, apoi şi romanii, au scris istoria, dar au scris-o pentru ei! Istoria noastră abia de acum încolo se scrie, şi avem nevoie de un Homer al nostru, să meargă pe teren şi să afle istoria de la oameni, nu din bibliotecă. Exact cum faceţi voi, prin călăto­riile fantas­tice de redescoperire a urmelor româneşti. Avem nevoie de istorici pe teren, nu în bi­blioteci! Acum e timpul nostru, e timpul să ne scriem istoria, aşa cum o vedem noi, nu cum au văzut-o alţii.”

Comoara din podul casei

Pilu se ridică cu greu de pe mar­ginea patului. Cu paşi mici, se în­dreap­tă către uşă şi mă roagă să îl urmez. Casa bătrânească din Obreja are came­rele mari, cu tavane înalte. Ajungem la o scară inte­rioară lungă şi destul de abruptă. Pilu o priveşte lung. Începe să urce încet, o treaptă, apoi încă o treaptă. Se sprijină de perete. La jumătate se opreşte, respiră greu. "Îs bătrân, ce să mai! S-au dus vremurile când săream în sus cât un stat de om. Da' vreau să îţi arăt neapărat ceva”. Zâm­beşte şi îşi trece mâna prin părul pe care tot aşa îl poar­tă, în sus, perfect vertical. Numai că acum este alb. Strălucitor de alb. Continuă urcuşul, treaptă cu treaptă. Picioarele par fragile şi nesigure. Şi totuşi, cu ele a jucat peste 7000 de dansuri adunate din tot Banatul. Apoi le-a predat mai departe tinerilor veniţi la Timi­şoara sau chiar aici, acasă, doar ca să îl vadă câteva clipe şi ca să înveţe de la el cum se face un anu­mit pas. Am întâlnit studenţi de-ai săi care mi-au po­ves­tit că nici nu se uita la ei când dansau şi îşi dădea seama după sunetul paşilor pe podea unde şi cum gre­şeau. Auzea, simţea cum se mişcă aerul în jurul dansa­torilor. A ajuns sus, în capătul treptelor se odihneşte. "Ştii care e se­cretul meu? Grădina. Asta îmi dă putere. Am trandafirii mei, pe care îi îngrijesc zilnic, şi mai am viţa de vie, care e pasiunea mea veche. Am adus viţă de vie din multe ţări unde am ajuns, cred că am peste o sută de soiuri. E o moştenire de la tata care, ca orice gugulan, era mare gră­di­nar.”
Camera în care am intrat are pereţii acoperiţi cu fotografii vechi, alb negru sau sepia, toate înrămate ca nişte tablouri. Sunt feres­trele lui Pilu spre trecut. În­tâmplări, oameni dragi, momente speciale. Pe ma­rile scene ale lumii, dan­sând. Alături de mama sa, Floarea, sau de tatăl său Grigore, cu Papa la Vatican sau cu Regele Mihai. Prin faţa noastră defilează zeci de ani de strădanii, de muncă aprigă, de la culesul folclorului şi până la aducerea lui pe scenă. Nicăieri nu apare înră­mată fericirea oamenilor care au privit acele spectacole sau a celor ce s-au bucurat învăţând. Pilu face un semn cu mâna, ca şi cum nimic din toate astea nu contează. Într-un colţ are un steag dacic. În celălalt colţ al came­rei sunt două cos­tume populare foarte vechi. "Până la urmă, contează ce faci pentru credinţele în care te-ai născut. Contează ce faci cu ceea ce ai primit moştenire de la strămoşi. Asta contează. Sigur că e important să faci spectacole bune. Dar deja alea sunt spectacole. Tot ce e adevărat în jocul nostru se joacă în bătătură, după datina străbună. Acolo are valoare, pentru că e viaţă. În rest e spectacol. Uite ce am vrut să îţi arăt de fapt”. Dintr-un loc anume, bătrânul scoate o bâtă de căluşar, ascunsă cu grijă. O plimbă încet, mâinile îi tremură de emoţie. Împodobită cu incizii naive, pare modelată, şlefuită în timp de mâinile prin care a trecut. "Asta e boata stră-bunicului meu, care a fost tot vătaf de călu­şari.A jucat cu ea la Roma, chiar lângă Columnă, încât or crezut toţi că a coborât un dac de-acolo. Şi a ajuns la mine boata asta. Cât am mai zburat şi eu cu ea! Şi peste ea şi pe sub ea! Am făcut tot ce am putut ca să îi respect pe moşii mei. Gugulani, vlahi, daci şi traci. Să nu ne pierdem. Să ştim cine suntem, asta contează.” Apoi Pilu porneşte încet, cu paşi mici, înapoi pe scările abrupte. Picioarele îi sunt fragile, întocmai ca ale copi­lului ce privea cândva stolurile de peşti zburând printre stelele de pe fundul apei.