Juliţa, biserica dintre meri

"În urmă cu treizeci de ani, într-o noapte de la sfârşitul lunii august, imediat după ce am fost instalat preot aici, în Juliţa, a fost o furtună foarte mare."

"Ploua şi fulgera, de ziceai că e ziua în amiaza mare şi trăsnea în toate zările, de parcă venise sfârşitul lumii. Mie gândul îmi era la biserica veche, care era tare firavă şi mă temeam de soarta ei. N-am ţinut seama de vitregia de afară, mi-am luat lanterna şi m-am dus atuncea, noaptea, pe vijelia aceea, în biserică. M-am uitat peste tot să văd pe unde plouă, unde s-au udat pereţii şi m-am tot gândit ce pot să fac, ca să mai salvez ceva. Mi se părea că sfinţii pictaţi plâng şi-mi cer ajutorul şi par­că mă durea fiecare pică­tură de apă ce se prelingea pe pereţii din lemn. Pe lângă că-i veche, biserica noas­tră are o pictură deosebit de frumoasă, şi-n afară de asta, ea a înfruntat alături de oameni vitregiile timpului. În noaptea aceea cu furtună, am simţit cumva că mă înfrăţesc cu biserica, am simţit că în viaţa mea de preot a apărut un prag greu, pe care eram obligat să-l trec: adică, să nu las cu nici un chip bise­rica veche a satului de izbe­lişte, chiar dacă satul avea şi o biserică nouă, mare, frumoasă, încăpătoare, în care se ţineau slujbele obişnuite. Oamenii trebuie să se ţină de rădăcinile lor, să nu uite de unde au pornit şi ce i-a fă­cut să ajungă buni creştini”, spune părintele Mateaş Traian Gheorghe şi ne invită să mergem să vedem comoa­ra cu ochii noştri: biserica din Juliţa, un sat aflat aproape de Vărădia, pe Mureş, o comoară a patri­moniului spiritual românesc.

Legenda

Cum mergi de la Deva către Arad, dincolo de Să­vâr­şin, se desprinde un drum care te duce până în satul Juliţa, aşezat între alte sate vechi: Baia, Stejaru, Gă­vojdia, pome­nite în documentele vre­mii, încă de pe la 1400. Numele sa­tu­lui vine de la o apă iute, ce co­boa­ră de la poalele muntelui Drocea. Iar numele apei, spun legendele lo­cu­lui, ar veni de la fata unui viteaz de pe valea Crişului Alb, numită Giu­lia­na. După ce vi­tea­zul a căzut în lup­tele cu turcii, fata i-ar fi luat lo­cul şi, până la urmă, i-a alungat pe turci dincolo de Valea Vărădiei. Tot legendele spun că pe vremuri satul era mai la nord de vatra caselor de acum. Erau pe atunci doar câteva case strânse în jurul unei biserici din lemn, aşezate pe vârful unui deal. Cu timpul, oa­me­nii au coborât mai aproape de valea largă a Mure­şului, au pus altă vatră sătească şi şi-au luat şi biserica după ei. Astăzi, mai sunt doar vreo trei sute de locui­tori, multe case sunt pustii şi multe numere de case au dispărut, pentru că gospodăriile au rămas în ruină. Stăpânii lor fie au plecat la cele veşnice, fie şi-au găsit norocul pe alte meleaguri.
Biserica veche, ce-a călătorit odată cu oamenii, pur­tând hramul Intrarea Maicii Domnului în Biserică, se află în mijlocul satului de azi, între casele care sunt aşe­zate ca un zid de apărare în jurul ei. Construită din lemn, cu un turn ce se ridică semeţ dintre merii ce-o înconjoară, biserica este oarecum prietenoasă, parcă te cheamă şi te îndeamnă să-i treci pragul, să te împăr­tăşeşti de căldura, blândeţea şi echi­librul formelor şi al chipurilor pictate pe pereţii de lemn.
Ca să intri în biserică, trebuie să calci pe o piatră veche, ce are săpat în ea semnul crucii. Păşeşti cu sfială şi pui piciorul pe marginea ei, ca să nu atingi crucea, te apleci şi treci de uşa joasă. N-ai vreme să te dezmeticeşti în penumbra naosului, căci lumina intrată ca un şuvoi prin uşa rămasă deschisă învie chipurile pictate pe pereţi, pe boltă şi pe iconostas. Roşu impe­rial, albastru, auriu, şi iarăşi albastru, culorile strălu­cesc pe alocuri, pentru a rămâne doar bănuite, uneori, pe veşmintele mironosiţelor, ori pe câmpul pe care stau în picioare, hieratici, încremeniţi, sfinţii. Sfinţi şi sfinte fericiţi, cu ochi mari şi pleoape grele, arcuite blând, înconjoară pereţii şi, oriunde te întorci, privirea se opreşte pe surâsul lor veşnic.
Se spune că înainte de biserica aceasta au fost încă trei biserici în satul Juliţa, dar documente şi înscrisuri oficiale există numai pentru două. Biserica de acum a fost adusă aici, între meri, de pe un deal aflat mai către munte, şi satul a renăscut în jurul ei. Fiecare grindă a bisericii, fie că este de la talpa încheiată în coadă de rândunică, fie că e vorba de cele de sub acoperiş, poar­tă un număr scris cu cifre romane, ceea ce dovedeşte clar că biserica a fost ridicată în altă parte, apoi des­făcută şi mutată, bucată cu bucată. Cine ştie ce pricini şi griji i-au făcut pe oamenii de demult să mute vatra satului mai la drum, lăsând în urmă un loc numit azi "Dealul Bisericii”, unde, dacă ajung, se închină şi îşi fac cruce. E sigur însă că oamenii aceia au pornit în drumul bejeniei cu crucea în frunte, iar dragostea lor pentru bisericuţa ocrotitoare este în­scrisă şi pe spatele unei icoane prăz­nicar, ce datează din anul 1787: "A­ceas­tă sfântă şi frumoasă icoană o am luat Moş Adam din Giuliţa pentru sufletul meu şi al părinţilor şi o am adus la Sfânta Biserică pentru sărutare, că este făcută de zugravi de treabă. Astă icoană este luată din Făget, când au fost târg, în Ziua Floriilor, iar eu o am adus în ziua de Paşti la biserică, în martie, luni, după Paşti, în leat 1787. Scris-am eu, diac Ion ot Giuliţa. Gră­mătic”.
De multă vreme n-am mai văzut atâta durere în­scrisă într-o icoană. Chipul lui Iisus e prins de o sufe­rin­ţă imensă. Privirea lui grea este însă senină, căci a înfruntat chinul, trădarea şi sacrificiul, o privire limpede, care trece dincolo de cele lumeşti, şi care mă face să mă opresc o vreme înaintea icoa­nei. Când ies din penum­bra pri­mi­toare a bisericii, mai apuc să văd cum lucesc stins hlamidele sfinţilor înşiraţi pe pereţi. Pe uşa deschisă văd cerul al­bastru şi o creangă cu mere. Lumina soarelui se odihneşte în rotun­jimea lor.

Preotul

Preotul Traian Mateaş s-a născut pes­te Mureş, în co­muna Bata. Nu-i pare rău că a ple­cat de acasă, pen­tru că în Juliţa a găsit enoriaşi buni şi omenoşi. "Când am venit aici, în sat, le-am spus de la început să tră­iască mereu cu gân­dul că suntem tot timpul în faţa lui Dumnezeu şi Dumnezeu este cu noi în toate momentele vieţii noastre. Trăim în El ca fraţii, şi numai moartea ne mai poate despărţi, oriunde am fi. Am în­ceput duminecile, cu câte două sute de oameni în biserică, astăzi mai sunt doar vreo nouă­zeci, o sută. Mulţi dintre cei care ve­neau săptămânal la biserică nu mai sunt printre noi, au plecat la cele veş­nice. Acum, în aşteptarea Crăciu­nului, le pregătesc enoriaşilor mei un cuvânt în plus faţă de alte săr­bători. Tot satul vine la biserică la Naşterea Dom­nului. La slujba de Crăciun, în Sfânta Liturghie, Iisus Christos parcurge exact viaţa lui pământească. Pe mâinile de lut ale preotului Iisus se naşte, facem pros­comidia, creşte, iese la propo­vă­dui­re Evanghelia, pătimeşte, moare şi înviază. Asta-i Sfânta Liturghie şi fără ea n-ar exista lumea. Lăsându-şi în Sfântul Potir trupul şi sângele său sub chipul pâi­nii şi al vinului, Iisus se sacrifică pentru ca lumea via­­ţă să aibă şi încă din belşug”.
Pornit să povestească despre oamenii din sat şi despre biserica pe care o păstoreşte, preotul vorbeşte chibzuit, ca un gospodar care n-are voie să uite nimic pentru bunul mers al parohiei sale. Nu-i place să piardă vremea, are mereu câte ceva de făcut pe lângă cele două biserici din sat şi la capela de curând terminată. Nu-şi lasă enoriaşii să lâncezească, îi ajută dacă ajung la greu, ştiind cât este de important ca oamenii să se simtă făcând parte dintr-o comunitate, să nu se simtă părăsiţi. Ar putea vorbi ceasuri întregi despre poveştile care se nasc în jurul unei biserici, dar n-are timp de poveşti, mai importante sunt faptele.
"După treizeci de ani de slujire, eu cred că misiu­nea preotului este foarte grea. El trebuie să fie mereu un luminător pentru enoriaşi, dar pentru asta este important să se instruiască, să studieze, să se lumineze el în primul rând, să se aplece asupra cărţilor, să nu rămână în urmă cu nimic din ceea ce l-ar putea ajuta să-i facă pe oameni să se apropie de biserică. Un bec, o oiagă (sticlă) de lampă, dacă sunt murdare şi nu sunt şterse din timp în timp, nu dau lumină bună. Aşa şi preotul, trebuie să fie capabil mereu să răspundă tutu­ror întrebărilor şi provocărilor zilnice. Eu n-am voie să fiu doar un bun administrator al bisericii din sat, eu trebuie să fiu reazem sufletesc pentru toţi şi să-i ajut să-şi păstreze mândria rădăcinilor străvechi. De-aceea am îngrijit cu atâta râvnă şi biserica veche din mijlo­cul satului. Ea este cel mai important semn al biruinţei lui Christos asupra morţii şi a binelui asupra răului. Biserica asta este inima satului, şi-atâta vreme cât mai este un om viu, trăitor în sat, ea n-are voie să rămână pustie. Când am venit în Juliţa, m-am bucurat, căci am găsit două biserici, una neterminată şi una veche, într-o stare deplorabilă. Acum biserica nouă e gata, e minu­nată, dar poţi să faci o sută de biserici şi de cate­drale noi, dacă nu ai grijă de una veche, care este pre­cum un certificat de naştere pentru sat. Eu nu pot să stau liniştit dacă nu intru măcar o dată pe zi în ea, am drag de ea şi simt că mă primeşte cu multă linişte şi îm­păcare. De-aceea, am luptat atâta pentru restau­ra­rea ei. Biserica aceasta a rezistat sute de ani şi a scă­pat de focul războaielor ce-au trecut peste ea. Pu­team eu să stau cu mâinile în sân şi să nu fac nimica pentru salvarea ei? Puteam să stau nepăsător şi să văd cum zi de zi se dărâmă tot mai tare, cum se năruie ca o floare pe care o tai de la rădăcină? Ţin minte că acum treizeci de ani, după noaptea aceea cu furtună mare, l-am chemat pe consilierul cel mai de nădejde, cu care am lucrat cel mai mult. «Unchiule Pă­tru», i-am zis, «îi o mare problemă cu biseri­ca, uite, aici plouă, aici plouă, aici plouă. Noi trebe astăzi să rezolvăm asta, astăzi şi nu mâne. Acuma. Noi nu putem sta câtă vreme biserica noastră este în pe­ricol». Şi unchiul m-a aju­tat. Am pre­parat ciment cu nisip, am schimbat ţiglele sparte, am astupat găurile din acoperiş. Asta a fost prima şi cea mai urgentă operaţiune de sal­vare, să nu mai plouă în bise­rică. Apoi l-am chemat pe dom­nul Clau­diu Moldovan, ar­hitect, Dumnezeu să-i deie sănă­tate, care a făcut docu­mentele pentru o restaurare totală. O restaurare ca la carte, aşa cum me­rita o biserică mân­dră ca aceas­ta. Am scos trestia, mortarul, tot ce a fost putred, am adus-o la forma originală, adică am cură­ţat-o, de-am făcut-o ca la începuturile ei, şi am sfinţit-o în prezenţa domnului Horia Bernea, pe atunci director la Muzeul Ţăranului Român, care ne-a sfă­tuit cum şi ce să facem ca să reîn­viem a­ceas­tă sfân­tă biserică. Şi-am salvat-o şi o vom îngriji cât vom trăi, căci în jurul ei s-a adunat acest sat”.

Oamenii

O cheamă Ersilia Gabor, are 79 de ani şi se bucură ca un copil când o întreb de biserica veche: "Tot nea­mul meu a ţinut de biserica veche. În biserica veche m-am botezat, tot acolo m-am cununat, mi-am botezat copiii şi nepoţii. Biserica asta a fost sprijinul nos­tru, de când ne ştim pe lume, reazemul nostru la greu şi la bine. Noi toţi din sat ţinem de viaţa bisericii şi suntem bucuroşi că avem un părinte aşa de devotat. Am fost prima parohie care am construit o capelă în curtea bisericii şi avem şi o biserică nouă, mare, de încape tot satul la liturghie, dar noi nu putem uita de biserica veche, în care am vieţuit”.
Pe Lucreţia Titus Gabor am găsit-o în poarta casei. Aştepta veşti ori poate doar vreun trecător cu care să mai schimbe o vorbă. Ne-a privit mai întâi curioasă, din spatele unor ochelari rotunzi, prea mari parcă pen­tru cât e de firavă, şi abia apoi a început să vorbească: "De 70 de ani eu am venit în sat prin căsătorie şi de atunci ţin de această biserică. Sunt cea mai bătrână femeie de aici, şi încă de pe trei sate, am împlinit nouăzeci şi opt de ani. Aici am prins vremuri şi mai bune şi mai grele, dar le-am trecut pe toate cu Dum­nezeu în gând. Toate sărbătorile mari ale satului şi toată viaţa mea şi a familiei mele s-a dus după legea bisericii. Acuma, nu mai am putere să mă duc pe jos în fiecare duminică la slujbă, dar câteodată, mi-e tare dor să mai stau în strana veche. Acolo parcă întotdea­una mi se luau grijile de pe umeri. Dar mă rog acasă şi parcă la rugăciunea mea vine şi biserica veche, că mă gândesc numai la ea. Avem şi biserică nouă în sat, îngrijită de părintele Mateaş, tare mândră, toată-i pli­nă de picturi şi de sfinţi, şi iconostasu-i făcut de meş­teri mari, dar mie tot biserica veche îmi vine în gând când mă rog, pentru că în ea am fost în toate zilele mari din viaţa mea, la cununie, la bote­zul pruncilor, la sărbătorile de Paşte şi de Crăciun. Nu era sărbătoare mare să nu ajung la biserică. Toa­te sărbătorile acolo începeau şi aşa e bine să fie, omul să pună, cât trăieşte, credinţa înainte de orice.”

***

În satele transilvănene există un obicei foarte vechi. Poate să se întâlnească şi în alte regiuni, dar eu n-am văzut semne ale lui prin alte părţi. Atunci când gospodarul îşi culege merele, perele, sau alte fructe din livadă, lasă pe crengi câteva dintre cele mai frumoase, fie pentru vreun călă­tor ostenit, fie pen­tru vreun copil flă­mând, fie doar pen­tru păsările ce­rului. Merele aces­tea rămân în crengi multă vreme, chiar şi după ce omătul acoperă lumea, şi sunt în anumite zile de iarnă singurele pe­te de culoare sub norii cenuşii. Ca un semn că în locul acela oricine vine de departe flămând şi însetat va fi hrănit şi i se va da să bea. M-am gân­dit la a­cest lu­cru, când am ieşit din biserica de lemn de la Juliţa şi am vă­zut două me­re puse pe piatra de teme­lie de la intra­re. M-am bucurat când le-am văzut, am ştiut că au fost puse acolo cu un gând bun, pentru vreun om necăjit, ca să-şi gă­sească ali­narea, da­că trece de poar­ta înaltă, me­reu des­chi­să, şi ajunge la biserica dintre meri.

Fotografii de ANDREI CHERAN