IOAN BOTEZĂTORUL

Sfântul cu aripi de înger

A trăit toată viaţa singur. S-a deprins de mic cu deşertul. A crescut în el, ajutat de un în­ger care-i fusese trimis de Sus, după ce ta­tăl, Zaharia, şi apoi mama sa, Elisabeta, trecuseră din această lume. De la deşert a învăţat şi să asculte. Ştia foşnetul nisipului din timpul furtunii şi liniştea din mijlocul nopţii. Aşa a ajuns să audă şi să prindă în inimă glasul acela tainic, mai fin decât atingerea zefirului. Glasul Domnului. Cu timpul, încet, a învăţat să-I răspundă. Nu prin cuvinte, ci, mai degrabă, prin doruri şi nădejdi.
Tot de la deşert a învăţat să aştepte, să stea locului, să aibă răbdare. Când vara aerul nu se clintea de arşiţă, Ioan se chircea în mica lui peşteră şi se cufunda în inimă. Ştia, de la el, de la deşert, că toate trec. Până şi vara cu vipia ei.
Aproape întreaga viaţă a tăcut. A tăcut pentru că nu avea cu cine să vorbească, dar a tăcut şi pentru că se obişnuise să asculte. Mereu. Ţinea orice cuvânt la mare preţ. Nu-l slobozea de îndată. Se deprinsese să-l păstre­ze în suflet, să-l amestece puţin cu rugăciunea şi abia apoi, aşa, întărit, să-l rostească atunci când, rareori, în­tâl­nea vreun om. Cu timpul, vorbele sale au prins aripi. Erau subţiri şi se lăsau purtate de vântul fierbinte, sau de oamenii care-l ascultau sau de sălbăticiunile care i se culcau adesea în poală. Cuvinte cu miez de foc, care te ardeau până în rărunchi, aşa cum nu mai rostise nimeni în Israel de pe vremea lui Ilie. Din pricina lor şi-a pierdut singurătatea. Fără vorbe ar fi murit la adânci bătrâneţi, stingându-se în peştera lui, în rugăciune, liniştit şi departe de toate relele lumii. Dar ele, cu­vintele insuflate de Dumnezeu, i-au schimbat viaţa.
La început i-a fost greu. Deprins cu liniştea sin­gurătăţii, i-a fost anevoie să rabde vuietul asurzitor al mulţimilor însetate de miracole, care au pornit a se scurge la peştera lui, ca un fluviu. Cu anii, au început să-l caute tot felul de oameni. Săraci şi bogaţi, evlavioşi sau păcătoşi, analfabeţi sau buni ştiutori ai Scripturilor. A înţeles că trebuie să-i rab­de şi să-i iubească aşa cum sunt. Nu pentru el. Nu pentru faima sa. Nu. El avea să fie doar un înainte­mergător, un mesager pentru un om cum pământul lui Israel nu mai văzuse niciodată: Mesia, Fiul lui Dumnezeu, arhiereul arhiereilor, proorocul tuturor proorocilor, izbăvitorul lumii! Ioan ştia că, odată cu venirea acestuia, misiunea sa va lua sfârşit.

Un mare preot chinuit de o mare îndoială

Zaharia era mare preot. Şi era bătrân. Tare bătrân. Parcă anii nu mai atârnaseră niciodată atât de greu de viaţa sa. Împlinise cu multă râvnă rân­duiala preoţească. Era dăruit Domnului, până la cel din urmă fir al gândului. Cu toate acestea, avea pe suflet o povară. Nu avea copii. Dumnezeu nu-i dă­ruise niciun prunc, făcându-l de ocară în Israel. Oamenii socoteau că nerodirea Elisabetei, soaţa lui, era semn că în familia preotului se cuibărise un păcat. Unul greu. De aceea, lui Zaharia, bătrâ­neţele nu-i păreau o binecuvântare, ci un bles­tem. Unul pe care, ani de-a rândul, şi-l dorise dezlegat, dar cu care avea să se obişnuiască. De-acum era resemnat, nu mai aştepta nimic. Nici măcar un miracol. Iată de ce, atunci când minunea chiar s-a întâmplat, el a refuzat s-o accepte. Obosise. Când intra în clarobscurul templului,ochii lui zăreau doar lucirea pală a aurului de pe catapeteasmă. Îngenunchea pe întuneric, mulţumindu-i Domnului, înainte de a arunca tămâia pe cărbunii încinşi. Dar în di­mineaţa aceea, ca niciodată, înăuntrul templu­lui era lumină. Lumină clară. Ochii i-au fost aproape orbiţi de strălucirea lui. Arhanghelul Gavriil stătea sfios, înaintea altarului, cu capul uşor plecat, strălucind de un alb imaculat. Pe Zaharia l-a cuprins frica. Ştia din bătrâni că vedenia unui înger prevesteşte fapte teribile. De ce să-l fi ales tocmai pe el ca mesager? Când Gavriil i-a vorbit, inima îi era prinsă deja de îndoială. "Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Va fi mare înaintea Domnului şi va merge înaintea Lui cu duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părin­ţilor spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească Domnului un popor pregătit”. Cuvinte mari, cuvinte venite de Sus. Cum să le creadă? El, preotul cel blestemat, de care râdeau uneori şi copiii? El, care venea de fiecare dată la templu cu inima strânsă? Şi, chiar dacă ar fi să le creadă, cum se vor petrece toate acestea? Erau deja bătrâni. Şi el şi Elisabeta. Şi dacă vedenia asta e o înşelare? Gândurile îi rodeau inima şi îi întunecau mintea. Arhanghelul le-a simţit şi le-a vădit printr-un cuvânt: "Pentru că n-ai crezut în cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor, iată, vei fi mut şi nu vei putea să vorbeşti până în ziua când vor fi acestea”. Şi a dispărut ca şi cum nu ar fi fost niciodată. Dacă nu ar fi avut limba legată, Zaharia ar fi crezut că aţipise înaintea jertfelnicului. Când a ieşit din templu era răvăşit. Poporul care-l aşteptase afară a crezut o clipă că-şi pierduse minţile. Doar o clipă. Apoi oamenii au înţeles că se întâmplase ceva deosebit în biserică, pentru că faţa sa purta încă urma unei lumini. O lumină nepământeană.

Copilul făgăduit

Elisabeta a simţit din prima clipă că va fi băiat şi că îl va chema Ioan. Nu ştia să spună de ce. Aşa-i ve­nise, dintr-o dată, şi aşa o să rămână. Ioan! Cu Zaharia, soţul ei, nu se putuse sfătui. Era mut de ceva vreme, dinainte de a-l zămisli. La început, nu-i venise nici ei să creadă. Ea, care se rugase cu lacrimi amare, zeci de ani, să prindă rod la vârsta aceasta? Părea peste putinţă. Şi totuşi, iată că se întâmplase. Elisabeta mai ştia ceva. Că Ioan nu era ca toţi ceilalţi copii. Când încă îl purta în pântece, fusese vizitată de Maria, verişoara ei după mamă, o copilă nevinovată, care trăise la templul din Ierusalim până la 16 ani şi de care ea se simţea foarte apropiată. Le unea nu numai rudenia, ci şi credinţa. Maria îi spusese Elisabetei, mai mult în şoaptă, că fu­sese cercetată de un arhanghel şi că pruncul ei, pe care-L va numi Iisus, fusese zămislit în chip minunat, fără atingere de bărbat.Elisabeta a crezut-o şi, în clipa când o asculta, Ioan i-a zvâcnit în pântece şi inima i-a fost năpădită de har. Pruncul părea că ar fi înţeles totul... Din clipa aceea a ştiut că cei doi copii, Ioan şi Iisus, sunt legaţi. Pe viaţă şi dincolo de ea. Că erau darul pe care Dumnezeu însuşi îl făcea poporului lui Israel şi că ei, cei doi veri, aveau să schimbe lumea din temelii. Nu prin războaie, ci prin iubire şi rugăciune. I-a spus atunci Mariei că e binecuvântată. Ea şi pruncul ei.
Naşterea i-a împlinit toate aşteptările. Era băiat, aşa cum presimţise, şi i-a pus numele de Ioan, care în limba veche a Scripturii se tâlcuieşte "Dumnezeu este cu noi”. Rudele s-au revoltat. Obiceiul pământului cerea ca nou născutul să poarte neapărat un nume care mai fusese dat în familie. Dar Elisabeta s-a împotrivit, aşa că au mers la Zaharia, care a scris şi el, pe o bucată de pergament, un singur cuvânt - "Ioan”. În clipa aceea s-a petrecut minunea. Lui Zaharia i-a revenit graiul. Un potop de cuvinte s-au revărsat. Le-a povestit că văzuse un arhanghel, chiar în templu, chiar înainte de a zămisli copilul. Aievea, da, aşa cum e pomenit în Scripturi! El, Gavriil, îi spusese şi numele pruncului. Şi tot de la el ştia că va fi prooroc, dar nu unul ca toţi ceilalţi. Nu. El avea să pregătească venirea în lume a lui Mesia. Şi când rostea acest nume chipul lui Zaharia se înfiora. Multă lume nici nu l-a crezut, dar au fost destui care au făcut-o, pentru că fuseseră în acea dimineaţă la templu şi ştiau că se întâmplase ceva. Ceva ce avea să schimbe soarta lumii.

Copilul crescut de înger

Ioan nu-şi mai amintea chipul părinţilor. Nu-i cu­noscuse. Poate, foarte puţin, pe cel al mamei. O femeie bătrână, cu păr alb ca neaua şi faţa luminoasă. Primele imagini erau cu el, tânărul care-i ţinuse de urât în toată copilăria. Un chip diafan, aproape transparent, cu buze subţiri şi privire adâncă. Stătea mai mereu înlăuntrul peşterii, acolo unde îşi încropise un soi de altar. De la el ascultase primele învăţături ale Scripturii. El îi vor­bise prima dată de Mesia şi de menirea pe care o avea. Şi tot cu el, cu tânărul acela în care se strânsese parcă toată răbdarea şi blândeţea din lume, avea să facă pri­mii paşi lăuntrici spre rugăciune. Ioan nu-l văzuse niciodată mâncând sau dormind şi nici săvârşind altcevaomenesc. O dată, doar o dată, ca să-l îmbie, a luat şi el o îmbucătură din hrana aceea stranie, pe care i-o aducea în copilărie de două ori pe zi, o dată la răsărit şi altă dată la apus. L-a iubit ca pe un părinte şi adevărat este că-i ţinuse loc şi de mamă şi de tată. Cu trecerea anilor, a văzut însă că tânărul nu îmbătrâneşte. Chipul îi era la fel ca în copilărie. Şi faptul acesta l-a nedumerit. Îl întrebase de ce, dar răspunsul a fost o tăcere adâncă. L-a înţeles târziu, într-o noapte când, în timpul rugăciunii, l-a simţit în inimă. Era ca un foc mistuitor, ca o iubire fără ţintă, fără margine şi fără trup. A ştiut atunci că nu e om. În clipa aceea, tânărul a dispărut şi, odată cu el, şi mâncarea aceea minunată. Acum trebuia să se mulţumească doar cu lăcuste şi miere sălbatică. Ani de-a rândul, Ioan nu l-a mai ză­rit cu ochii trupeşti. I se arăta doar în rugăciune şi atunci foarte rar, doar pentru a-i tâlcui cuvintele Domnului şi pentru a-i călăuzi viaţa. Ultima oară apăruse din nou, pentru a-i spune că venise ceasul, ceasul întâl­nirii cu Mesia. Îi descoperise chiar chi­pul acestuia. Pe Ioan îl răsco­liseră ochii, privirea aceea care stră­pungea şi pietrele cu dragostea ei. A priceput atunci ce va să însemne că "Domnul şi-a zidit luişi casă”, luând trup omenesc. Căci Mesia asta era. Dumnezeu însuşi. În carne şi oase.

Nebunia puterii

La început, Elisabeta a auzit ţi­petele. Venite de departe, sfâşiind noaptea adâncă. Erau ţipete de fe­mei. Multe. Nenumărate. Înnebunite de durere. Apoi au fost zvonurile. Vecinele îi spuseseră că regele Irod cel Mare şi-a ieşit din minţi. Că-şi trimisese soldaţii şi că în noaptea trecută aceştia omorâseră toţi copiii din Ierusalim care nu împliniseră doi ani. Se spunea că vorbise cu nişte prooroci străini, magi rătăci­tori, care-i vestiseră naşterea unui nou rege pentru Israel. Elisabeta a ştiut atunci că vor veni şi după Ioan. Vestea minunilor întâmplate la naş­te­rea sa se răspândise cu repezi­ciu­ne. Ştia toată lumea şi, fără îndoială, aflase şi Irod.
Ioan avea pe atunci un an şi câteva luni. L-a înşfă­cat cu tot cu coşul de nuiele în care dormea şi a fugit în munţi. Celelalte femei se ascundeau în beciurile case­lor, dar ea a simţit că numai acolo, în pustiu, avea să-şi afle scăparea. Aşa s-a şi întâmplat. Văzuse colbul de la caii soldaţilor şi, disperată, se rugase Domnului s-o ascundă de ochii lor.Intrarea în peşteră a apărut ca prin minune. O bortă mică, aproape o vizuină. Elisabeta a stat acolo chircită de frică, înăbuşindu-i copilului orice suspin. Ar fi vrut să moară ea, mai degrabă, decât să se sfârşească el. Se gândea cu groază la ceilalţi copii şi la cel al Mariei, care tocmai venise pe lume. Nu s-a mai întors în oraş. Se împlinea deja mai bine de o lună de când trăia în deşert şi, deşi era epuizată de foame şi de sete şi simţea cum, încet, puterile o părăsesc, îi era teamă să se întoarcă. Zaharia nu ştia de plecarea ei. Poate că era mai bine aşa, ca fuga ei şi a lui Ioan să rămână tăinuită. Cu ultimele puteri l-a alăptat şi apoi l-a încredinţat Domnului. O linişte stranie i se cuibărise în suflet. Din nou, ca şi atunci când îl purtase în pântec, presimţea că totul va fi bine, deşi nimic nu-i putea da o astfel de încredinţare. Doar Domnul. Când şi-a dat duhul, o lumină albă a strălucit în peşteră. Venise îngerul.
Pe Zaharia l-au ucis chiar în templu. Slujea. Soldaţii au intrat până în "Sfânta”, acolo unde po­po­rul nu îndrăznea să pătrundă. Niciodată. Era un sa­crilegiu. L-au întrebat unde e Ioan, dar Zaha­ria nu ştia nimic de pruncul său. L-au străpuns chiar acolo, în faţa altarului. Sângele a pătat po­deaua albă şi a împietrit. Cu moartea lui, Ioan ră­mă­sese fără părinţi, încuiat într-un deşert care-i va deveni a doua casă.

Ucis de o ispită

Era ca tatăl lui. Nebun, pătimaş, iubind viaţa, fe­meile şi, mai presus de toate, puterea. Dacă tatăl său, Irod cel Mare, fusese îndeajuns de înspăi­mân­tat de pierderea tronului, încât să ucidă 14000 de copii, el, Irod Antipa, era în stare să-şi piardă rega­tul pentru o fetişcană. Asta se putea întâmpla din clipă în clipă, pentru că-şi repudiase soţia, pe fiica regelui Aretas, doar pentru a o lua la palat pe Iro­diada, soţia fratelui său Filip. Nu i-a păsat de ce putea spune lumea. Până la urmă, cine era regele? Iar acum, la ospăţul de ziua lui, îi invitase pe toţi oamenii de vază, încercând să străvadă în ochii lor orice urmă de complot. Deocamdată putea fi liniştit. Nimeni nu îndrăznea să-i stea împotrivă. Doar Ioan, proorocul acela nebun, care cutezase să-l acuze de desfrâu. Ioan zis şi Botezătorul... Îl închisese în tem­niţă, dar mergea să-i ceară uneori sfatul. Avea totuşi o fărâmă de credinţă. Îndeajuns pentru ca să ştie că vor­beşte cu un sfânt. Unul cum nu mai văzuse neamul lui Israel de multă vreme. Oamenii spuneau chiar că ar fi Ilie...
Dar toate acestea nu mai contau acum. Cu mintea înceţoşată de aburii vinului o privea pe Salomeea unduin­du-se. Era încă o co­pi­lă, dar mişcările ei îl înne­buneau. Şi acum, acum când o vedea dansând, rotindu-se în faţa lui, se simţea fericit. Fericit şi com­plet neajutorat. El, Irod Antipa, tetrarhul Ga­lileei, el, prietenul Augustului Tiberiu, căzu la picioarele ei şi, pier­dut, se jură că-i dă orice. "Ori­ce?”. "Da, orice. Până la jumătate din regat”. Sa­lo­meea l-a fulgerat cu ochii ei aprigi de nevăstuică şi i-a re­tezat-o scurt, aşa cum o în­văţase maică-sa, Irodiada - "Atunci vreau pe o tipsie ca­pul lui Ioan Botezătorul! Acum!”.

Mesia

Ioan aşteptase clipa asta de ani de zile. O copsese în ceasurile de rugăciune din deşert, şi-o aninase de inimă aşa cum fac tinerii cu prima iubire. Întâlnirea cu Mesia era viaţa lui. Păcatul din lume îl apăsa mereu, ca o piatră de mormânt. Simţea că ceea ce făcea el, bo­tezându-i pe oameni, rupe doar puţin din carapacea rău­lui, lăsându-i miezul neatins. După ce se cufundau în Iordan, cei care veneau să-l asculte se întorceau la ve­chile lor metehne. Doreau să fie altfel, să se schim­be, dar el, ascetul cu inima curăţită de patimi, nu-i putea ajuta prea mult. Le putea da sfaturi, dar nu pu­tere. Îi putea îndemna, chiar şfichiui prin cuvintele sale, dar nu le putea purta păcatele. Aşa că lucrarea lui era aproape în zadar. Ca ploile care spală vara deşertul. În urma lor, oricât de repezi şi bogate ar fi, pământul rămâne ars şi sterp. O singură nădejde îi rămăsese - Mesia.
A apărut la Iordan într-o seară. I-a zărit întâi ochii. Îi fusese teamă că nu-l va recunoaşte, dar, din miile de priviri aţintite asupra lui, unele curioase, altele sfioase, multe însetate de izbăvire, a Lui era unică, altfel, pen­tru că nu cerea nimic. Din ochii aceia de culoarea alu­nei coapte nu izvora nicio dorinţă. Doar dragoste. Atât. Şi în timp ce se apropia de el, prin razele roş-aurii ale apusului, a putut să întrevadă lumina diafană care-L înconjura. O lumină ca cea pe care o zărea, uneori, în preajma îngerului, atunci când se ruga în peşteră. Doar că cea din jurul lui Iisus era clară şi mai limpede decât a soarelui de amiază.
Când Mântuitorul a intrat în Iordan, Ioan s-a prăbuşit la picioarele Lui. Ştia că se cuvenea ca el să fie botezat mai întâi, dar Iisus i-a spus că datina trebuie îndeplinită. Şi când firele de apă i-au atins creştetul Fiului lui Dumnezeu, ochiul inimii lui Ioan s-a deschis şi a putut zări adâncul împărăţiei ce va să vină. Un şir nesfârşit de oa­meni, înveştmântaţi în lumină, se scurgeau de-a lungul veacurilor, cinstind nu legea talio­nului, ci a iubirii. Glasul din cer al Tatălui i-a pecetluit lui Ioan vedenia - "Acesta este Fiul meu cel iubit. Pe Acesta să-L ascultaţi”. În clipa aceea, o boare de lumină, ca un po­rum­bel, a alunecat pe creşte­tul lui Iisus. A­tunci a înţeles. A ştiut că Mesia nu venise doar pentru a propovădui sau pentru a tămădui boli şi ne­putinţe. Nu. Aceasta făcuseră toţi prooro­cii. Chiar şi el. Nu. Iisus va lua asu­pră-i tot răul din lume, topindu-l în inima sa, în care nu era loc de ură. Va suferi fără să crâcneas­că, va dă­rui dragoste în orice condiţii, oricui, chiar şi ce­lor mai aprigi duşmani, schimbând te­­meliile firii noastre, mutând-o într-un alt chip de a trăi, chipul jertfei şi al dragostei ne­ţărmurite. Chi­pul vieţii desăvârşite. Era, într-adevăr, Mielul lui Dumne­zeu, care va ridica păcatele lumii.
Privindu-L cum se îndepărta, Ioan a înţeles că mi­siu­nea lui se sfârşise. Se putea retrage din nou în pus­tiu. De data aceasta pentru totdeauna. Le-a spus uce­ni­cilor să-L urmeze pe Mesia. Atât. Apoi a plecat spre peşteră.

Înaintemergător în sălaşul morţilor

Soldaţii lui Irod l-au găsit la rugăciune. S-a predat liniştit, fără împotrivire. Nici măcar nu-i privea cu ură. Ştia, de când îl întâlnise pe Hristos, că aşa trebuie să răspundem vrăjmaşilor. Că aceasta e singura cale ce duce spre Dumnezeu. Că Domnul însuşi avea să se poarte şi să ne poarte aşa. A petrecut luni întregi în be­ciurile cetăţii Machaerus. Se ruga neîncetat, frământat de soarta lui Iisus. Văzuse în duh că pe acesta îl aştep­tau batjocura şi moartea pe cruce şi se tulbura gândin­du-se că nu putea să oprească această ocară. Ştia că mi­siunea lui se sfârşise, dar se ruga fierbinte să pri­mească o alta. Ar fi murit în chinuri, bucuros să ştie că împarte povara sa cu Mântuitorul.
Când a intrat călăul, Ioan a ştiut că rugile-i fuseseră ascultate. Ascuţişul sabiei l-a simţit pe grumaz ca pe o mân­gâiere. În faţa lui nu se deschidea moartea, ci veş­nicia. Avea să fie Înaintemergătorul Lui în lumea de din­colo, aşa cum fusese în cea de aici. Va merge în lăcaşul morţilor pentru a le vorbi drepţilor din vechime de Mesia. Acum ştia că destinul lui e legat de al lui Hristos pe vecie şi prin iubire.