Peștii din lună
Peștii înotau cu zvâcniri domoale printre stele. Se făcuse de mult noapte și Petru, ghemuit pe marginea râului ce curgea liniștit la marginea satului, privea oglinda apei. Chiar acolo, la picioarele lui, luna uriașă aflată deasupra, pe cer, strălucea și în străfunduri. Pești argintii o traversau dintr-o parte în alta, încet, în stoluri. Îi urmărea cu ochi mari, de copil curios, strângându-și genunchii la gură, ascuns sub frunzele de brusture. Până când oamenii mari de acasă, prinși în febra pregătirilor pentru nedeea ce urma a doua zi, și-au dat seama că lipsește și au început să îl strige. A țâșnit de unde era. Cu picioarele lui slăbănoage, făcea salturi incredibile, din piatră în piatră, până la potecă. De-acolo a fugit cât a putut de tare, zburând peste bușteni sau peste pietre, călcând pe iarba moale sau pe țărâna încă încinsă. Noaptea aceea la râu avea să fie una dintre cele mai vii amintiri din copilărie.
A urmat nedeea. Poate doar pentru că era copil i se păreau toate întâmplările atât de speciale, atât de fabuloase? Toți oamenii satului adunați la locul de horă păreau îmbrăcați în haine de lumină. Albul pânzelor era orbitor, fotele cusute cu fir de aur parcă aveau raze de soare în ele, brâiele erau de foc. Fiecare costum avea aceleași culori și aceleași modele tradiționale, cusute de mână, cu migală. Însă fiecare îi adăugase câte ceva - o floare, sau o linie, sau o culoare - încât fiecare costum era unic. Cimpoaiele, fluierele și duduroanele cântau când iute, când domol, îi trăgeau pe oameni la dans neîncetat. Hora se învârtea mereu și mereu, încât opincile ridicaseră praful și dansatorii păreau mai degrabă că plutesc pe niște norișori gălbui. Apoi s-a făcut liniște. Chiuiturile au încetat, râsetele s-au oprit, oamenii îmbrățișați s-au retras la marginea locului de horit. Și, deodată, veniți parcă din cer, au zburat peste mulțimea de oameni și au căzut în mijlocul lor, perfect aliniați, cu genunchiul drept în pământ, cu brațele întinse și capetele plecate. Din piepturi a pornit o singură voce: "Jur pe acest pământ/ Care e sacru și sfânt/ Ne dă hrană și spirit/ În cuget și sâmț/ Cu care facem legământ/ Prin jurământ și lăsământ/ De credință și cult/ Din inimă și suflet/ Că ni-s căluceni/ De viață bănățeni/ Din spița dacilor/ Seminția tracilor”. Erau Călușarii. Au început să joace un dans nemaivăzut. Se învârteau în cerc, pluteau, băteau pământul cu opincile, scuturau în aer clopoțeii legați de picioare, ridicau spre soare boatele ca niște sceptre regale. Dansul lor lega cerul cu pământul, aducea sănătate și fericire oamenilor, alunga duhurile rele. Era ca o poveste vie, pe care Petru, doar un copil pe atunci, deși nu a înțeles-o pe deplin, l-a vrăjit. Întors acasă, cu un băț găsit în curte, a început să sară și să joace așa cum văzuse că fac călușarii. Abia câțiva ani mai târziu, când făcea parte din grupul cercetașilor în strejerie, i s-a părut că într-un mod la fel de neașteptat află continuarea poveștii spuse de dansul călușarilor. La Poiana Mărului, în Banatul de munte, regina Maria făcuse o colonie pentru copii, din care făcea parte și Petru. În câțiva ani, învățase munții din împrejurimi pe dinafară. Știa toate potecile Țarcului, ale Muntelui Mic sau Retezatului, cu ochii închiși. Deși era un băiat slăbuț, mic și subțirel, era cel mai sprinten și cel mai agil. Profesorii se mirau de iuțeala și dibăcia lui de a se urca pe stânci, erau uimiți de rezistența sa, când lua muntele pieptiș. Așa că atunci când " un domn de la Cluj” a venit împreună cu câțiva asistenți, a fost desemnat să le fie ghid în munte. Domnul nu era altcineva decât Alexandru Borza, celebrul botanist român, venit să cerceteze vârful Gugu, într-o problemă mai specială.
Au urcat muntele împreună, prin prundișul râului și pe potecile înguste, până sus de tot, unde crestele se desfăceau într-un un platou uriaș. De-acolo, Petru i-a condus la o peșteră ocolită de ciobani, un tunel lung, cu ziduri din piatră și acoperiș făcut din lespezi gigantice. Alexandru Borza era în culmea fericirii. L-a luat în brațe pe băiețandru și i-a spus: "Mai încolo, o să înțelegi ce importantă e ziua asta. Aici a trăit strămoșul nostru, Zamolxe. Aici e Cogaionul. Și tu, băiete, ar trebui să fii cel mai fericit că trăiești aici, la poalele muntelui sfânt. Să ții minte că aici a fost prima dată când poporul din care faci parte l-a simțit pe unicul Dumnezeu. Pe aici a călcat cel mai înțelept preot al nostru”. Petru a dat din cap și a zâmbit, bucurându-se de fericirea acelui domn. Fără să știe de ce, gândul l-a dus la Călușarii lui. I s-au părut și mai dragi, și parcă în povestea dansului lor era și povestea acestui preot vechi, care trăise în peșteră, în vârful muntelui Gugu.
Regele Călușarilor
Se apleacă peste măsuță și își ia o țigară. O aprinde cu voluptate. "Am aproape 90 de ani și nu stau prea bine cu sănătatea, ar trebui să las țigările... Da, ar trebui să le las”, spune mai mult ca pentru el. Petru Pilu Gugulanu este astăzi o legendă a Banatului. Unul dintre cei mai mari dansatori pe care i-a avut vreodată România. M-a primit în camera lui, cu sobă mare, de teracotă, și fereastră către șosea. O cameră simplă de țară, plină de cărți și reviste. Petru Pilu mi-a părut încă de la început genul acela de personalitate, în preajma căreia lucrurile și întâmplările capătă un înțeles anume. Te iscodește adânc cu ochi vii și orice detaliu pe care își lasă privirea devine deodată important. "«Ali morii! Ali morii!» Asta-i strigătura păstă sat, după zănat! Că fiecare om are câte-un «zăcon»! Eram tânăr, eram flăcău. Simțeam că nu există lucru mai adevărat pe lume decât dansul. Jucam la nedee și jucam la hore. Cum auzeam muzica, aveam foc în picioare. Dansam ca un ghiavol. Erau în mișcări și în sărituri lucruri pe care nici măcar nu le înțelegeam, dar știam că sunt adevărate și că trebuie păstrate cu orice preț. Nu știam nici atunci, și nici acum nu știu ce înseamnă Ali morii sau zăcon. Sunt cuvinte vechi. Dar obiceiul s-a păstrat. Cu dezlegare de la preotul satului, strigam «mirări», adică un fel de rușinea satului. Strigam mai ales despre «cepe», fetele bătrâne nemăritate. Călușarii se împărțeau în două, pe două dealuri, și strigam peste sat «mirările». Apoi coboram și ne puneam pe dans.”
Într-una din zilele adolescenței, a pornit pe uliță, într-un fel cum nimeni nu-l mai văzuse. Avea o valiză, era îmbrăcat cu hainele sale obișnuite, însă ceva era schimbat. Părul său des, pe care de obicei îl ținea mai lăsat peste urechile un pic clăpăuge, de data aceasta nu mai era la locul său. Stătea drept în sus, ca o creastă de cocoș. Firele lungi de trei palme erau verticale, ca o ciudată și uriașă perie de sârmă. Fără să ia în seamă oamenii ieșiți la poartă să îl vadă și să facă glume pe seama lui, Petru a mers la șosea. De-acolo a luat autobuzul și așa, plimbându-și coama sârmoasă cu nonșalanță, a intrat la centrul de recrutare a dansatorilor de la Liceul Traian Doda din Caransebeș și s-a recomandat: "Petru Pilu Gugulanu. Să mă măsoare și pe mine cineva”. Deși nu avea înălțimea minimă necesară pentru a fi acceptat într-un ansamblu, cu tot cu freza cea nouă, Petru a fost acceptat. Începea pentru el o nouă viață. "Fiind cel mai mic de înălțime totuși, pe mine m-au pus undeva în spate, în coada ansamblului. Da' mie mi-a convenit, că făceam eu ce vroiam acolo, cu picioarele. În felul ăsta, m-au remarcat la o audiție a ansamblului Filaret Barbu. M-a luat la Lugoj și îmi spunea «Zmău». Așa am ajuns la Praga, în '47. Am dansat acolo în fața a zeci de mii de spectatori și, fiind concurs, am câștigat medalia de aur.”
Au urmat spectacole în toata lumea, din America până în China și din Danemarca până în Africa. Sute, mii de spectacole, în toate colțurile lumii. Oameni de alte religii și cu alte culturi aflau despre România și tradițiile ei arhaice, prin dansul lui Pilu Gugulanu. Și el nu se urca niciodată pe scenă să facă "show”. Urca să danseze "ca-n bătătură, după datina străbună”. Dansa cu nostalgie, cu gândul acasă, la muntele Gugu și la gugulanii lui. Se lăsa dus de dans înapoi, pe dealurile de la Obreja, pe crestele Muntelui Mic. "Când ești în dans... ești ca un poet care scrie poezii, ești ca într-o rugăciune. Nu mai ești în lumea asta. Te retragi în cea din urmă cămară a inimii, cum spune în Biblie, și de acolo începi să dansezi. Ești euforie, ești altceva. Când îmi puneam opincile, parcă îmi puneam aripi la picioare. Și apoi, îmi prindeam zâncoțele, le mai spune băcăruș sau clopoței sau dăngănele, prapuri. Sau le mai zice și zvoane, că de-aia se numesc dansatorii istro-români din Croația zvonciari, da' acolo nu mai știe nimeni de ce. Ei, și îmi puneam zvoanele la opinci. Și ele merg în contra-sincopă. Clinchetul ăsta al lor, care e a mia parte dintr-o secundă, îți ține contra-sincopa. Vedeți, astea sunt explicații de profesor, da' cine știa în vârful muntelui la noi, acu' 2000 de ani, ce e aia contra-sincopă? Și totuși o foloseau, erau geniali”. A dansat de mii de ori călușarul și brâiele și horele bănățene. "Sigur că majoritatea dansurilor și mai ales Călușarul sunt dansuri ritualice, dinaintea creștinismului. Dar chiar și așa, dacă ne întrebăm încă și încă o dată, ce înseamnă, la ce ajungem? La o formă de comunicare. Înainte de a ști să scrie, oamenii dansau. În cele din urmă, dansul este o formă de a scrie cu picioarele, într-un anumit ritm. Este felul în care comunicau oamenii când poezia și scrisul încă nu erau inventate. Uite aici pas de dans: ti ti ta, titita, titita, tatatata. Păi asta e exact măsura hexametrului iambic. Există în dans, cu mii de ani înainte de a fi inventată scrierea. Noi, gugulanii, avem un dans care se numește Poșovoaica p-un picior. Este o poveste spusă prin dans, înainte ca lumea să vorbească.” Așa s-a născut "jocografia”, o formă arhaică de "scriitură cu picioarele ritmice sau poliritmice”, pe care Petru Pilu a predat-o studenților din Timișoara. Sunt însă lucruri care nu se pot învăța, trebuie să le trăiești.
Dansul poate să fie viață, iubire. Poți trăi în dans ca într-o altă lume. "În dans, iubirea poate să fie la fel de intensă ca în realitate, dar poate mai curată. În dans două suflete se apropie cum greu se poate întâmpla în realitate. Și vezi totul clar, ca lumina zilei. Când joci, te poți îndrăgosti nebunește de celălalt, îți poți împreuna sufletul cu el și îi poți citi inima ca pe o carte”. Așa s-a și căsătorit Pilu, îndrăgostindu-se la joc de soția sa. Dansa cu ea și era parcă în altă lume, momentul se dilata, în câteva minute de joc încăpea o poveste de dragoste, imposibil de spus în cuvinte, construită din atingeri, din priviri, din ritm.
Cel mai frumos dintre neamurile pământului
Cei din neamul gugulanilor se consideră urmașii direcți ai dacilor. Satele lor sunt răsfirate la poalele muntelui Gugu, despre care se spune că este Cogaionul, muntele sacru al lui Zamolxe. Aici s-a păstrat o parte din cele mai vechi tradiții românești, iar oamenii vorbesc într-o limbă ciudată, venită parcă din alte timpuri. Printre livezile lor a copilărit Petru Pilu, de la ei a învățat horele și călușarul și brâul mortului și bocetul zorilor. De-asta e mândru de numele său, "Gugulanu”. Și acum, la aproape 90 de ani, stă cu două perechi de ochelari pe nas și studiază câte o carte de istorie din teancul aflat lângă patul său. Cum aude de gugulani, daci sau vlahi tresare și ochii i se aprind. "Suntem un neam binecuvântat. Cel mai frumos din toate neamurile pământului și îmi asum ce spun, că am văzut toată lumea asta. Ce avem noi nu mai are nimeni, suntem unici! Sunt Gugulan și sunt mândru de asta, pentru că aici a fost adevărata Tapae dacică. Mergeți în satul Iaz, să vedeți cea mai mare necropolă dacică. Aici a trăit Zamolxe, de aici s-a ridicat Burebista, care era de fapt Boier de Bistra, după cum se cheamă râul nostru, Bistra. Mergeți la doi pași în Padeș să vedeți Sfinxul lui Burebista, săpat în stâncă, la fel de frumos ca cel din Bucegi. Asta era inima Daciei Fericite și întreaga Europă e împânzită de neamul nostru, numai că nu vor să recunoască. În Grecia, dacă te declari grec, ai pensie de 300 de euro, și dacă te declari megleno-român, ai pensie de 30 de euro. Și asta se întâmplă în zilele noastre. Am stat luni de zile în Belgia, și limba lor cred că este de fapt un dialect valah. Ei își spun acolo waloni, dar sunt vlahi, daci. La fel bascii din Spania și alții despre care ați scris și am citit cu mare drag în "Formula AS”. Mergeți și în Suedia, să aflați despre dreptul dacic, mergeți în Caucaz și Daghestan, care înainte era Dachistan, și unde se găsesc desene rupestre încă neinterpretate de nimeni. Homer a scris despre noi și ne-a făcut onoarea să ne dedice Cântul zece din Iliada sa. O mărturie de mare importanță! Și grecii, apoi și romanii, au scris istoria, dar au scris-o pentru ei! Istoria noastră abia de acum încolo se scrie, și avem nevoie de un Homer al nostru, să meargă pe teren și să afle istoria de la oameni, nu din bibliotecă. Exact cum faceți voi, prin călătoriile fantastice de redescoperire a urmelor românești. Avem nevoie de istorici pe teren, nu în biblioteci! Acum e timpul nostru, e timpul să ne scriem istoria, așa cum o vedem noi, nu cum au văzut-o alții.”
Comoara din podul casei
Pilu se ridică cu greu de pe marginea patului. Cu pași mici, se îndreaptă către ușă și mă roagă să îl urmez. Casa bătrânească din Obreja are camerele mari, cu tavane înalte. Ajungem la o scară interioară lungă și destul de abruptă. Pilu o privește lung. Începe să urce încet, o treaptă, apoi încă o treaptă. Se sprijină de perete. La jumătate se oprește, respiră greu. "Îs bătrân, ce să mai! S-au dus vremurile când săream în sus cât un stat de om. Da' vreau să îți arăt neapărat ceva”. Zâmbește și își trece mâna prin părul pe care tot așa îl poartă, în sus, perfect vertical. Numai că acum este alb. Strălucitor de alb. Continuă urcușul, treaptă cu treaptă. Picioarele par fragile și nesigure. Și totuși, cu ele a jucat peste 7000 de dansuri adunate din tot Banatul. Apoi le-a predat mai departe tinerilor veniți la Timișoara sau chiar aici, acasă, doar ca să îl vadă câteva clipe și ca să învețe de la el cum se face un anumit pas. Am întâlnit studenți de-ai săi care mi-au povestit că nici nu se uita la ei când dansau și își dădea seama după sunetul pașilor pe podea unde și cum greșeau. Auzea, simțea cum se mișcă aerul în jurul dansatorilor. A ajuns sus, în capătul treptelor se odihnește. "Știi care e secretul meu? Grădina. Asta îmi dă putere. Am trandafirii mei, pe care îi îngrijesc zilnic, și mai am vița de vie, care e pasiunea mea veche. Am adus viță de vie din multe țări unde am ajuns, cred că am peste o sută de soiuri. E o moștenire de la tata care, ca orice gugulan, era mare grădinar.”
Camera în care am intrat are pereții acoperiți cu fotografii vechi, alb negru sau sepia, toate înrămate ca niște tablouri. Sunt ferestrele lui Pilu spre trecut. Întâmplări, oameni dragi, momente speciale. Pe marile scene ale lumii, dansând. Alături de mama sa, Floarea, sau de tatăl său Grigore, cu Papa la Vatican sau cu Regele Mihai. Prin fața noastră defilează zeci de ani de strădanii, de muncă aprigă, de la culesul folclorului și până la aducerea lui pe scenă. Nicăieri nu apare înrămată fericirea oamenilor care au privit acele spectacole sau a celor ce s-au bucurat învățând. Pilu face un semn cu mâna, ca și cum nimic din toate astea nu contează. Într-un colț are un steag dacic. În celălalt colț al camerei sunt două costume populare foarte vechi. "Până la urmă, contează ce faci pentru credințele în care te-ai născut. Contează ce faci cu ceea ce ai primit moștenire de la strămoși. Asta contează. Sigur că e important să faci spectacole bune. Dar deja alea sunt spectacole. Tot ce e adevărat în jocul nostru se joacă în bătătură, după datina străbună. Acolo are valoare, pentru că e viață. În rest e spectacol. Uite ce am vrut să îți arăt de fapt”. Dintr-un loc anume, bătrânul scoate o bâtă de călușar, ascunsă cu grijă. O plimbă încet, mâinile îi tremură de emoție. Împodobită cu incizii naive, pare modelată, șlefuită în timp de mâinile prin care a trecut. "Asta e boata stră-bunicului meu, care a fost tot vătaf de călușari. A jucat cu ea la Roma, chiar lângă Columnă, încât or crezut toți că a coborât un dac de-acolo. Și a ajuns la mine boata asta. Cât am mai zburat și eu cu ea! Și peste ea și pe sub ea! Am făcut tot ce am putut ca să îi respect pe moșii mei. Gugulani, vlahi, daci și traci. Să nu ne pierdem. Să știm cine suntem, asta contează.” Apoi Pilu pornește încet, cu pași mici, înapoi pe scările abrupte. Picioarele îi sunt fragile, întocmai ca ale copilului ce privea cândva stolurile de pești zburând printre stelele de pe fundul apei.