Poveşti de dragoste - "De-a v-aţi ascunselea"

Când l-am întâlnit pe bărbatul vieţii mele, cu 24 de ani în urmă, am ştiut că el nu-şi va părăsi niciodată soţia. Am fost fericită, dar am purtat şi stigmatul ruşinii. Şi, deseori, am ajuns în pragul deznădejdii. Însă niciodată nu m-am îndoit de iubirea lui

De 24 de ani sunt iubita unui bărbat. A băr­batului meu. După atâta vreme, legătura noastră nu se mai poate numi "o aventură”. Eu am o relaţie în toată regula. Cu el. Partenerul meu are două. Una cu mine şi alta cu soţia lui.
Primii ani în postura de "cealaltă femeie” au fost înneguraţi de tulburări sufleteşti. Uneori cădeam pradă deznădejdii, alteori eram pur şi simplu fericită. Dar nu puteam scăpa de un sentiment de ru­şi­ne. As­tăzi sunt mulţumită de viaţa pe care o duc în rolul iubitei şi n-aş vrea s-o mai schimb. În­să, ca să ajung la această îm­păcare cu mine însămi, am avut nevoie de 16 ani.
Când ne-am cunoscut, nici prin gând nu mi-ar fi trecut să mă implic în­tr-o aven­tură. Sunt de origine ma­ghiară. Am fost educată în spirit ca­tolic, mă aflam la capătul unei căsnicii eşuate şi aveam o fiică de câţiva anişori. Aşadar, căutam ceva cu o perspectivă sigură. Însă viaţa m-a dus într-o altă direcţie.
Ne-am întâlnit întâmplător, într-un lacto-bar, şi am intrat în vorbă. Masa mea era singura care mai avea un loc liber. Şi chiar atunci, în acea primă discuţie, el mi-a spus că are o familie. Am mai aflat şi că soţia lui e bolnavă. Nu era o boală gravă, care să-i pună viaţa în pericol, ci o suferinţă cronică - şi, din to­nul lui, mi-am dat seama îndată că se simte moralmente îndatorat să rămână lângă ea.
Nu voiam să distrug o familie. Pe de altă parte, el a fost primul bărbat care-mi arăta că se interesează de mine ca om. Avea mult farmec şi decenţa de a nu fi prea insistent. Asta mi-a plăcut. S-a străduit îndelung să mă cucerească, însă eu luptam cu problemele mele de conştiinţă. Totodată - de ce să nu recunosc? - mă te­meam că voi suferi. Îmi era limpede că nu va fi nicio­da­tă numai al meu. Dar, într-o bună zi, mi-a fost la fel de limpede că îl iubeam. Şi că devenise un sprijin în sin­­gurătatea mea. Un timp, m-am mai împotrivit senti­mentelor mele, apoi, într-un târziu, am acceptat totuşi relaţia cu el, în pofida tuturor scrupulelor. A fost în cul­mea fericirii. N-am discutat despre ce urma să se în­tâm­ple în viitor. Dincolo de cuvinte, ştiam amândoi că suntem împreună şi ne aparţinem unul altuia. Nu l-am întrebat niciodată dacă intenţionează să-şi pără­sească soţia. N-are sens să pun întrebări al căror răs­puns îl cunosc deja. Nu i-am cerut lucruri imposibile.
Următorii ani au fost un joc de-a v-aţi ascunselea. Între timp, am devenit şi colegi de serviciu. Suntem pro­­­fesori amândoi. În cursul săptămânii, ne putem vedea fără a trezi bănuieli. Însă refuzam să merg cu el la cinema sau într-un restaurant. Îmi era me­reu frică să nu fim văzuţi de cineva. Sufe­ream în tăcere. Nici măcar pri­etenilor mei apropiaţi nu le-am vorbit despre relaţia noas­tră. De ruşine.
Serile şi sfârşitul de săptămână aparţi­neau familiei sale. Crăciunul şi Anul Nou le petrecea, de asemenea, acasă. În zilele ace­lea mă simţeam foarte singură şi umilită. De ce nu putea fi lângă mine bărbatul pe care îl iubeam şi care mă iubea? Uneori, oricât m-aş fi ostenit să alung gândul, mă întrebam dacă cei doi întreţin şi raporturi intime. Nici des­pre asta n-am vorbit vreodată. Mi-era teamă că voi umbla la o casetă cu şerpi. Aşa au trecut anii. Cumva firesc şi, uşor, pentru că se purta dum­nezeieşte cu mine şi ori de câte ori eram împreună, eram foarte feri­ciţi. Nu sexul a fost important, ci iubirea. El a fost primul bărbat care m-a luat în serios.Care m-a plăcut aşa cum sunt. Mi-e drag felul cum mă înconjoară cu grija lui perma­nentă, cum se preocupă de mine, de familia mea - dar şi de a lui. E pa­radoxal: motivul pentru care îl iu­besc cel mai mult este acelaşi care ne împiedică să fim alături clipă de clipă. O prietenă mi-a spus că de asta durează iubirea noastră, fiindcă nu locuim împreună şi dorinţa rămâne mereu proaspătă. Fiindcă nu trebuie să suport bana­lităţile unei căsnicii.
La un moment dat, soţia lui a aflat de legătura noastră. Femeile simt repede când sunt trădate. În scurt timp au aflat şi copiii lor, pe urmă şi prie­tenii, şi colegii. Au existat situaţii penibile. Odată am dat nas în nas cu nişte cunoştinţe comune şi fe­meile mi-au întors spatele. La data respectivă, mi-am zis în gând că nu me­ritam altceva. Văzând câtă suferinţă îmi pro­duce jo­cul nostru de-a v-aţi as­cun­selea, el se hotărâse să facă publică iu­birea noastră, oricare ar fi fost consecinţele. O dovadă uriaşă de iubire, după părerea mea. Totuşi, n-am acceptat, şi apoi, soţia lui era o biată femeie bol­navă, pe care nu voiam să o fac să sufere şi mai mult. Aşa încât am continuat să ne vedem la mine acasă. An după an.
Apoi a venit ziua mea de naş­tere, cea cu numărul rotund 50, şi acela a fost un prilej să mă întreb ce anume doream, de fapt, de la viaţă. Să merg în acelaşi fel dosit mai departe, alţi 10 ani? Ar fi trebuit să mă despart oare? Alun­gam pe loc întrebarea din minte, eram doi oa­meni care ne iubeam cu adevărat. Şi-atunci am decis să fiu, în sfârşit, feri­cită pe deplin. Ani în şir mă as­cunsesem. Îmi era de ajuns. Totodată, era evident că datele pro­blemei nu se vor schim­ba nici­când. Sin­gurul lucru pe care pu­team să-l schimb era atitu­di­nea mea. Pur şi simplu, viaţa ne pu­ne în împrejurări plăcute şi mai pu­ţin plăcute. Iar noi ar tre­bui să în­cercăm să fim fericiţi, indife­rent de situaţie.
Stând strâmb şi judecând drept, am fost obligată să admit că multe din cele pe care le resimţeam acum ca pe nişte constrângeri fuseseră de la bun început op­ţiunile mele. Nu mai avea nici o importanţă dacă ne în­tâlneam pe ascuns ori sub privirile tuturor, căci oricum relaţia noastră nu mai era un secret pentru nimeni. Prin urmare, m-am decis finalmente să-mi accept rolul, cu frun­tea sus. Eu sunt iubita. În acel moment, veşnica în­cor­dare din sufletul meu a dispărut. Am avut senti­mentul că deschid un nou ca­pitol al relaţiei noastre.
Astăzi, mă simt complet liberă. Jocul de v-aţi as­cun­selea a rămas definitiv în tre­cut. I-am cunoscut şi co­piii. Ei ne în­ţeleg. Pe soţia lui ne străduim amândoi s-o menajăm. De pildă, nu-mi permit să tele­fonez la el acasă. Dar acum ridic şi eu unele pretenţii. De exem­plu, să-şi sărbă­torească împreună cu mine jumătate din ziua lui de naştere. Iar în răstimpul când sunt singură nu mai sufăr, ci mă bucur de libertatea mea de mişcare. Sunt fericită. Fără mustrări de conştiinţă.
"Ce bărbat norocos!”, ar putea zice unii sau alţii. Însă şi el a trecut prim mo­men­te grele. Minciunile, mai târziu repro­şurile soţiei. Faptul că a suportat certurile, stresul şi şoaptele răuvoitoare din jurul lui, numai ca să fie cu mine este, în ochii mei, cea mai clară dovadă de iubire.
Fiindcă a trebuit să luptăm mereu pentru relaţia noas­­tră, ştim s-o preţuim cum se cuvine. Mă sună zilnic, ca să mă întrebe dacă am dormit bine, dacă am avut timp să mănânc ceva. Dacă vreau s-o aduc pe ma­ma la mine în vizită, mă ia cu maşina şi conduce opt ore până în Ungaria, ca s-o luăm de acolo pe bătrâna doamnă. Când ea ne povesteşte întâmplări din copilăria ei, pe care eu m-am săturat să le tot ascult, el se arată interesat şi-i pune întrebări. Şi, cu toate că detestă pas­tele moi, le lasă să fiarbă o veşnicie, pentru ca ma­ma să le poată mesteca mai uşor.
N-am primit niciodată de la el scrisori cu declaraţii de iubire, nici un inel. N-avem un copil al nostru sau măcar o casă. Dar în rest, prin tot ce face şi spune, îmi dă de înţeles: "Eşti importantă pentru mine”. Ştiu că mă iubeşte. Şi eu îl iubesc. Iar asta mi-e de ajuns.

ILDIKO NEMEŞ - Zalău