În cei douăzeci şi unu de ani de la apariţia sa, "Formula AS" a reuşit să promoveze un puternic curent naturist, care a legat tradiţia medicinii rurale din spaţiul românesc, atâta cât a mai rămas, cu medicina alternativă aşezată pe baze ştiinţifice. Mai ales după anul 2000, aproape toată mass-media românească a inserat subiecte despre sănătate, prin prisma naturismului. Aplecarea aceasta este firească. Merge pe un fir neîntrerupt, într-o arie ce a scăpat de influenţele vestului. Încă mai avem vie o oarecare tradiţie şi, în mod cert, o înclinaţie spre natură şi naturism. Chiar dacă adevăraţii ţărani sunt pe cale de dispariţie, mai avem sate şi oameni care îşi pot măcar aminti cum era acum 50 sau chiar 70 de ani. Pe de altă parte, în mod evident, în raport cu dezvoltatea interesului populaţiei faţă de subiectul naturism, reinstruirea personalului de specialitate nu a ţinut pasul decât într-o mică măsură. Acesta este şi motivul pentru care, câteodată, apar în unele publicaţii afirmaţii aberante. Un asemenea articol postula, de exemplu, că "românii mâncau acum o sută de ani la fel de gras, dar se făcea mai multă mişcare". Aceasta m-a incitat să scriu despre lucruri care nu încap în manualele de istorie, dar merită să fie cunoscute de toţi cei care se îngrijesc de sănătatea lor. Ce mâncau, de fapt, românii, acum 100 de ani? Dar acum 1000 de ani? Ce mâncau dacii?
Mâncătorii de lapte
Pentru că este greu să tratăm într-un articol perioade distincte, de o manieră strict cronologică, îmi voi permite în rândurile care urmează, pentru mai buna înţelegere istorică, să fac o serie de aprecieri şi referiri în continuitatea unor idei şi obiceiuri care se regăsesc pe parcursul existenţei poporului nostru. Strămoşii noştri geto-daci sunt cunoscuţi din scrierile anticilor ca mâncători de lapte, "galactopotai" (Columella). Laptele fermentat satisfăcea nevoia de acru. Din lapte se preparau mai multe feluri de brânză, pe care trebuie să ne-o închipuim de foarte bună calitate şi diversă. Recunoaşterea documentară a venit câteva sute de ani mai târziu, în epoca bizantină, când scrieri diverse menţionează că ciobanii vlahi aveau "brânză, lapte şi carne mai presus de alte naţii" (Claudian).
În timpul anului, se mânca puţină carne, prin sacrificarea animalelor neputincioase din turme. Iarna, carnea se afuma şi se săra. Sare a fost aici, la noi, din belşug, întotdeauna. Probabil că păsări existau în curtea oricărui agricultor, aşa cum se întâmplă şi azi. Deci, din primăvară şi până în toamnă, existau şi ouă. Peşte, scoici şi raci erau în orice râu, pârâu şi lac.
Ca idee despre ce poate însemna ca bogăţie şi aport alimentar banala scoică, pot să vă relatez cele văzute de mine, acum câţiva ani, în Banat. Cu prilejul unei inundaţii, fenomen frecvent în zonă, apele umflate au adus în aval atât de multe scoici frumoase de râu, de 7-13 cm lungime, încât ţăranii le-au adunat cu sacul.
Pescarii geţi
Se ştie că geţii aşezaţi la malul Dunării erau mari pescari. Alexandru cel Mare îşi trece o armată de 4000 de pedeştri şi 1500 de călăreţi (spune Ptolemaeus Lagi) într-o singură noapte, folosindu-se de luntrele băştinaşilor. "Era foarte mare belşug de luntre", după cum descrie Arrian. Se poate aprecia că getul, în general, iar mai târziu ţăranul vlah şi apoi cel român, au fost nişte buni pescari. Firesc, pentru că prin pescuit se obţine un produs alimentar bun, fără prea mare efort. Până acum 50-70 de ani, în Dunăre se capturau frecvent, prin pescuit, somni care depăşeau uneori 100 de kilograme exemplarul. Azi ne e greu să ne imaginăm ceea ce altădată era obişnuit: peşti ale căror cozi atârnă afară din căruţe. În ceea ce priveşte acvacultura, ca idee şi element de continuitate în preocupări, menţionăm că autorităţile din Moldova, mult mai târziu, în sec. XVI, au dat legi care să împiedice fiinţarea şi extinderea heleşteelor, pentru că această practică diminua îngrijorător suprafaţa arabilă!
În aprecierea modului de alimentaţie, mai trebuie ştiut un lucru de căpetenie. Clima, la sfârşitul mileniului I î.H. era mult mai rece ca în zilele noastre. Ovidiu se plângea că îngheaţă vinul în pahare. "Şi ţine iarna asta adeseori doi ani"... Dunărea se făcea în fiecare iarnă pod de gheaţă.
Berea tracică
Diferenţele de climă pot explica o situaţie aparent contradictorie. Ştim că Deceneu l-a convins pe Burebista să poruncească scoaterea viilor. Dar unii autori antici apreciază că "folosirea vinului unora le este necunoscută" (Mella). Cel mai probabil, doar unele zone, probabil din sud, bine expuse la soare şi fără vânturi permanente, erau propice pentru cultura viţei de vie. Acest lucru se probează şi azi, în Maramureşul istoric, unde la nord de Munţii Gutâi via nu se coace, ci are doar rol ornamental. Chiar şi în sudul Gutâiului, zonă unde via se coace, vinul este acru şi puţin rezistent. Se ştie că azi, între nordul ţării şi Câmpia Dunării sunt diferenţe de trei săptămâni şi mai bine uneori, pentru aceleaşi culturi. În schimb, suntem informaţi că se bea bere thracica (Atheneaus) şi mied, adică hidromel. Mai ştim şi că se bea vin grecesc, pentru că în orice sit arheologic din perioada respectivă s-au găsit şi amfore greceşti pentru vin. Probabil apanajul celor înstăriţi. Altminteri, este îndoielnică imaginea romantică, descrisă recent de unii autori, cu geţi care transportă pe cai burdufuri de vin pentru coloniile greceşti, iar grecii îmbuteliază vinul respectiv pentru export. Poate doar în sudul Dunării şi în zona care aparţine azi Bulgariei să fi fost posibil un astfel de comerţ.
Dintre cerealiere se cultivau mei, orz, orzoaică, mai multe varietăţi de grâu, secară şi ovăz. Ovidiu, dar şi alţii, relatează că agricultura se făcea pe terenuri exploatate în comun, cultivate cu pauze sau repaus agricol. Un an se cultiva pământul cu cereale, un an era lăsat "la odihnă". Acest fapt ar putea fi interpretat ca un mod firesc de înţelegere a nevoii de refacere a solului, şi nu drept o dovadă a unei agriculturi primitive. De altminteri, în Biblie se recomandă lucrul pământului şase ani, cu un an pauză.
Cunoscătorii de grâne
Plinius scria că "popoarele pontice preferă meiul tuturor celorlalte mâncăruri”. Se prepara ca terci sau griş, ori boabe întregi prin fierbere în ceaun, pe plită şi cuptor, sau galete coapte pe plite şi în ţest.Terciul şi grişul nu trebuie imaginate ca o mâncare lipsită de gust şi neplăcută ca aspect. E o problemă de habitudine, imaginaţie şi resurse. Galetele sunt preparate rudimentar din cocă (făină frământată cu apă), fără drojdie, coapte pe plită sau pe un strat de frunze pe jar.
Ţestul e un dispozitiv din metal, ca un fel de ceaun întors cu gura în jos, pus peste o cocă din cereale, care se aşează pe un strat gros de frunze ori o tavă de metal, pe jar. Deasupra ţestului se punea tot jar, şi în felul acesta se realiza un fel de cuptor mobil pentru păstori.
Grâul şi secara sunt cereale panificabile. Galenus ne relatează că din secară se prepara pâine. Din grâu am preparat şi eu galete, de curiozitate. Se macină grâul mai mare, ca şi mălaiul de porumb, se face un aluat fără drojdie şi se pune la copt în foi de 1 cm grosime, pe plită, la foc mic. Sunt foarte consistente, dulci şi săţioase. În plus, prin aportul de fibre activează tranzitul intestinal şi procesele de excreţie. După câteva zile o să vă simţiţi mult mai uşori...
Plinius cel Bătrân (23-79 d.H.) menţionează că românii nu cunoşteau cultura ovăzului, dar că acesta era folosit de greci, în special ca furaj, iar de popoarele din nordul Imperiului roman, germani şi geţi, ca cereală alimentară.
Cei mai mari amatori de verdeţuri
În materie de legume, leguminoase, verdeţuri, ciuperci şi fructe, pentru a ne putea imagina mai bine şi cât mai aproape de adevăr ce puneau dacii pe masă, cred că trebuie urmărite istoriceşte două idei principale. Pe de o parte, faptul că ceea ce se află acum în flora spontană foarte probabil se afla şi atunci, adică: ciuperci, urzică, leurdă, pir, grâuşor, măcriş, lobodă, dragavei, ştevie, mărar, chimen, cimbrişor, şovârf (origan), ienupăr, hrean, hamei, păpădie, lăptuci, susai, muştar de câmp, ştir. Ştirul nostru este o varietate din familia Amaranthaceae, ce are mulţi reprezentanţi comestibili sau decorativi în întreaga lume. O altă variantă este cea americană, care furnizează seminţele bine cunoscute azi sub numele de amarant. Din câte ştim noi, în spaţiul european poporul român a păstrat în alimentaţie cele mai multe verdeţuri din flora spontană.
A doua idee este că unele plante robuste şi rustice, cunoscute în Orient şi bazinul Mediteranei ar fi putut ajunge la noi prin "import". Ulterior s-au cultivat şi local. Spanacul este un exemplu elocvent. Literatura de specialitate legumicolă îl prezintă ca fiind o plantă originară din Asia Centrală şi India, adusă de arabi şi cruciaţi iniţial în Spania, de unde s-ar fi răspândit în restul continentului. În dezacord cu acestea, istoricii au găsit seminţe de spanac în depozitele carbonizate de pe terasele Sarmizegetusei. O posibilă explicaţie este inedita deplasare a armatei persane în 514 î.H., de-a lungul ţărmului Mării Negre, în operaţiunile împotriva sciţilor. Poate aşa a sosit şi busuiocul, care era cunoscut şi cultivat în India şi China (800 î.H.). O ipoteză tentantă este că a venit odată cu indo-europenii. Sunt autori care pledează pentru faptul că daco-romanii au cunoscut castravetele. Ce-i drept, în Egipt apare în fresce pictate, de unde ar fi putut ajunge în lumea greco-romană. Dar e mare iubitor de căldură şi nu-i merge bine la frig.
Avem cunoştinţe istorice despre utilizarea unor plante pentru virtuţile lor medicale, pe când azi le ştim mai mult ca alimentare. De pildă, dacii foloseau ca leac de sănătate ţelina, care este rezistentă la frig şi putea fi lesne cultivată pe atunci; la fel pătrunjelul, usturoiul, prazul, ceapa. Utilizau morcovul, păstârnacul, ridichile, poate şi gulia, care are acelaşi areal de răspândire cu varza. Napul este cert cunoscut de daci, dar sfecla roşie este mai degrabă post-romană.
Dintre leguminoase, erau cunoscute mazărea, măzărichea, bobul şi, foarte probabil, lintea. Ca să ne facem o imagine mai clară asupra modificărilor alimentare petrecute din antichitate până azi, vă relatez faptul că bobul, spre exemplu, era atât de preţuit în lumea greacă, încât în oraşul Atena i se dedica o zi pe an, şi era nelipsit din ofrandele aduse zeilor. Arealul de cultură al bobului se restrânge drastic după introducerea cartofului şi fasolei în spaţiul european, în sec. XVII. Astăzi, este doar o noţiune livrescă, pentru că prea puţini mai ştiu măcar ce este.
Nevoia de dulce era satisfăcută cu miere, poate şi sevă de mesteacăn, apreciată pentru valoarea sa medicinală, şi cu fructe. Herodot ne spune că la nord de Istru sunt atât de multe albine încât oamenii nu pot trece fluviul... Exista deci miere din belşug, în ciuda climei reci. Ideea comună în conştiinţa oamenilor că albina produce miere multă doar unde este vară lungă este contrazisă azi de realităţile Elveţiei, spre exemplu. Acolo, în munţi, există stupi, apicultori şi miere, într-un climat cu doar trei-patru luni de cules pentru albine şi opt-nouă luni de iarnă.
Nucii de pe marginea drumului
Dacă Homer descrie părul la greci, pentru prima oară, în Odissea, iar Pliniu vorbeşte despre 41 de soiuri diferite de păr, măcar vreunul, mai sălbatic, vom fi cunoscut şi noi. Este totuşi prezent în basmele populare româneşti, ca o dovadă că era comun pe aici, din vremuri mai vechi. În ce priveşte cireşul, el este considerat de către greci ca specie sălbatică şi nu se face distincţie între cireş şi vişin. Pliniu descrie 10 soiuri, dintre care unele de vişin. Poate le-au cunoscut în parte şi dacii, mai ales în perioada ulterioară cuceririi romane. În cartea sa, Materia Medica, Dioscoride nu face diferenţa între cais şi piersic. Totuşi, Pliniu indică 5 soiuri de piersic, ştie că este adus din Persia, iar Galen numeşte caisele "Malum armeniaca". Improbabil ca noi să nu fi cunoscut aceste fructe înainte de cucerirea Daciei. Gutuiul este cunoscut de greci ca fiind originar din Creta şi Asia de sud-vest, iar romanii îl amintesc ca specie comună. Nu cred să fi ajuns la noi prea devreme, fiind o specie iubitoare de căldură. În Franţa de azi este menţionat în 812, iar în Anglia abia în sec. XIV.
În ceea ce priveşte grăsimile pentru gătit, cu siguranţă, dacii foloseau untura şi seul. Untul nu era cunoscut. Dar era folosit uleiul de nucă. Uleiul de măsline era importat şi accesibil doar celor foarte bogaţi. Romanii cunoşteau uleiul de rapiţă şi ştim sigur că acesta era folosit pentru iluminat în întreg Evul Mediu. Cânepa şi inul sunt cultivate şi cunoscute la noi din antichitate, atât pentru fibre, cât şi pentru seminţe şi, foarte probabil, pentru uleiul care se poate extrage din ele. Chiar şi astăzi, în unele regiuni, turta cu julfă, făcută cu seminţe de cânepă, constituie deliciul ajunului Crăciunului.
Cam aşa erau câmpul, grădina şi livada dacilor. Toate acestea, plus flora spontană, generau o bucătărie mult mai săracă decât avem noi astăzi la dispoziţie, dar cu siguranţă mai sănătoasă.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
