Între romancierii noştri de azi, Filip Florian mi s-a părut, încă de la debutul cu "Degete mici” din 2005, diferit nu atât prin teme, cât prin modul în care îşi lucrează textul. Într-o vreme în care se scrie în general spontan-neglijent sau complicat plicticos, Filip Florian are, pe lângă plăcerea povestitului, şi grija pentru - ca să folosesc titlul unei nuvele de Radu Cosaşu - viaţa frazei, cu măruntaiele ei comunicante. Are răbdarea ceasornicarului de a asambla angrenajul cu arcuri fine, rotiţe subţiri şi rubine, capabil să reproducă în text traiul şi trăirea, timpul şi vremurile, să le facă sensibile cu misterul lor cu tot. Prin asta el se adaugă unei spiţe de prozatori români pe care critica i-a alăturat prin cel mai mic numitor comun, deşi sunt singulari şi diferiţi: Mateiu Caragiale, Radu Petrescu, Ştefan Bănulescu, Ştefan Agopian ş.a. Pentru toţi aceştia, stilul contribuie hotărâtor la seducerea cititorului. Şi mai are Filip Florian în romanul pe care vi-l recomand azi încă o calitate pe cale de dispariţie printre tinerii scriitori citadini, branşaţi, furioşi sau cinici: simţul naturii sălbatice, descrise cu o artă ce-l apropie de Sadoveanu cel din Ţara de dincolo de negură (în paranteză fie spus, păcat că Sadoveanu nu se mai citeşte azi decât din obligaţie şcolară, în silă). Dacă aveţi cumva în bibliotecă volumul XI din ediţia de Opere îngrijite de Constantin Mitru, vă rog să recitiţi bijuteriile de acolo şi în special "În singurătăţile Rarăului a cântat cocoşul sălbatic” şi să comparaţi apoi cu scenele din pădure descrise de Filip Florian. Ca de multe ori, îmi pare şi acum rău că n-am loc aici de citate, dar credeţi-mă că descrierile sunt la fel de frumoase şi surprinzător asemănătoare ca ritm şi muzică a frazelor, ca vrajă. Ceea ce e în plus de remarcat e că, în contrast cu "trendul” literar actual, care consideră mai expresive grotescul, scabrosul, patologicul, mizerabilul, dezabuzarea, romancierul nostru nu ezită să povestească şi despre bunătate, frumuseţe, bucurie, comuniune ca experienţe comunicabile fără stereotipuri şi sentimentalisme. Toate bufniţele e un roman pe două voci, cu o construcţie aparent simplă, ca acel tip de balansoar făcut dintr-o scândură pe care se aşează la fiecare capăt câte o persoană, înclinând-o alternativ spre sine. O voce e a băiatului Luci, care-şi trăieşte în roman sfârşitul copilăriei şi adolescenţa în anii 2000, cealaltă a lui Emil Stratin, inginer sexagenar bucureştean, retras după pensionare în orăşelul de munte al lui Luci. Poveştile fiecăruia despre familii, prieteni, iubiri, trădări, regăsiri au ca osie pădurea şi vietăţile ei, percepute cu simţuri proaspete, cu uimiri inaugurale de către copil şi ca refugiu atemporal, sursă de energie şi antidot al tristeţii pentru bătrân. Cele două voci povestitoare, una a candorii tulburate de tranziţia spre maturizare, cealaltă a senescenţei cu întoarceri în trecut, care foloseşte şiretlicul Şeherezadei pentru a amâna deznodământul sunt uneori asemănătoare şi doar din conţinutul poveştilor îţi dai seama cine vorbeşte. Luci povesteşte despre mama lui, femeie de serviciu la Castel şi menajera unor familii din staţiune, despre tatăl meseriaş abrutizat şi beţiv, despre fratele mai mare al cărui ideal e să ajungă barman pe un vas de croazieră, despre gaşca lui de băieţi aventuroşi şi puşi pe năzbâtii, despre prietenul canin Zuri, amestecând realitatea cu fabulaţia, cum se întâmplă la vârste ingenue. Poveştile lui Emil sunt despre copilăria lui bucureşteană din anii '945-50, cu un extraordinar bunic bijutier arestat, cu un tată profesor de istorie ajuns zugrav, cu trecerea de la bunăstare la sărăcie, anii de şcoală şi facultate, iubiri, peregrinări pe şantiere de construcţii care-l îndepărtează de tânăra soţie, inferioară social, moartea ei într-un accident şi despărţirea de unica fiică, înstrăinată la Paris, pasiunea pentru munte - singura care-i rămâne după rupturi şi renunţări. Toate acestea i se par lui însuşi, în timp ce le scrie în caietul galben dăruit lui Luci, ca rostite "de o străină gură”. Ce e real şi ce e inventat? se întreabă. "Trecutul e ca un nor schimbător, are o mulţime de nuanţe şi contururi (...). Trecutul e capricios şi alunecos ca un peşte”. Iar ceea ce se poate prinde sunt doar poveştile scrise pentru a fi strecurate şi în viaţa celor ce nu le-au trăit. Dar care, prin arta scriitorului, şi le pot apropria.
SELECŢIA "FORMULA AS”
Filip Florian, "Toate bufniţele”, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 276 pag.
Între romancierii noştri de azi, Filip Florian mi s-a părut, încă de la debutul cu "Degete mici” din 2005, diferit nu atât prin teme, cât prin modul în care îşi lucrează textul. Într-o vreme în care se scrie în general spontan-neglijent sau complicat plicticos, Filip Florian are, pe lângă plăcerea povestitului, şi grija pentru - ca să folosesc titlul unei nuvele de Radu Cosaşu - viaţa frazei, cu măruntaiele ei comunicante. Are răbdarea ceasornicarului de a asambla angrenajul cu arcuri fine, rotiţe subţiri şi rubine, capabil să reproducă în text traiul şi trăirea, timpul şi vremurile, să le facă sensibile cu misterul lor cu tot. Prin asta el se adaugă unei spiţe de prozatori români pe care critica i-a alăturat prin cel mai mic numitor comun, deşi sunt singulari şi diferiţi: Mateiu Caragiale, Radu Petrescu, Ştefan Bănulescu, Ştefan Agopian ş.a. Pentru toţi aceştia, stilul contribuie hotărâtor la seducerea cititorului. Şi mai are Filip Florian în romanul pe care vi-l recomand azi încă o calitate pe cale de dispariţie printre tinerii scriitori citadini, branşaţi, furioşi sau cinici: simţul naturii sălbatice, descrise cu o artă ce-l apropie de Sadoveanu cel din Ţara de dincolo de negură (în paranteză fie spus, păcat că Sadoveanu nu se mai citeşte azi decât din obligaţie şcolară, în silă). Dacă aveţi cumva în bibliotecă volumul XI din ediţia de Opere îngrijite de Constantin Mitru, vă rog să recitiţi bijuteriile de acolo şi în special "În singurătăţile Rarăului a cântat cocoşul sălbatic” şi să comparaţi apoi cu scenele din pădure descrise de Filip Florian. Ca de multe ori, îmi pare şi acum rău că n-am loc aici de citate, dar credeţi-mă că descrierile sunt la fel de frumoase şi surprinzător asemănătoare ca ritm şi muzică a frazelor, ca vrajă. Ceea ce e în plus de remarcat e că, în contrast cu "trendul” literar actual, care consideră mai expresive grotescul, scabrosul, patologicul, mizerabilul, dezabuzarea, romancierul nostru nu ezită să povestească şi despre bunătate, frumuseţe, bucurie, comuniune ca experienţe comunicabile fără stereotipuri şi sentimentalisme. Toate bufniţele e un roman pe două voci, cu o construcţie aparent simplă, ca acel tip de balansoar făcut dintr-o scândură pe care se aşează la fiecare capăt câte o persoană, înclinând-o alternativ spre sine. O voce e a băiatului Luci, care-şi trăieşte în roman sfârşitul copilăriei şi adolescenţa în anii 2000, cealaltă a lui Emil Stratin, inginer sexagenar bucureştean, retras după pensionare în orăşelul de munte al lui Luci. Poveştile fiecăruia despre familii, prieteni, iubiri, trădări, regăsiri au ca osie pădurea şi vietăţile ei, percepute cu simţuri proaspete, cu uimiri inaugurale de către copil şi ca refugiu atemporal, sursă de energie şi antidot al tristeţii pentru bătrân. Cele două voci povestitoare, una a candorii tulburate de tranziţia spre maturizare, cealaltă a senescenţei cu întoarceri în trecut, care foloseşte şiretlicul Şeherezadei pentru a amâna deznodământul sunt uneori asemănătoare şi doar din conţinutul poveştilor îţi dai seama cine vorbeşte. Luci povesteşte despre mama lui, femeie de serviciu la Castel şi menajera unor familii din staţiune, despre tatăl meseriaş abrutizat şi beţiv, despre fratele mai mare al cărui ideal e să ajungă barman pe un vas de croazieră, despre gaşca lui de băieţi aventuroşi şi puşi pe năzbâtii, despre prietenul canin Zuri, amestecând realitatea cu fabulaţia, cum se întâmplă la vârste ingenue. Poveştile lui Emil sunt despre copilăria lui bucureşteană din anii '945-50, cu un extraordinar bunic bijutier arestat, cu un tată profesor de istorie ajuns zugrav, cu trecerea de la bunăstare la sărăcie, anii de şcoală şi facultate, iubiri, peregrinări pe şantiere de construcţii care-l îndepărtează de tânăra soţie, inferioară social, moartea ei într-un accident şi despărţirea de unica fiică, înstrăinată la Paris, pasiunea pentru munte - singura care-i rămâne după rupturi şi renunţări. Toate acestea i se par lui însuşi, în timp ce le scrie în caietul galben dăruit lui Luci, ca rostite "de o străină gură”. Ce e real şi ce e inventat? se întreabă. "Trecutul e ca un nor schimbător, are o mulţime de nuanţe şi contururi (...). Trecutul e capricios şi alunecos ca un peşte”. Iar ceea ce se poate prinde sunt doar poveştile scrise pentru a fi strecurate şi în viaţa celor ce nu le-au trăit. Dar care, prin arta scriitorului, şi le pot apropria.
Între romancierii noştri de azi, Filip Florian mi s-a părut, încă de la debutul cu "Degete mici” din 2005, diferit nu atât prin teme, cât prin modul în care îşi lucrează textul. Într-o vreme în care se scrie în general spontan-neglijent sau complicat plicticos, Filip Florian are, pe lângă plăcerea povestitului, şi grija pentru - ca să folosesc titlul unei nuvele de Radu Cosaşu - viaţa frazei, cu măruntaiele ei comunicante. Are răbdarea ceasornicarului de a asambla angrenajul cu arcuri fine, rotiţe subţiri şi rubine, capabil să reproducă în text traiul şi trăirea, timpul şi vremurile, să le facă sensibile cu misterul lor cu tot. Prin asta el se adaugă unei spiţe de prozatori români pe care critica i-a alăturat prin cel mai mic numitor comun, deşi sunt singulari şi diferiţi: Mateiu Caragiale, Radu Petrescu, Ştefan Bănulescu, Ştefan Agopian ş.a. Pentru toţi aceştia, stilul contribuie hotărâtor la seducerea cititorului. Şi mai are Filip Florian în romanul pe care vi-l recomand azi încă o calitate pe cale de dispariţie printre tinerii scriitori citadini, branşaţi, furioşi sau cinici: simţul naturii sălbatice, descrise cu o artă ce-l apropie de Sadoveanu cel din Ţara de dincolo de negură (în paranteză fie spus, păcat că Sadoveanu nu se mai citeşte azi decât din obligaţie şcolară, în silă). Dacă aveţi cumva în bibliotecă volumul XI din ediţia de Opere îngrijite de Constantin Mitru, vă rog să recitiţi bijuteriile de acolo şi în special "În singurătăţile Rarăului a cântat cocoşul sălbatic” şi să comparaţi apoi cu scenele din pădure descrise de Filip Florian. Ca de multe ori, îmi pare şi acum rău că n-am loc aici de citate, dar credeţi-mă că descrierile sunt la fel de frumoase şi surprinzător asemănătoare ca ritm şi muzică a frazelor, ca vrajă. Ceea ce e în plus de remarcat e că, în contrast cu "trendul” literar actual, care consideră mai expresive grotescul, scabrosul, patologicul, mizerabilul, dezabuzarea, romancierul nostru nu ezită să povestească şi despre bunătate, frumuseţe, bucurie, comuniune ca experienţe comunicabile fără stereotipuri şi sentimentalisme. Toate bufniţele e un roman pe două voci, cu o construcţie aparent simplă, ca acel tip de balansoar făcut dintr-o scândură pe care se aşează la fiecare capăt câte o persoană, înclinând-o alternativ spre sine. O voce e a băiatului Luci, care-şi trăieşte în roman sfârşitul copilăriei şi adolescenţa în anii 2000, cealaltă a lui Emil Stratin, inginer sexagenar bucureştean, retras după pensionare în orăşelul de munte al lui Luci. Poveştile fiecăruia despre familii, prieteni, iubiri, trădări, regăsiri au ca osie pădurea şi vietăţile ei, percepute cu simţuri proaspete, cu uimiri inaugurale de către copil şi ca refugiu atemporal, sursă de energie şi antidot al tristeţii pentru bătrân. Cele două voci povestitoare, una a candorii tulburate de tranziţia spre maturizare, cealaltă a senescenţei cu întoarceri în trecut, care foloseşte şiretlicul Şeherezadei pentru a amâna deznodământul sunt uneori asemănătoare şi doar din conţinutul poveştilor îţi dai seama cine vorbeşte. Luci povesteşte despre mama lui, femeie de serviciu la Castel şi menajera unor familii din staţiune, despre tatăl meseriaş abrutizat şi beţiv, despre fratele mai mare al cărui ideal e să ajungă barman pe un vas de croazieră, despre gaşca lui de băieţi aventuroşi şi puşi pe năzbâtii, despre prietenul canin Zuri, amestecând realitatea cu fabulaţia, cum se întâmplă la vârste ingenue. Poveştile lui Emil sunt despre copilăria lui bucureşteană din anii '945-50, cu un extraordinar bunic bijutier arestat, cu un tată profesor de istorie ajuns zugrav, cu trecerea de la bunăstare la sărăcie, anii de şcoală şi facultate, iubiri, peregrinări pe şantiere de construcţii care-l îndepărtează de tânăra soţie, inferioară social, moartea ei într-un accident şi despărţirea de unica fiică, înstrăinată la Paris, pasiunea pentru munte - singura care-i rămâne după rupturi şi renunţări. Toate acestea i se par lui însuşi, în timp ce le scrie în caietul galben dăruit lui Luci, ca rostite "de o străină gură”. Ce e real şi ce e inventat? se întreabă. "Trecutul e ca un nor schimbător, are o mulţime de nuanţe şi contururi (...). Trecutul e capricios şi alunecos ca un peşte”. Iar ceea ce se poate prinde sunt doar poveştile scrise pentru a fi strecurate şi în viaţa celor ce nu le-au trăit. Dar care, prin arta scriitorului, şi le pot apropria.
Alte articole din acest numar
- 2013 ŞI DRAGOSTEA
- Misterele lacului Titicaca
- Răspuns pentru ION TĂBĂCARU - Zimnicea, F. AS nr. 1050 - "Căutăm sfaturi şi experienţe pentru tumoră pe creier"
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
