Povești de dragoste - "De-a v-ați ascunselea"

Cititor Formula AS
Când l-am întâlnit pe bărbatul vieții mele, cu 24 de ani în urmă, am știut că el nu-și va părăsi niciodată soția. Am fost fericită, dar am purtat și stigmatul rușinii. Și, deseori, am ajuns în pragul deznădejdii. Însă niciodată nu m-am îndoit de iubirea lui

De 24 de ani sunt iubita unui bărbat. A băr­batului meu. După atâta vreme, legătura noastră nu se mai poate numi "o aventură”. Eu am o relație în toată regula. Cu el. Partenerul meu are două. Una cu mine și alta cu soția lui.
Primii ani în postura de "cealaltă femeie” au fost înnegurați de tulburări sufletești. Uneori cădeam pradă deznădejdii, alteori eram pur și simplu fericită. Dar nu puteam scăpa de un sentiment de ru­și­ne. As­tăzi sunt mulțumită de viața pe care o duc în rolul iubitei și n-aș vrea s-o mai schimb. În­să, ca să ajung la această îm­păcare cu mine însămi, am avut nevoie de 16 ani.
Când ne-am cunoscut, nici prin gând nu mi-ar fi trecut să mă implic în­tr-o aven­tură. Sunt de origine ma­ghiară. Am fost educată în spirit ca­tolic, mă aflam la capătul unei căsnicii eșuate și aveam o fiică de câțiva anișori. Așadar, căutam ceva cu o perspectivă sigură. Însă viața m-a dus într-o altă direcție.
Ne-am întâlnit întâmplător, într-un lacto-bar, și am intrat în vorbă. Masa mea era singura care mai avea un loc liber. Și chiar atunci, în acea primă discuție, el mi-a spus că are o familie. Am mai aflat și că soția lui e bolnavă. Nu era o boală gravă, care să-i pună viața în pericol, ci o suferință cronică - și, din to­nul lui, mi-am dat seama îndată că se simte moralmente îndatorat să rămână lângă ea.
Nu voiam să distrug o familie. Pe de altă parte, el a fost primul bărbat care-mi arăta că se interesează de mine ca om. Avea mult farmec și decența de a nu fi prea insistent. Asta mi-a plăcut. S-a străduit îndelung să mă cucerească, însă eu luptam cu problemele mele de conștiință. Totodată - de ce să nu recunosc? - mă te­meam că voi suferi. Îmi era limpede că nu va fi nicio­da­tă numai al meu. Dar, într-o bună zi, mi-a fost la fel de limpede că îl iubeam. Și că devenise un sprijin în sin­­gurătatea mea. Un timp, m-am mai împotrivit senti­mentelor mele, apoi, într-un târziu, am acceptat totuși relația cu el, în pofida tuturor scrupulelor. A fost în cul­mea fericirii. N-am discutat despre ce urma să se în­tâm­ple în viitor. Dincolo de cuvinte, știam amândoi că suntem împreună și ne aparținem unul altuia. Nu l-am întrebat niciodată dacă intenționează să-și pără­sească soția. N-are sens să pun întrebări al căror răs­puns îl cunosc deja. Nu i-am cerut lucruri imposibile.
Următorii ani au fost un joc de-a v-ați ascunselea. Între timp, am devenit și colegi de serviciu. Suntem pro­­­fesori amândoi. În cursul săptămânii, ne putem vedea fără a trezi bănuieli. Însă refuzam să merg cu el la cinema sau într-un restaurant. Îmi era me­reu frică să nu fim văzuți de cineva. Sufe­ream în tăcere. Nici măcar pri­etenilor mei apropiați nu le-am vorbit despre relația noas­tră. De rușine.
Serile și sfârșitul de săptămână aparți­neau familiei sale. Crăciunul și Anul Nou le petrecea, de asemenea, acasă. În zilele ace­lea mă simțeam foarte singură și umilită. De ce nu putea fi lângă mine bărbatul pe care îl iubeam și care mă iubea? Uneori, oricât m-aș fi ostenit să alung gândul, mă întrebam dacă cei doi întrețin și raporturi intime. Nici des­pre asta n-am vorbit vreodată. Mi-era teamă că voi umbla la o casetă cu șerpi. Așa au trecut anii. Cumva firesc și, ușor, pentru că se purta dum­nezeiește cu mine și ori de câte ori eram împreună, eram foarte feri­ciți. Nu sexul a fost important, ci iubirea. El a fost primul bărbat care m-a luat în serios. Care m-a plăcut așa cum sunt. Mi-e drag felul cum mă înconjoară cu grija lui perma­nentă, cum se preocupă de mine, de familia mea - dar și de a lui. E pa­radoxal: motivul pentru care îl iu­besc cel mai mult este același care ne împiedică să fim alături clipă de clipă. O prietenă mi-a spus că de asta durează iubirea noastră, fiindcă nu locuim împreună și dorința rămâne mereu proaspătă. Fiindcă nu trebuie să suport bana­litățile unei căsnicii.
La un moment dat, soția lui a aflat de legătura noastră. Femeile simt repede când sunt trădate. În scurt timp au aflat și copiii lor, pe urmă și prie­tenii, și colegii. Au existat situații penibile. Odată am dat nas în nas cu niște cunoștințe comune și fe­meile mi-au întors spatele. La data respectivă, mi-am zis în gând că nu me­ritam altceva. Văzând câtă suferință îmi pro­duce jo­cul nostru de-a v-ați as­cun­selea, el se hotărâse să facă publică iu­birea noastră, oricare ar fi fost consecințele. O dovadă uriașă de iubire, după părerea mea. Totuși, n-am acceptat, și apoi, soția lui era o biată femeie bol­navă, pe care nu voiam să o fac să sufere și mai mult. Așa încât am continuat să ne vedem la mine acasă. An după an.
Apoi a venit ziua mea de naș­tere, cea cu numărul rotund 50, și acela a fost un prilej să mă întreb ce anume doream, de fapt, de la viață. Să merg în același fel dosit mai departe, alți 10 ani? Ar fi trebuit să mă despart oare? Alun­gam pe loc întrebarea din minte, eram doi oa­meni care ne iubeam cu adevărat. Și-atunci am decis să fiu, în sfârșit, feri­cită pe deplin. Ani în șir mă as­cunsesem. Îmi era de ajuns. Totodată, era evident că datele pro­blemei nu se vor schim­ba nici­când. Sin­gurul lucru pe care pu­team să-l schimb era atitu­di­nea mea. Pur și simplu, viața ne pu­ne în împrejurări plăcute și mai pu­țin plăcute. Iar noi ar tre­bui să în­cercăm să fim fericiți, indife­rent de situație.
Stând strâmb și judecând drept, am fost obligată să admit că multe din cele pe care le resimțeam acum ca pe niște constrângeri fuseseră de la bun început op­țiunile mele. Nu mai avea nici o importanță dacă ne în­tâlneam pe ascuns ori sub privirile tuturor, căci oricum relația noastră nu mai era un secret pentru nimeni. Prin urmare, m-am decis finalmente să-mi accept rolul, cu frun­tea sus. Eu sunt iubita. În acel moment, veșnica în­cor­dare din sufletul meu a dispărut. Am avut senti­mentul că deschid un nou ca­pitol al relației noastre.
Astăzi, mă simt complet liberă. Jocul de v-ați as­cun­selea a rămas definitiv în tre­cut. I-am cunoscut și co­piii. Ei ne în­țeleg. Pe soția lui ne străduim amândoi s-o menajăm. De pildă, nu-mi permit să tele­fonez la el acasă. Dar acum ridic și eu unele pretenții. De exem­plu, să-și sărbă­torească împreună cu mine jumătate din ziua lui de naștere. Iar în răstimpul când sunt singură nu mai sufăr, ci mă bucur de libertatea mea de mișcare. Sunt fericită. Fără mustrări de conștiință.
"Ce bărbat norocos!”, ar putea zice unii sau alții. Însă și el a trecut prim mo­men­te grele. Minciunile, mai târziu repro­șurile soției. Faptul că a suportat certurile, stresul și șoaptele răuvoitoare din jurul lui, numai ca să fie cu mine este, în ochii mei, cea mai clară dovadă de iubire.
Fiindcă a trebuit să luptăm mereu pentru relația noas­­tră, știm s-o prețuim cum se cuvine. Mă sună zilnic, ca să mă întrebe dacă am dormit bine, dacă am avut timp să mănânc ceva. Dacă vreau s-o aduc pe ma­ma la mine în vizită, mă ia cu mașina și conduce opt ore până în Ungaria, ca s-o luăm de acolo pe bătrâna doamnă. Când ea ne povestește întâmplări din copilăria ei, pe care eu m-am săturat să le tot ascult, el se arată interesat și-i pune întrebări. Și, cu toate că detestă pas­tele moi, le lasă să fiarbă o veșnicie, pentru ca ma­ma să le poată mesteca mai ușor.
N-am primit niciodată de la el scrisori cu declarații de iubire, nici un inel. N-avem un copil al nostru sau măcar o casă. Dar în rest, prin tot ce face și spune, îmi dă de înțeles: "Ești importantă pentru mine”. Știu că mă iubește. Și eu îl iubesc. Iar asta mi-e de ajuns.

ILDIKO NEMEȘ - Zalău