MEDEEA MARINESCU - "Caut acut liniştea naturii"

La Zamora, între zăpezi

- Cu regretul de a nu fi stat faţă în faţă, la o ceaşcă de ceai fierbinte cu scorţişoară, îţi voi pune prin telefon întrebările pentru interviul pe care ţi-l iau. Ştiu că eşti la munte, cu familia ta. E zăpadă, e frig, e iarnă adevărată?

- E un loc absolut de vis! Casa noastră se află în Za­mora, pe un deal plasat pe partea opusă vârfului Ca­raiman, pe care se află celebra Cruce a Eroilor Nea­mu­lui. Şi chiar din patul meu, din dormitor, am o perspectivă complet neobturată asupra muntelui şi a Crucii. Ceea ce - dintr-o dată - aşează orice gând pe un alt fundament! În zona aceasta nu există decât case de munte, cu o arhitectură de bun simţ, care nu-ţi vio­lentează privirile în nici un fel, nu sunt blocuri deloc, nu există nimic care să-ţi amintească de traiul citadin. Zamora e un sătuc în care vara auzi di­mineaţa cocoşii cântând, iar seara, tălăngile văcuţelor care se întorc de la păscut. Există şi un râu care susură în vale şi unde merg cu Luca, fiul meu, să ne jucăm cu pi­căturile de apă colorate, prin refracţia luminii, în toate culorile curcubeului. Iar iarna, în Zamora, poţi să te bucuri de plimbări cu săniile trase de căluţii sătenilor. De altfel, acesta este mijlocul de transport preferat atunci când suntem binecuvântaţi cu zăpadă din bel­şug. Oricum, şi în restul timpului, când vii aici, uiţi de ma­şină. Aici lumea merge pe jos... Îţi spun sincer: acesta este un loc care mi se pare ieşit din timpul nostru! Şi e aşa de bine! Şi e atâta pace! Oamenii se cunosc între ei, se salută pe stradă, conversează când se întâlnesc la cumpărături sau în părculeţul unde şi eu merg cu Luca, sau la biserică... A! Iată un alt motiv pentru care iubesc acest loc: casa noastră se află la cinci minute distanţă de castelul Cantacuzino, care de curând a devenit muzeu şi are şi un mic restaurant unde poţi să bei o cafea sau să iei masa admirând panorama feerică de dincolo de ferestre. Şi tot aici, pe domeniul cas­telului, se află şi o capelă minusculă, cocoţată pe vârful unui deal. Ei, la această capelă, de Paşte şi de Crăciun, lumea din sat vine cu mare drag şi cu evlavie... Se creează aşa, o atmosferă de comunitate, care a devenit atât de rară în zilele noastre.

- Simţi şi tu, ca din ce în ce mai mulţi oră­şeni, do­rinţa de a te re­fu­gia în natură?

- Da, deşi nu sunt din acel soi care-şi pune bocancii în picioare şi-şi ia ruc­sacul în spinare ca să se caţere în vârf de munte. Nu, eu recunosc că sunt totuşi o victimă a con­for­tului. (râde) Cu toate astea, am din ce în ce mai des sentimentul unei necesităţi acute de a căuta liniştea naturii, de a evada în zone mai puţin aglomerate decât oraşul. Bucureştiul a în­ceput, din păcate, să mă agreseze: cu zgomotele, cu noxele, cu gesturile ne­civilizate ale unora dintre concitadini... Spun "din păcate”, pen­tru că nu e, de fapt, vina Bucu­reştiului, ci a celor care îlpopulăm. Dar, în afara acestor tare, eu rămân legată indisolubil de Bucu­reşti: o dată sentimental, fiindcă e „oraşul meu”, şi, pe de altă parte, prin natura profesiei, pentru că aici e locul unde „dospesc” eu ca actriţă. Din fericire - ca să luăm şi partea bună - Bucureştiul a început să trăiască cu-adevărat din punct de vedere cultural: s-a dezvoltat o mare varietate de oportunităţi în această sferă - spectacole de tot felul, în spaţii mai mult sau mai puţin conven­ţionale, concerte, happening-uri, evenimente de stand-up comedy, expoziţii... Peste toate acestea, însă, senzaţia mea este că Bucureştiul a devenit un oraş în care oamenii se învârt şi se ciocnesc între ei ca într-o mişcare browniană, nu mai ştiu încotro şi de ce fug, nu mai au repere reale. Iar situaţia asta îmi imprimă şi mie o stare de agitaţie inutilă, care mă sperie şi mă agasează. Şi-atunci, mă retrag în liniştea curţii şi a căminului meu şi, când şi acolo sunt cotropită, dau o raită pe-aici, pe Zamora. Eu stau aici vara cu lunile de zile, dar şi în restul anului vin cât pot de des şi fug înapoi la Bucu­reşti doar când am spectacole. Uite, şi acum, am ajuns aici înainte de Crăciun, apoi pe 29 m-am suit în ma­şină, am mers la Bucureşti pentru spec­tacolele pe care le aveam şi pe 30 noaptea, imediat după ce-am ieşit din teatru, am pornit-o înapoi spre Zamora.

"Să stai acasă şi să nu faci nimic”

- Şi cum ai petrecut sărbătorile în această Za­mo­ra de poveste?

- Am citit într-una din cărţile lui Alexandru Pa­leo­logu, un episod cu mare tâlc, a cărui concluzie - de alt­fel aşternută pe hârtie cu mult haz - era că pre­gătirile astea de plecare în vacanţă obosesc omul peste mă­sură, astfel că vacanţa e aproape ruinată, iar la în­toarcere eşti epuizat, în loc să revii proaspăt şi ener­gizat. Aşadar - spunea Paleologu - o vacanţă reuşită poate să fie, mai curând, una în care să stai acasă şi să nu faci nimic. Episodul ăsta mi-a rămas aninat într-un cotlon al minţii şi - uite! - în vacanţa asta mi-am pro­pus să nu fac nimic. Singura obligaţie pe care am ac­ceptat-o a fost aceea ca bradul să fie împodobit pe 24 decembrie, ca să-l primim aşa cum se cuvine pe Moş Crăciun. Mai ales că anul acesta a fost primul în care Moş Crăciun a venit să-l cadorisească personal pe Lu­ca. (râde) Luca are acum trei ani şi jumătate şi l-a aşteptat cu mare înfrigurare. Ştie că Moşul priveşte pe la geamuri şi ascultă dorinţele copiilor şi, cum el visa la un sistem de tobe adevărat, era mai-mai să-şi iasă din piele de nerăbdare: i-a auzit Moşul dorinţa sau nu? Şi Moşul i-a auzit-o, ba chiar i-a mai adus şi multe alte cadouri. (râde) După acest moment, vacanţa a în­semnat linişte, a însemnat o abdicare de la lupta cu tim­pul. După un an întreg în care am fost contracro­nometru, în care ne-am luptat cu deadline-urile, cu acele termene fixe care mar­chează societatea modernă în general, noi am decis ca, măcar acum, să renunţăm la orice fel de impuneri şi obligaţii. Aşa că atunci când am avut chef să dormim, am dormit, când am avut chef să ieşim la plimbare, am ieşit, când am avut chef să ne tăvălim în zăpadă, ne-am tăvălit, am stat la masă cu toţii - adică eu, George (n. red. George Dăscălescu, partenerul de viaţă al Me­deei), Luca, părinţii, cele două surori ale mele, unchii noştri, mătuşile, unul din­tre verii mei şi familia lui, am mers la biserică, ne-am uitat la televizor... Am refuzat să mai "reali­zăm” ceva. "A realiza”, iată un alt concept care ero­dează omul modern. Sau, dacă vrei, noi am realizat o stare de linişte, de aşezare, de confort emoţional şi psi­ho­logic.

Mama, Luca şi Regele Leu

- Să vorbim puţin despre Luca, băieţelul tău care creşte într-un an cât alţii în şapte...

- Luca a crescut, într-adevăr, ca din apă! (râde) Iar în toamna care a trecut a început grădiniţa la Şcoala Franceză din Bucureşti. Mi-am dorit foarte mult ca băiatul meu să înveţe franceza şi mai apoi engleza, încă de la o vârstă la care nu e conştient că a învăţa înseamnă un efort. Iar experimentul meu a dat roade: la trei luni de la începerea cursurilor, Luca înţelege o conversaţie în franceză şi deja rupe şi câteva cuvinte şi expresii. Pe lângă asta, a început să ia şi lecţii de înot, urmează acum să înveţe să cânte la tobe, iar mai târziu şi la pian...

- Dar aptitudini actoriceşti dovedeşte? A înscenat vreun spectacol în zăpadă?

- Probabil că şi Luca e un exemplu de "aşchie care nu sare departe de trunchi”. Multă lu­me care-l vede pentru prima dată îmi spune că sea­mănă foarte bine cu mine în filmul "Maria Mirabela”. Ceea ce sigur că mă flatează. Dar, dincolo de asta, am descoperit la el o uşurinţă extraordinară în a-şi exprima sentimentele, gândurile şi ideile, are un soi de extro­ver­tire peste medie (majoritatea copiilor sunt extro­ver­tiţi) care mă duce cu gândul către un potenţial acto­ri­cesc. În plus, Caroline, educatoarea lui, mi-a spus că Lu­ca, la gră­diniţă, e un clovn. Îi place să-i facă să râdă pe cei­lalţi copii.

- Pari foarte prinsă de rolul ăsta de mamă...

- Pentru mine, rolul de mamă e o preocupare constantă. Mă gândesc mereu ce şi cum trebuie să fac pentru ca Luca să meargă pe drumul cel bun, pentru ca Luca să-şi fructifice potenţialul... De-asta, de pildă, am ajuns la concluzia că genul acela de educaţie care merge pe principiul că pruncului nu trebuie să-i arăţi prea multă dragoste, că nu trebuie să-l pupi decât în somn etc. nu e deloc benefic. Eu cred că, dimpotrivă, copilului trebuie să-i arăţi afecţiune, tre­buie să-i spui că-l iubeşti, că eşti mândru de el, trebuie să-l îmbră­ţişezi, trebuie să-l lauzi când face ceva bine... Fireşte, la fel de important este şi să nu exagerezi, adică să nu-i dai apă la moară atunci când sare calul, pentru că, în acest caz, obţii exact efectul invers, creezi un domn Goe. Cred că pe asta ar trebui să se bazeze educaţia mo­dernă: pe atenţia acordată co­pilului şi pe expri­marea afecţiunii. Bine, acum trebuie să recunosc că am şi eu scăderile mele.De pildă, par­tea cu autoritatea încă scâr­­ţâie la mine. Noroc că George intervine întot­dea­una la timp ca să reme­die­ze astfel de situaţii. El e autoritatea supremă: când tata spune ceva, e literă de lege. De-altfel, George este eroul incon­testabil al băiatului meu. Luca vrea să aibă pantaloni ca ai lui, vrea să aibă mănuşi ca ale lui. Lu­ca ascultă rock - Red Hot Chili Peppers şi AC/DC - pentru că tati e rocker... Ceea ce, pentru mine, e un dezastru. Mi-ar fi plăcut să asculte muzică clasică şi jazz, care sunt pe zona mea. (râde) E limpede că între ei doi e o legătură extrem de strân­să. Când lumea îl întreabă pe Luca "Cine sunt pă­rinţii tăi?”, el răs­pun­de: "Mama mea e mama Me­di şi tata e Regele Leu.” Trebuie să mă îm­pac cu ideea că toată viaţa voi fi prinsă între doi bărbaţi or­golioşi şi cu perso­nali­tăţi foarte puternice. Vezi, cum îţi aşterni, aşa dormi!)

- George este eroul lui Luca, dar este şi eroul tău?

- Ştii, cea mai mare bucurie a unei femei este să găsească în partenerul de viaţă pe care şi-l alege şi un tată minunat. Pentru că nu întotdeauna lucrurile se întâmplă aşa. Eu însă sunt norocoasă: faptul că George e un tată atât de afectuos, de atent cu copilul lui, de răbdător, de generos şi de responsabil, mă împlineşte şi pe mine ca femeie. Înseamnă că alegerea pe care am făcut-o a fost cu-adevărat bună, deşi, ca fire, e com­plet opusul meu. El e foarte tăcut, blajin, blând şi calm, pe când eu sunt temperamentală, fără răbdare, cu mult zvâc. Dar tocmai opoziţia asta îmi face foarte bine, fiindcă mă mai domoleşte şi pe mine, mă face mai aşezată, mă ajută să-mi adun energiile, să mi le con­serv mai bine şi să le canalizez pe direcţiile care tre­buie. Şi-apoi, şi din punct de vedere profesional, el e partenerul ideal, fiindcă George e operator şi încă unul foarte activ: lucrează foarte mult, are proiecte în film, în domeniul publicităţii, în sfera clipurilor mu­zicale... Acum, de pildă, tocmai a terminat de filmat o produc­ţie americană pentru National Geographic... Deci, mă înţelege şi mă susţine şi profesional. Plus că, atunci când e cazul, mă ajută şi concret: de pildă, conceptul afişului pentru spectacolul "Fă-mi loc" îi aparţine, el ni l-a realizat. Şi am primit foarte multe aprecieri pentru acest afiş, care e extrem de penetrant la nivel vizual şi naşte curiozitatea privitorului în legă­tură cu specta­colul.

Zâna bună a copiilor amărâţi

- Pentru că discuţia a alunecat pe făgaşul pro­fesiei, ce agendă ai pentru anul 2013?

- Ceea ce ştiu sigur este că, pe 25 ianuarie, voi avea premiera cu spec­tacolul "Hoţii de frumuseţe”, după textul lui Pascal Bruckner. Premiera va avea loc la Teatrul Evreiesc, în prezenţa auto­rului, dar proiectul e complet privat. Regia îi aparţine lui Chris Simion, iar partener principal îmi va fi Florin Zamfirescu, fostul meu profesor din facultate. Aceasta este prima noastră întâlnire profe­sio­nală, cu excepţia unei singure sec­venţe jucate împre­ună în filmul lui Stere Gulea, "Week-end cu mama”. Voi relua seria de spectacole începută în noiembrie, la Godot Cafe, cu piesa "Fă-mi loc”, a lui André Michneau, o piesă în care joc alături de Marius Manole, sub îndrumarea regizorală a lui Radu Beligan. Acesta este proiectul meu de suflet, pentru care m-am luptat cuînverşunare, am vrut foarte mult ca el să existe. E vorba tot de un spectacol itine­rant, o comedie ro­man­­tică pigmentată cu tuşe dra­matice, ca­re, pe lângă savoa­rea tex­tului şi reacţiile fan­tas­tice ale publi­cu­lui, mi-a oferit încă trei mari bucurii: opor­tu­nitatea de a juca din nou împreună cu Marius Manole - un actor extraordinar din generaţia mea, foarte prolific şi pe care îl preţuiesc în mod deo­sebit - o nouă întâl­nire profesională cu ma­estrul Radu Beli­gan, a cărui forţă artistică nu mai e nevoie s-o descriu eu, şi prima colaborare cu scenografa Mă­dălina Ma­rinescu, care e chiar sora mea. (râde) Apoi, pe 27 ia­nuarie, urmează un moment foarte drag sufle­tului meu: voi juca din nou "Străini în noapte", la Pala­tul Copii­lor, în Bucureşti. Va fi însă o reprezentaţie spe­cială, fiindcă ea are loc chiar de ziua de naştere a lui Florin Piersic. Partenerul meu cel minunat, fermecător şi plin de haz a ales să-şi serbeze aniversarea pe scenă, iar eu mă simt privilegiată să-i pot fi alături cu acest prilej şi-i urez sănătate şi să-şi păstreze aceeaşi vivacitate şi candoare pe scenă ani mulţi de-acum în­colo. De ase­menea, merg înainte cu spectacolul "Dineu cu proşti”, de la Teatrul Naţional, un spectacol în regia lui Ion Caramitru, care are un succes formi­dabil la public, motiv pentru care vom relua şi turneele prin ţară. În primăvară, aştept cu nerăbdare să încep şi un film, o producţie românească în regia lui Napoleon Toader, unul dintre foştii mei colegi de an. Şi mai am şi alte proiecte de film, aici şi afară din ţară, care sunt mo­mentan în stand-by, dar care îmi doresc foarte mult să se întâmple. Şi - dacă îmi permiţi - aş vrea aici să mai adaug ceva, deşi nu ţine de profesie, ci de slăbi­ciunile sentimentale ale Medeei Marinescu. Eu sunt de mai mulţi ani "naşa” unei întreprinderi caritabile, "Aso­ciaţia Valentina”, care se ocupă de nişte copii foarte amă­râţi dintr-o zonă extrem de defavorizată a secto­rului 5 din Bucureşti. E vorba de copii care provin din familii foarte sărace, de copii ai căror părinţi sunt deseori analfabeţi, fără o meserie şi care trăiesc aproa­pe exclusiv din alocaţii. Ce face această asociaţie? Plăteşte grădiniţa şi îi trimite la şcoală, le asigură hai­ne, rechizite şi pacheţelul cu mâncare (dar şi provizii pentru acasă), apoi îi preia într-un program after-school, în cadrul căruia îi hră­neşte, îi spală, le oferă asistenţă medi­cală, îi ajută să-şi facă temele, îi an­gajează în diverse activităţi creative, îi consiliază psihologic când este cazul... Copiii stau la Casa Valentina până sea­ra, când se întorc la familiile lor. De ase­menea, părinţii beneficiază şi ei de ajutor: femeile sunt primite în atelierul de croitorie, unde învaţă să coasă, de la aşternuturi de pat până la costume de carnaval (pe care apoi le pot vinde, ca să-şi asigure o sursă de venit), iar băr­baţilor li se oferă mai multe opţiuni de calificare profesio­nală, fiind apoi spri­jiniţi să-şi găsească un loc de muncă. În plus, asociaţia ajută aceste familii să-şi renoveze şi să-şi amenajeze casele cu strictul necesar. În esenţă, ceea ce se întâmplă acolo este că acelor apro­xi­mativ 100 de copii li se arată ce în­seam­nă o viaţă "nor­ma­lă”, o viaţă de­cen­tă, li se arată că există şi un alt fel de a trăi decât acela bazat pe cerşit sau furt - cam singurele opţiuni pe care le-ar avea altfel. Eu am organizat deja nişte evenimente - şi aici, şi la Paris - pen­tru strângerea de fon­duri destinate acestei asociaţii, dar de aju­tor e nevoie per­ma­nent. Aşadar, aş vrea să îi rog pe cititorii "Formulei AS” să pu­nă şi ei umărul, pe măsura posibilităţilor: fie că au acasă un televizor vechi, un aragaz ori un covor, haine pe care nu le mai poartă, fie că pot să vină cu o donaţie de alimente sau de câţiva lei, orice astfel de gest de caritate este mai mult decât bine primit. De asemenea, orice persoană poate ajuta alegând să-şi redistribuie acel procent de 2% din impozitul pe salariu către "Asociaţia Valen­tina”.

- Medeea, există un obicei ca, odată cu intrarea într-un an nou, fiecare dintre noi să-şi pună câte o dorinţă în gând...

- Mi-ar plăcea ca 2013 să fie un an mai calm şi mai liniştit, în sensul de mai puţin încrâncenat şi mai luminos. Aş vrea să izbutesc ca în 2013 să învăţ să alerg mai puţin ca să umplu jumătatea goală a paha­rului şi să mă bucur mai mult de jumătatea deja plină. Iar profesional, mi-aş dori foarte mult să se realizeze un proiect de film. Ar fi vorba de un rol foarte frumos şi care-mi este foarte drag. Aştept doar un telefon, prin care să mi se spună "Începem!".
Pentru orice alte informaţii legate de Asociaţia Va­lentina puteţi accesa site-ul www.valentina-romania.ro sau puteţi suna la telefon 021/335.19.19.

Foto: George Dăscălescu