Povesti magice cu zăpezi

O pasăre cu pene albastre şi un măr roşu

Urmează să se întâmple ceva. Şi-au dat seama de asta până şi cele mai mici gângănii. Flu­tu­rii, buburuzele, furnicile şi cosaşii au dispărut demult. Păsările au amuţit. Întregul foşnet al văilor s-a stins încet, retrăgându-se în cotloane şi scorburi. Aerul e tare şi pur. Dealurile sunt acoperite de fire lungi, aurii, în timp ce iarba măruntă are milioane de nuanţe de verde şi argintiu, de maroniu şi roşcat. Frunze zimţate sau rotunde, alungite sau în formă de stea, toate sunt stro­pite cu aur şi etalează o frumuseţe de dimensiuni cos­mi­ce. E de ajuns să priveşti pădurea dezgolită, înfă­şurată doar ici-colo de pânza ceţurilor alburii. Pe cine cheamă? Pe cine încercă să seducă toată această splen­doare revărsată peste pământ? Ceva urmează să se în­tâm­ple! Mă plimb pe dealuri cu „boata” mea luată de la ciobanii din Ţara Zarandului. Mân turma nesfârşită a gândurilor. Acasă, focul mă aşteaptă mocnind. Pun ceainicul pe plită, mai aşez două lemne peste jar. Apăs pe butonul radioului şi muzica porneşte. Atunci s-a în­tâmplat. Nu ştiu care anume din gesturile mele mărunte era piesa lipsă a universului. Trebuia să se audă în difu­zor flautul şi harpa lui Mozart. Sau trebuia să învie fo­cul. Sau să se umple camera cu miros de vin fiert şi cim­bru. Ceva însă se împlinise. Totul era acolo unde tre­buia, exact în momentul în care trebuia. Mă ridic şi mă întorc către fereastră: ninge! Nu sunt doar câţiva fulgi răzleţi. Nu e doar o părere. Ninge cu ade­vărat! Ini­ma se umple de o bucurie curată şi luminoasă. Parcă văd pentru prima oară o ninsoare. Şi cei patru meri de la fereastra mea. Câtă linişte aşterne ninsoarea asta în mine! Sau poate e doar sufletul meu obosit care vrea să vadă în ea ceva anume, ceva de care are nevoie. Un tremur în piept. Aerul se umple de strălucirea fulgilor de nea. Un voal alb, viu, se cerne între mine şi lume. Toa­te sunt legate unele de altele. Iubire nu există doar între oameni. Iubire există şi între toţi fulgii. Între mine şi merii ninşi. Doamne, fă ca momentul ăsta să ţină veşnic! Cât de mare ar trebui să ai inima ca să încapă în ea atâta frumuseţe? O simt ca o cupă plină, şi tot ce se revarsă se transformă în lacrimi. Să pun fericirea asta la borcan, în cămările inimii. Să învârt mai târziu degetul în mierea ei şi să închid ochii, amintindu-mi.
A nins toată noaptea. Dimineaţa, în zori, încep co­coşii să cânte. Liniştea e atât de profundă, încât gla­surile lor par strigătele pământului către oameni. Să se trezească din aşternuturile lor, să respire cu ochii des­chişi, să întâmpine la fereastră ninsoarea. Totul e acoperit de zăpadă şi de tăcerea ei, de strălucire. Cum să explic liniştea ce mă cuprinde privind pădurea sau munţii din depărtări? Dealurile acoperite cu zăpadă emană o bucurie uriaşă, pe care o simt. Faţă în faţă cu ele, ceva se mişcă în suflet, fără să ştiu ce anume, fără să ştiu de ce. Pământul şi-a găsit îmbrăţişarea pe mă­sură, ca şi cum doi iubiţi s-au regăsit după un an şi dra­gostea lor creşte, în pace şi echi­libru. E probabil cea mai frumoasă poveste de iubire pe care o putem vedea: împreunarea pământului cu lumina zăpezii. Poate de-asta sun­tem bucuroşi când ninge, de-asta zâmbim fără să vrem când ne trezim şi vedem că dincolo de fereastră to­tul e alb şi doar undeva, în vârful unui măr, o pasăre cu pene albastre pri­veşte un măr roşu. E bucuria unei poveşti de iubire împlinite. Şi ai vrea şi tu să fii pământul întreg, aco­perit de ninsoare.
Am urcat pe dealurile din împre­ju­rimi. Neaua a învelit ierburile mici, au rămas deasupra doar cele înal­te, aurii. Descopăr pe zăpadă o lume secretă, greu de ghicit altfel: adevărate hărţi ale călătoriilor făcute noaptea de animale. Urmele lor în li­nii lungi se intersectează, dispar, revin. Cerbi, vulpi, iepuri sau fazani, mistreţi sau lupi, şoareci sau pisici. Un univers întreg, cu alte reguli, trăieşte invizibil, dincolo de curţile oa­menilor. Încărcate de zăpadă, tufele de măceş iau formele imaginaţiei mele. Habar nu am de ce linia unei coline mi se pare altfel. E ceva drăgăstos în felul în care coboară domol, într-o pantă clară, dar tandră, până în vale. Pornesc pe acea culme în jos, şi parcă sunt un gând alunecând pe pielea albă-aurie a unei iubite. În de­părtare se vede Retezatul. Gri, alb, violet, roz. Mă simt mic şi liber, important şi invizibil. Urme de vulpi târându-şi prada prin zăpadă. Urme de cerbi fugind cu sal­turi mari şi altele de lupi, înconjurându-i rece, calculat. Apoi zăpada răscolită şi o dâră de sânge până în marginea pădurii. Se întrezăresc coarnele cerbului sfârtecat de colţi sau sunt doar nişte crengi? Câţiva corbi croncăne fericiţi deasupra. Nu mă duc să mă uit de-aproape. Albul pur şi curat înveleşte pământul, po­vestea de dragoste merge nestingherită mai departe. Aici lucrurile şi-au păstrat încă adevăratul lor nume. Eu sunt doar un orăşean frigid în faţa na­turii. Pentru că prea mult timp am învăţat des­pre ea din cărţi, din filme şi de la tele­vizor, aşezat cât mai confortabil. Câteva vrăbii se ceartă pe singura măceaşă ră­masă în vârful unei crengi. E ger.
Satul e nemişcat. Sub zăpadă. Oa­me­nii sunt în case, retraşi în câte o cameră, de obicei o bucătărie mai mare, unde şi gă­tesc şi dorm, ca să facă economie de lem­ne. Bărbaţii stau la gura sobei soco­tind anul care se încheie. Bucuriile, neca­zu­rile, recolta, seceta, ce a mers şi ce nu. Le simţi tăcerea îngândurată, mai ales când te întâlneşti întâmplător cu ei pe drum şi vorbele pornesc greu, de parcă şi-au pierdut obişnuinţa de a fi rostite. Câteodată, la cârciumă, discută ce au văzut la televizor. Dar o fac fără convin­ge­re, ca să mai treacă timpul, ştiind că nu schimbă cu nimic ce au gândit tăcuţi, pri­vind la focul din sobă. Hainele lor mi­ros a cartofi copţi în jar.
Şi, dintr-o dată, se aude vocea înge­rilor peste sat. La început întrerupt, ca o părere, ca o flacără de lumânare gata să se stingă. Apoi tot mai clar, mai cristalin. Se apropie. Clinchet de clopoţei rostogolit în aerul îngheţat. Până când înţelegi: sunt glasuri de copii cântând colinde. Cerul gri se umple cu mii de curcubee, o iederă de lumină se prelinge şi se agaţă, se înfăşoară de pomi, de case, de suflete, cotropind tot ce întâlneşte, înflorind cu milioane de flori. Mititei, cu muci la nas, îmbujoraţi, pierduţi în câte o şubă dată de fratele mai mare, pâlcuri de copii vin să ne amin­teas­că cine suntem. Cântă fals sau mâncând cuvinte, uită o strofă sau un vers. Dar ei sunt glasul curat pe care l-am avut toţi când­va. Cântă în locul nostru, dau glas emoţiei din noi, care altfel n-ar şti cum să izbucnească. Vocile lor ne vor izbăvi de ne­putinţa noastră de-a spune ce este în inimă. În colindul lor punem cu toţii tristeţea, bucuria, singurătatea sau frumuseţea, rănile sufletului, vinde­cările lui miraculoase, bătrâneţea plină de nostalgie sau tinereţea neştiutoare. Abia atunci ne amintim din nou că nu suntem singuri. Că este seara Crăciunului şi Cel ce ne iubeşte în ceruri s-a întrupat pentru noi. Ca să ştim că fericirea nu este adevărată, dacă nu este împăr­tăşită.
CĂTĂLIN MANOLE


Căciula de iepure

Dimineaţa devreme, în ierni geroase când întu­ne­ricul mai domnea peste lume, pe o stradă lăturalnică din orăşelul Cîmpulung Moldovenesc, ce trecea chiar pe sub un munte, întunecos şi împădurit, se întâmpla un lucru ciudat. Cam pe la ora şase şi jumă­tate, pe strada aceea se aprindeau becurile de iluminat. Foarte rare. Cam la vreo sută-două de metri, aşa. Pali­de, agăţate pe stâlpi înalţi. Era comunism, economie la lumină, destulă, totuşi, ca să vezi strada, până la capătul ei. Ca nişte repere îndepărtate de tihnă portocalie, la care îţi doreai să ajungi prin întunericul iernii, să ridici privirea spre ele şi să vezi fulgii mari, bogaţi, căzând necontenit prin clopotele de lumină. Era plăcut pe strada aceea. În părţile ei mai luminate, vedeai şi câteva blocuri părăginite, cu hornuri, copaci troieniţi, lemne stivuite mărunt până sub pervazul ferestrelor, dar şi alte lucruri oarecare, precum pisici furişate în penumbră. Deasupra, pe deal, începeau să se mai aprindă şi alte lumini, la câteva case de gospodari, care ieşeau în prag, privind o clipă zăpada, pornind apoi somnoroşi spre grajdurile cu animale. Iar şi mai sus, în cer, începea... pădurea Neagră! O pată imensă de întuneric sub stele, tenebroasă şi înspăimântătoare, din care te pândeau, poate, sute de ochi de dihănii şi duhuri ieşite chiar acum la lizieră, spre dealuri, să vadă uimite cum, pe o stradă luminată cu becuri anemice, un tată îşi duce pe sanie, spre grădiniţă, un copil. Cum o fi să trăieşti acolo, singur, în bezna aceea ascunsă de brazii pustii, şuieraţi de vânt, de deasupra unui orăşel de la capătul lumii? Brr! Mult mai bine era sub pătură, pe sanie, pe strada mea, luminată ici-când.
Bocancii tatălui. Sunt dintre primele amintiri ale vieţii mele. Cam pe la patru ani, pe sania cu spătar de fier forjat, stau în fund, cu picioarele drepte, în faţă, şi port o căciulă rusească, de iepure alb, din acelea cu urechi, care se prind sub bărbie. Dar căciula mea are urechile legate sus, ruseşte, adică bărbăteşte, la fel ca şi căciula tatălui meu. Peste picioare, pe sanie, îmi pu­neau o păturică pe care ningea mult, până la grădiniţă devenea albă şi "crăpa”. Blana de iepure a căciulii mele era foarte fină. Uneori, când o ţineam în poală, o mângâiam ca pe ceva viu.
Văd ca astăzi bocancii militari ai tatălui meu. Se-nfig hotărâţi în zăpadă, scârţâind sacadat, asurzitor, trezesc tot orăşelul pustiu, cu ecou. Aşa mă gândeam, în drumul nostru. Niciodată nu şovăie, nu alunecă. Niciodată. Aruncă în spate ferm, la fiece pas, bucăţi mari de omăt, incredibil de mari, având pe ele urma curbată a tălpilor groase. Chiar şi azi am impresia că aşa trebuie să arate, de fapt, un tată: un bărbat care să poată să arunce în urmă zăpadă, atunci când păşeşte. Odată, într-una din acele dimineţi, am luat în mâini o bucată din urma aceea. M-am uitat la modele, atât de clare şi adânc încrustate. M-am uitat mult. Aş fi vrut să păstrez bucata aia de zăpadă. S-o ţin acasă, pe pernă, lângă mine, când dorm.
Pe drum, tata nu zicea aproape nimic şi nu se în­tor­cea niciodată spre mine. Îmi părea că-i e jenă, că "nu se cade”, ca bărbat, să se întoarcă să verifice dacă n-am că­zut de pe sanie, dacă-s bine învelit, sau ceva. Era o for­mă de respect, poate... El avea o şubă, asta ştiu clar. Tot militară, de postav cafeniu, cu-n guler de blană aspră deasupra umerilor. O primise de la Gărzile Pa­triotice. Era bună şuba aceea. În ea, devenea enorm. Îi priveam spatele atât de lat, ca de urs, ceafa, capul puţin aplecat, înfruntând încruntat şi pieptiş viscolul. Îl vedeam de jos, de pe sanie: creştetul său împunge bolta nopţii! O siluetă de rege urs care merge, orice ar fi, mai departe.
Tatăl meu a avut puţine nebunii. De-a lungul celor câţiva ani, cât m-a dus la grădiniţă, sfoara saniei nu slăbea aproape niciodată. Era mereu întinsă, hotărâtă, fără nici o oprire, până ajungeam. Doar mai schimba, din când în când, mâna, din mers. Niciodată nu trăgea cu amândouă mâinile, sub nici un chip. Odată, când am ajuns în dreptul stadionului orăşenesc, m-a tras mai repede, alergând, apoi a lăsat puţin sfoara liberă, ca să alunec singur, iar la sfârşit a smucit-o, întorcând sania într-o piruetă halucinantă, drept care eu m-am dezechi­li­brat şi am căzut în zăpadă, ca un cocon grăsuţ, înfo­folit şi neştiutor. Am râs amândoi, iar eu am zis că mai vreau. Altă dată, ne-am bulgărit.
În mănuşile lui de piele maro, tatăl meu făcea nişte bulgări colosali, pe care îi arunca spre mine. Îmi apă­reau buline mari de nea, cât nişte jumătăţi de mingi, pe tot paltonaşul. Eu nu prea re­u­şeam să fac bulgării rotunzi, cu mănuşile mele de fâş, groase, ca două plăcinte al­bas­tre, legate cu fir peste gât. Nu se prin­dea zăpada când încercam. Şi arun­cam mai mult o pulbere fără ţintă.
Mă bucuram când mă nimereau în faţă bulgării tatei. Îmi ardeau obrajii şi râdeam, îmi venea uneori chiar să plâng de atâta fericire şi ziceam că mai vreau. Să dea. Fără milă! Ca între doi oameni mari. Dar el mi-a spus că-i destul, că nu mai avem timp, trebuie să mergem mai departe. Când­va, mai târziu, mi-a mai zis secretul nebănuit că bulgării se încheagă mult mai bine în mănuşile care au "degete”. De aia nu reuşeam eu să îi fac. Până pe la mijlo­cul clasei a cincea, am fost nevoit să port doar din acelea cu degetul mare, de fâş, îmblănite. Până într-o iarnă, când le-am descoperit sub un brad de Crăciun: mănuşi cu degete, noi, negre şi lucitoare. Degetele mi se mişcau în ele, subţiri şi libere. În seara aceea am dormit cu ele pe mâini, în pa­tul meu. Până spre sfârşitul clasei a treia, efectiv refuzam să cred că de fapt se scrie "mănuşi”, şi nu "mânuşi”, aşa cum zicea tata.
Orăşelul Câmpulung Moldovenesc e aşezat într-o covată lungă a munţilor şi e compus din două străzi, tot lungi, prin­cipală şi secundară. Între ele mai sunt şi alte străzi mici, de legătură, cam fără im­portanţă. Când eram copil, trăiam cu chi­rie, în două odăi ale unei case, pe una din aceste străzi fără importanţă. Pe marginile acestei uliţe înguste şi-n pantă, troienele de zăpadă se făceau cam de cinci ori mai înalte decât mine. La fereastra camerei dinspre stradă, aveam un brad maiestuos, cu luminiţe care clipeau foarte rar, pe rând. Tata însuşi îl tăiase, dintr-o pădure. A venit acasă cu copacul pe umăr. Firesc, tăcut, la fel cum căra şi butelii mari, de aragaz. Într-o după-amiază, văzându-mă că sunt cam trist, a deschis larg fereastra camerei de la stradă. Era foarte înaltă, cam la trei-patru metri de la pământ. Aşa se făceau în Câmpulung casele, cândva, pe vremea Imperiului. Stăteam amândoi pe pervazul fe­restrei şi ne uitam la zăpada care nu contenea să cadă. Jos, la picioarele noastre, era un deal de omât, absolut neatins. Tata s-a uitat undeva pe lângă mine, a zâmbit şi m-a întrebat dacă am curaj. Apoi s-a ridicat în picioare şi a sărit în alb, cu braţele desfăcute şi piep­tul înainte, ca într-un zbor. M-am uitat după el şi mi-a fost foarte teamă că a murit. Purtam un paltonaş bleu­marin, cu mânecile prea scurte. Îmi rămăsese mic. Am ridicat mâinile şi m-am aruncat pe burtă lângă dânsul. Ţin minte că în aer am ţipat.
Seara, ţin minte că stăteam amândoi la fereastră, lângă bradul cel mare. Mama spusese "sunteţi amândoi nişte nebuni!” şi nu pricepeam de ce, tocmai din pricina asta, l-a sărutat pe tatăl meu pe cap, cu mai mult drag decât oricând. Însera, iar eu încă mă uitam la cele două forme de oameni tipărite din omăt, cu braţe, cu picioare şi cap, în adâncul acela alb. O formă foarte mare, alta mult mai mică, alături, în zăpada de sub fereastră. Pe urmă a început însă să viscolească, iar vântul a început să acopere cu fulguiri diafane cele două siluete, una după alta, pe rând.
BOGDAN-IACOB LUPESCU


Zăpezile de altădată...

Nimic din lumea asta nu se com­pară cu prima ninsoare a anu­lui. Când ninge prima oară, se întâm­plă mereu ceva miraculos. E o clipă anume când, indiferent de vârstă, toţi oamenii fac acelaşi lucru - se opresc din drum şi se uimesc împreună; se bucură laolaltă şi încep să privească emoţionaţi, ca nişte copii cu nasul lipit de geam, strălucirea imaculată, oferită de acest incredibil spectacol al fulgilor de nea.
Pentru mine, zăpada are ceva din gus­tul dulce acrişor al copilăriei - ames­tec de gutuie şi harbuz dulce, cu mar­gini abia tăvălite în moarea sărată a unor gogonele date uşor în pârg. Oriunde aş fi, devin nostalgic şi dedic prima zăpadă în mod egal vacanţelor de iarnă şi bunicilor mei de lângă Prut, nu departe de modestul târg al Codăieştilor şi celebra Movilă răzeşească a lui Purcel. Oriunde aş fi, mă gândesc la mâinile lor crăpate de muncă şi la duio­şia cu care bunelul meşterea în şopron cadoul lui de Cră­ciun, în timp ce bunica trebăluia în bucătărie, stâr­nind mirosuri năucitoare de aluaturi dospite şi prăjituri abia scoase din cuptor.
Tupilat sub plapumă, în spatele sobei proaspăt spo­ite cu var albăstrui, adormeam pe un pat cu paie şi oghial curat, odată cu găinile, la căderea zgribulită a serii - inocent, neştiut, furat de aripi catifelate de înger. Mă trezeam la fel de uşor, în miezul nopţii, stârnit de arome vanilate şi picuri mieroşi de stafidă, în timp ce bunica aşeza pe un ştergar mare şi curat cozonacii cu miezul galben şi pufos, pe care negrul mărunţit de nucă imagina desene dulci şi vag spiralate.
La ţară, la bunici, Crăciunul şi sărbătorile de iarnă bă­teau în geam şi mă sculau mereu din somn, pu­nân­du-mi în palmă o felie de cozonac proaspăt. Alături, lân­gă ghetele de la intrare, mă aşteptau darurile mi­raculoase şi de negândit pentru un copil de la ţară: o mu­zicuţă cu marginile argintii, o pungă de bomboane învelite în staniol, o bucată de zahăr candel sau chiar o săniuţă cu tălpici de lemn, meşterită stângaci de bu­nelu', doar cu bărdiţa si un banal cuţit de bucătarie.
Ca şi firea bunicilor mei, la ţară, sărbătorile de Cră­ciun erau simple, calde şi, mai ales, aveau gust. Chiar şi zăpada, aşezată uşor pe crengile sau tulpina vreunui copac, avea gustul ei - gust de iarnă şi de răcoare păstoasă, proaspătă, abia începută. Cine a trăit toată viaţa la oraş nici nu bănuieşte cum poate fi zăpada adevărată, omătul care scrâşneşte sub tălpi, în timp ce vântul mârâie ameninţător la oameni şi îşi strecoară coada stufoasă pe sub uşi.
La oraş, cele mai simple lucruri capătă o frumuseţe fadă şi artificială de fotoshop, de revistă glossy. La oraş, doar admirăm. Trecem în revistă gusturi, noutăţi şi senzaţii. Consemnăm apariţia unui nou anotimp. Luăm act de prima zăpadă, gândindu-ne instantaneu la dezavantaje - la mizeria mocirloasă de pe străzi, la ambuteiajele şi aglomeraţia din mijloacele de transport în comun. Am pierdut deja bucuria derdeluşului şi a gârlei îngheţate din faţa casei. Când avem chef de iar­nă sau de de patinaj, mergem la cel mai mare mall din Bucureşti, la Afi Palace. Alunecăm pe gheaţă oricum şi oricând, chiar şi în toiul verii. Nu ne mai interesează decât imaginea şi performanţa; ideea că am păcălit rânduiala lunilor. Degeaba invocăm virtuţile unei lumi normale. Va dura mult până să revenim la rafinamentul simplităţii şi al acelui moment de sinceritate, pe care îl simţi când priveşti pe fereastră cum cade, de pildă, prima zăpadă. Priveşti îndelung şi fără alte gânduri, până descoperi bucuria de a nu mai avea nicio bucurie - bucuria de a te simţi ca într-o plutire acvatică, lentă şi interminabilă, aşezat lejer în căuşul primitor al tru­pu­lui, uimit parcă să descoperi cât de aproape e zborul de plutire şi somnul de visare. Un zbor uşor şi imaculat ca prima ninsoare.
SORIN PREDA