Urmează să se întâmple ceva. Și-au dat seama de asta până și cele mai mici gângănii. Fluturii, buburuzele, furnicile și cosașii au dispărut demult. Păsările au amuțit. Întregul foșnet al văilor s-a stins încet, retrăgându-se în cotloane și scorburi. Aerul e tare și pur. Dealurile sunt acoperite de fire lungi, aurii, în timp ce iarba măruntă are milioane de nuanțe de verde și argintiu, de maroniu și roșcat. Frunze zimțate sau rotunde, alungite sau în formă de stea, toate sunt stropite cu aur și etalează o frumusețe de dimensiuni cosmice. E de ajuns să privești pădurea dezgolită, înfășurată doar ici-colo de pânza cețurilor alburii. Pe cine cheamă? Pe cine încercă să seducă toată această splendoare revărsată peste pământ? Ceva urmează să se întâmple! Mă plimb pe dealuri cu „boata” mea luată de la ciobanii din Țara Zarandului. Mân turma nesfârșită a gândurilor. Acasă, focul mă așteaptă mocnind. Pun ceainicul pe plită, mai așez două lemne peste jar. Apăs pe butonul radioului și muzica pornește. Atunci s-a întâmplat. Nu știu care anume din gesturile mele mărunte era piesa lipsă a universului. Trebuia să se audă în difuzor flautul și harpa lui Mozart. Sau trebuia să învie focul. Sau să se umple camera cu miros de vin fiert și cimbru. Ceva însă se împlinise. Totul era acolo unde trebuia, exact în momentul în care trebuia. Mă ridic și mă întorc către fereastră: ninge! Nu sunt doar câțiva fulgi răzleți. Nu e doar o părere. Ninge cu adevărat! Inima se umple de o bucurie curată și luminoasă. Parcă văd pentru prima oară o ninsoare. Și cei patru meri de la fereastra mea. Câtă liniște așterne ninsoarea asta în mine! Sau poate e doar sufletul meu obosit care vrea să vadă în ea ceva anume, ceva de care are nevoie. Un tremur în piept. Aerul se umple de strălucirea fulgilor de nea. Un voal alb, viu, se cerne între mine și lume. Toate sunt legate unele de altele. Iubire nu există doar între oameni. Iubire există și între toți fulgii. Între mine și merii ninși. Doamne, fă ca momentul ăsta să țină veșnic! Cât de mare ar trebui să ai inima ca să încapă în ea atâta frumusețe? O simt ca o cupă plină, și tot ce se revarsă se transformă în lacrimi. Să pun fericirea asta la borcan, în cămările inimii. Să învârt mai târziu degetul în mierea ei și să închid ochii, amintindu-mi.
A nins toată noaptea. Dimineața, în zori, încep cocoșii să cânte. Liniștea e atât de profundă, încât glasurile lor par strigătele pământului către oameni. Să se trezească din așternuturile lor, să respire cu ochii deschiși, să întâmpine la fereastră ninsoarea. Totul e acoperit de zăpadă și de tăcerea ei, de strălucire. Cum să explic liniștea ce mă cuprinde privind pădurea sau munții din depărtări? Dealurile acoperite cu zăpadă emană o bucurie uriașă, pe care o simt. Față în față cu ele, ceva se mișcă în suflet, fără să știu ce anume, fără să știu de ce. Pământul și-a găsit îmbrățișarea pe măsură, ca și cum doi iubiți s-au regăsit după un an și dragostea lor crește, în pace și echilibru. E probabil cea mai frumoasă poveste de iubire pe care o putem vedea: împreunarea pământului cu lumina zăpezii. Poate de-asta suntem bucuroși când ninge, de-asta zâmbim fără să vrem când ne trezim și vedem că dincolo de fereastră totul e alb și doar undeva, în vârful unui măr, o pasăre cu pene albastre privește un măr roșu. E bucuria unei povești de iubire împlinite. Și ai vrea și tu să fii pământul întreg, acoperit de ninsoare.
Am urcat pe dealurile din împrejurimi. Neaua a învelit ierburile mici, au rămas deasupra doar cele înalte, aurii. Descopăr pe zăpadă o lume secretă, greu de ghicit altfel: adevărate hărți ale călătoriilor făcute noaptea de animale. Urmele lor în linii lungi se intersectează, dispar, revin. Cerbi, vulpi, iepuri sau fazani, mistreți sau lupi, șoareci sau pisici. Un univers întreg, cu alte reguli, trăiește invizibil, dincolo de curțile oamenilor. Încărcate de zăpadă, tufele de măceș iau formele imaginației mele. Habar nu am de ce linia unei coline mi se pare altfel. E ceva drăgăstos în felul în care coboară domol, într-o pantă clară, dar tandră, până în vale. Pornesc pe acea culme în jos, și parcă sunt un gând alunecând pe pielea albă-aurie a unei iubite. În depărtare se vede Retezatul. Gri, alb, violet, roz. Mă simt mic și liber, important și invizibil. Urme de vulpi târându-și prada prin zăpadă. Urme de cerbi fugind cu salturi mari și altele de lupi, înconjurându-i rece, calculat. Apoi zăpada răscolită și o dâră de sânge până în marginea pădurii. Se întrezăresc coarnele cerbului sfârtecat de colți sau sunt doar niște crengi? Câțiva corbi croncăne fericiți deasupra. Nu mă duc să mă uit de-aproape. Albul pur și curat învelește pământul, povestea de dragoste merge nestingherită mai departe. Aici lucrurile și-au păstrat încă adevăratul lor nume. Eu sunt doar un orășean frigid în fața naturii. Pentru că prea mult timp am învățat despre ea din cărți, din filme și de la televizor, așezat cât mai confortabil. Câteva vrăbii se ceartă pe singura măceașă rămasă în vârful unei crengi. E ger.
Satul e nemișcat. Sub zăpadă. Oamenii sunt în case, retrași în câte o cameră, de obicei o bucătărie mai mare, unde și gătesc și dorm, ca să facă economie de lemne. Bărbații stau la gura sobei socotind anul care se încheie. Bucuriile, necazurile, recolta, seceta, ce a mers și ce nu. Le simți tăcerea îngândurată, mai ales când te întâlnești întâmplător cu ei pe drum și vorbele pornesc greu, de parcă și-au pierdut obișnuința de a fi rostite. Câteodată, la cârciumă, discută ce au văzut la televizor. Dar o fac fără convingere, ca să mai treacă timpul, știind că nu schimbă cu nimic ce au gândit tăcuți, privind la focul din sobă. Hainele lor miros a cartofi copți în jar.
Și, dintr-o dată, se aude vocea îngerilor peste sat. La început întrerupt, ca o părere, ca o flacără de lumânare gata să se stingă. Apoi tot mai clar, mai cristalin. Se apropie. Clinchet de clopoței rostogolit în aerul înghețat. Până când înțelegi: sunt glasuri de copii cântând colinde. Cerul gri se umple cu mii de curcubee, o iederă de lumină se prelinge și se agață, se înfășoară de pomi, de case, de suflete, cotropind tot ce întâlnește, înflorind cu milioane de flori. Mititei, cu muci la nas, îmbujorați, pierduți în câte o șubă dată de fratele mai mare, pâlcuri de copii vin să ne amintească cine suntem. Cântă fals sau mâncând cuvinte, uită o strofă sau un vers. Dar ei sunt glasul curat pe care l-am avut toți cândva. Cântă în locul nostru, dau glas emoției din noi, care altfel n-ar ști cum să izbucnească. Vocile lor ne vor izbăvi de neputința noastră de-a spune ce este în inimă. În colindul lor punem cu toții tristețea, bucuria, singurătatea sau frumusețea, rănile sufletului, vindecările lui miraculoase, bătrânețea plină de nostalgie sau tinerețea neștiutoare. Abia atunci ne amintim din nou că nu suntem singuri. Că este seara Crăciunului și Cel ce ne iubește în ceruri s-a întrupat pentru noi. Ca să știm că fericirea nu este adevărată, dacă nu este împărtășită.
CĂTĂLIN MANOLE
Căciula de iepure
Dimineața devreme, în ierni geroase când întunericul mai domnea peste lume, pe o stradă lăturalnică din orășelul Cîmpulung Moldovenesc, ce trecea chiar pe sub un munte, întunecos și împădurit, se întâmpla un lucru ciudat. Cam pe la ora șase și jumătate, pe strada aceea se aprindeau becurile de iluminat. Foarte rare. Cam la vreo sută-două de metri, așa. Palide, agățate pe stâlpi înalți. Era comunism, economie la lumină, destulă, totuși, ca să vezi strada, până la capătul ei. Ca niște repere îndepărtate de tihnă portocalie, la care îți doreai să ajungi prin întunericul iernii, să ridici privirea spre ele și să vezi fulgii mari, bogați, căzând necontenit prin clopotele de lumină. Era plăcut pe strada aceea. În părțile ei mai luminate, vedeai și câteva blocuri părăginite, cu hornuri, copaci troieniți, lemne stivuite mărunt până sub pervazul ferestrelor, dar și alte lucruri oarecare, precum pisici furișate în penumbră. Deasupra, pe deal, începeau să se mai aprindă și alte lumini, la câteva case de gospodari, care ieșeau în prag, privind o clipă zăpada, pornind apoi somnoroși spre grajdurile cu animale. Iar și mai sus, în cer, începea... pădurea Neagră! O pată imensă de întuneric sub stele, tenebroasă și înspăimântătoare, din care te pândeau, poate, sute de ochi de dihănii și duhuri ieșite chiar acum la lizieră, spre dealuri, să vadă uimite cum, pe o stradă luminată cu becuri anemice, un tată își duce pe sanie, spre grădiniță, un copil. Cum o fi să trăiești acolo, singur, în bezna aceea ascunsă de brazii pustii, șuierați de vânt, de deasupra unui orășel de la capătul lumii? Brr! Mult mai bine era sub pătură, pe sanie, pe strada mea, luminată ici-când.
Bocancii tatălui. Sunt dintre primele amintiri ale vieții mele. Cam pe la patru ani, pe sania cu spătar de fier forjat, stau în fund, cu picioarele drepte, în față, și port o căciulă rusească, de iepure alb, din acelea cu urechi, care se prind sub bărbie. Dar căciula mea are urechile legate sus, rusește, adică bărbătește, la fel ca și căciula tatălui meu. Peste picioare, pe sanie, îmi puneau o păturică pe care ningea mult, până la grădiniță devenea albă și "crăpa”. Blana de iepure a căciulii mele era foarte fină. Uneori, când o țineam în poală, o mângâiam ca pe ceva viu.
Văd ca astăzi bocancii militari ai tatălui meu. Se-nfig hotărâți în zăpadă, scârțâind sacadat, asurzitor, trezesc tot orășelul pustiu, cu ecou. Așa mă gândeam, în drumul nostru. Niciodată nu șovăie, nu alunecă. Niciodată. Aruncă în spate ferm, la fiece pas, bucăți mari de omăt, incredibil de mari, având pe ele urma curbată a tălpilor groase. Chiar și azi am impresia că așa trebuie să arate, de fapt, un tată: un bărbat care să poată să arunce în urmă zăpadă, atunci când pășește. Odată, într-una din acele dimineți, am luat în mâini o bucată din urma aceea. M-am uitat la modele, atât de clare și adânc încrustate. M-am uitat mult. Aș fi vrut să păstrez bucata aia de zăpadă. S-o țin acasă, pe pernă, lângă mine, când dorm.
Pe drum, tata nu zicea aproape nimic și nu se întorcea niciodată spre mine. Îmi părea că-i e jenă, că "nu se cade”, ca bărbat, să se întoarcă să verifice dacă n-am căzut de pe sanie, dacă-s bine învelit, sau ceva. Era o formă de respect, poate... El avea o șubă, asta știu clar. Tot militară, de postav cafeniu, cu-n guler de blană aspră deasupra umerilor. O primise de la Gărzile Patriotice. Era bună șuba aceea. În ea, devenea enorm. Îi priveam spatele atât de lat, ca de urs, ceafa, capul puțin aplecat, înfruntând încruntat și pieptiș viscolul. Îl vedeam de jos, de pe sanie: creștetul său împunge bolta nopții! O siluetă de rege urs care merge, orice ar fi, mai departe.
Tatăl meu a avut puține nebunii. De-a lungul celor câțiva ani, cât m-a dus la grădiniță, sfoara saniei nu slăbea aproape niciodată. Era mereu întinsă, hotărâtă, fără nici o oprire, până ajungeam. Doar mai schimba, din când în când, mâna, din mers. Niciodată nu trăgea cu amândouă mâinile, sub nici un chip. Odată, când am ajuns în dreptul stadionului orășenesc, m-a tras mai repede, alergând, apoi a lăsat puțin sfoara liberă, ca să alunec singur, iar la sfârșit a smucit-o, întorcând sania într-o piruetă halucinantă, drept care eu m-am dezechilibrat și am căzut în zăpadă, ca un cocon grăsuț, înfofolit și neștiutor. Am râs amândoi, iar eu am zis că mai vreau. Altă dată, ne-am bulgărit.
În mănușile lui de piele maro, tatăl meu făcea niște bulgări colosali, pe care îi arunca spre mine. Îmi apăreau buline mari de nea, cât niște jumătăți de mingi, pe tot paltonașul. Eu nu prea reușeam să fac bulgării rotunzi, cu mănușile mele de fâș, groase, ca două plăcinte albastre, legate cu fir peste gât. Nu se prindea zăpada când încercam. Și aruncam mai mult o pulbere fără țintă.
Mă bucuram când mă nimereau în față bulgării tatei. Îmi ardeau obrajii și râdeam, îmi venea uneori chiar să plâng de atâta fericire și ziceam că mai vreau. Să dea. Fără milă! Ca între doi oameni mari. Dar el mi-a spus că-i destul, că nu mai avem timp, trebuie să mergem mai departe. Cândva, mai târziu, mi-a mai zis secretul nebănuit că bulgării se încheagă mult mai bine în mănușile care au "degete”. De aia nu reușeam eu să îi fac. Până pe la mijlocul clasei a cincea, am fost nevoit să port doar din acelea cu degetul mare, de fâș, îmblănite. Până într-o iarnă, când le-am descoperit sub un brad de Crăciun: mănuși cu degete, noi, negre și lucitoare. Degetele mi se mișcau în ele, subțiri și libere. În seara aceea am dormit cu ele pe mâini, în patul meu. Până spre sfârșitul clasei a treia, efectiv refuzam să cred că de fapt se scrie "mănuși”, și nu "mânuși”, așa cum zicea tata.
Orășelul Câmpulung Moldovenesc e așezat într-o covată lungă a munților și e compus din două străzi, tot lungi, principală și secundară. Între ele mai sunt și alte străzi mici, de legătură, cam fără importanță. Când eram copil, trăiam cu chirie, în două odăi ale unei case, pe una din aceste străzi fără importanță. Pe marginile acestei ulițe înguste și-n pantă, troienele de zăpadă se făceau cam de cinci ori mai înalte decât mine. La fereastra camerei dinspre stradă, aveam un brad maiestuos, cu luminițe care clipeau foarte rar, pe rând. Tata însuși îl tăiase, dintr-o pădure. A venit acasă cu copacul pe umăr. Firesc, tăcut, la fel cum căra și butelii mari, de aragaz. Într-o după-amiază, văzându-mă că sunt cam trist, a deschis larg fereastra camerei de la stradă. Era foarte înaltă, cam la trei-patru metri de la pământ. Așa se făceau în Câmpulung casele, cândva, pe vremea Imperiului. Stăteam amândoi pe pervazul ferestrei și ne uitam la zăpada care nu contenea să cadă. Jos, la picioarele noastre, era un deal de omât, absolut neatins. Tata s-a uitat undeva pe lângă mine, a zâmbit și m-a întrebat dacă am curaj. Apoi s-a ridicat în picioare și a sărit în alb, cu brațele desfăcute și pieptul înainte, ca într-un zbor. M-am uitat după el și mi-a fost foarte teamă că a murit. Purtam un paltonaș bleumarin, cu mânecile prea scurte. Îmi rămăsese mic. Am ridicat mâinile și m-am aruncat pe burtă lângă dânsul. Țin minte că în aer am țipat.
Seara, țin minte că stăteam amândoi la fereastră, lângă bradul cel mare. Mama spusese "sunteți amândoi niște nebuni!” și nu pricepeam de ce, tocmai din pricina asta, l-a sărutat pe tatăl meu pe cap, cu mai mult drag decât oricând. Însera, iar eu încă mă uitam la cele două forme de oameni tipărite din omăt, cu brațe, cu picioare și cap, în adâncul acela alb. O formă foarte mare, alta mult mai mică, alături, în zăpada de sub fereastră. Pe urmă a început însă să viscolească, iar vântul a început să acopere cu fulguiri diafane cele două siluete, una după alta, pe rând.
BOGDAN-IACOB LUPESCU
Zăpezile de altădată...
Nimic din lumea asta nu se compară cu prima ninsoare a anului. Când ninge prima oară, se întâmplă mereu ceva miraculos. E o clipă anume când, indiferent de vârstă, toți oamenii fac același lucru - se opresc din drum și se uimesc împreună; se bucură laolaltă și încep să privească emoționați, ca niște copii cu nasul lipit de geam, strălucirea imaculată, oferită de acest incredibil spectacol al fulgilor de nea.
Pentru mine, zăpada are ceva din gustul dulce acrișor al copilăriei - amestec de gutuie și harbuz dulce, cu margini abia tăvălite în moarea sărată a unor gogonele date ușor în pârg. Oriunde aș fi, devin nostalgic și dedic prima zăpadă în mod egal vacanțelor de iarnă și bunicilor mei de lângă Prut, nu departe de modestul târg al Codăieștilor și celebra Movilă răzeșească a lui Purcel. Oriunde aș fi, mă gândesc la mâinile lor crăpate de muncă și la duioșia cu care bunelul meșterea în șopron cadoul lui de Crăciun, în timp ce bunica trebăluia în bucătărie, stârnind mirosuri năucitoare de aluaturi dospite și prăjituri abia scoase din cuptor.
Tupilat sub plapumă, în spatele sobei proaspăt spoite cu var albăstrui, adormeam pe un pat cu paie și oghial curat, odată cu găinile, la căderea zgribulită a serii - inocent, neștiut, furat de aripi catifelate de înger. Mă trezeam la fel de ușor, în miezul nopții, stârnit de arome vanilate și picuri mieroși de stafidă, în timp ce bunica așeza pe un ștergar mare și curat cozonacii cu miezul galben și pufos, pe care negrul mărunțit de nucă imagina desene dulci și vag spiralate.
La țară, la bunici, Crăciunul și sărbătorile de iarnă băteau în geam și mă sculau mereu din somn, punându-mi în palmă o felie de cozonac proaspăt. Alături, lângă ghetele de la intrare, mă așteptau darurile miraculoase și de negândit pentru un copil de la țară: o muzicuță cu marginile argintii, o pungă de bomboane învelite în staniol, o bucată de zahăr candel sau chiar o săniuță cu tălpici de lemn, meșterită stângaci de bunelu', doar cu bărdița si un banal cuțit de bucătarie.
Ca și firea bunicilor mei, la țară, sărbătorile de Crăciun erau simple, calde și, mai ales, aveau gust. Chiar și zăpada, așezată ușor pe crengile sau tulpina vreunui copac, avea gustul ei - gust de iarnă și de răcoare păstoasă, proaspătă, abia începută. Cine a trăit toată viața la oraș nici nu bănuiește cum poate fi zăpada adevărată, omătul care scrâșnește sub tălpi, în timp ce vântul mârâie amenințător la oameni și își strecoară coada stufoasă pe sub uși.
La oraș, cele mai simple lucruri capătă o frumusețe fadă și artificială de fotoshop, de revistă glossy. La oraș, doar admirăm. Trecem în revistă gusturi, noutăți și senzații. Consemnăm apariția unui nou anotimp. Luăm act de prima zăpadă, gândindu-ne instantaneu la dezavantaje - la mizeria mocirloasă de pe străzi, la ambuteiajele și aglomerația din mijloacele de transport în comun. Am pierdut deja bucuria derdelușului și a gârlei înghețate din fața casei. Când avem chef de iarnă sau de de patinaj, mergem la cel mai mare mall din București, la Afi Palace. Alunecăm pe gheață oricum și oricând, chiar și în toiul verii. Nu ne mai interesează decât imaginea și performanța; ideea că am păcălit rânduiala lunilor. Degeaba invocăm virtuțile unei lumi normale. Va dura mult până să revenim la rafinamentul simplității și al acelui moment de sinceritate, pe care îl simți când privești pe fereastră cum cade, de pildă, prima zăpadă. Privești îndelung și fără alte gânduri, până descoperi bucuria de a nu mai avea nicio bucurie - bucuria de a te simți ca într-o plutire acvatică, lentă și interminabilă, așezat lejer în căușul primitor al trupului, uimit parcă să descoperi cât de aproape e zborul de plutire și somnul de visare. Un zbor ușor și imaculat ca prima ninsoare.
SORIN PREDA