În primăvara anului trecut a devenit, oficial, jucătorul străin cu cele mai multe meciuri disputate în fotbalul românesc. Dar performanţele portughezului Ricardo Manuel Ferreira Sousa, Cadu, cum îl ştie toată lumea, înseamnă mult mai mult decât longevitate. La 31 de ani, Cadu se poate lăuda că a avut un aport decisiv la cele opt trofee (trei titluri, trei Cupe şi două Supercupe ale României) câştigate de clubul său, CFR Cluj, în ultimii cinci ani. De fapt, venirea la Cluj, în 2006, a acestui tânăr ambiţios şi curajos, de numai 24 de ani, a însemnat trecerea clubului ardelean la o altă mentalitate şi la alte exigenţe, fără de care performanţele spectaculoase din Liga Campionilor, cu victorii de legendă împotriva lui Manchester United, Braga, Basel sau AS Roma, nu ar fi fost posibile.
Cadu este unul dintre liderii înnăscuţi din fotbalul nostru, un coleg respectat şi un rival admirat peste tot pe unde joacă. Povestea lui este povestea unui om îndrăgostit iremediabil de Ardeal şi de oamenii lui, de care nu se mai poate despărţi. E povestea unui tânăr fericit că trăieşte în România, povestea unui om care aşteaptă cu înfrigurare momentul când funcţionarii de la Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie îl vor întreba, anul acesta, despre luptele lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul şi îl vor pune să intoneze "Deşteaptă-te, române!”. Vi-l prezentăm pe Ricardo Cadu, ardeleanul!
Născut "căpitan”
- Te-ai remarcat în România ca un lider veritabil, un om capabil să ţină un grup unit şi să îşi asume responsabilităţi în momente-cheie pentru echipa lui. Multe dintre trofeele Clujului au venit după penaltiuri decisive transformate de tine în ultimele minute de joc. Aveai de mic calităţi de lider, sau e ceva ce ai descoperit cu timpul, pe parcursul carierei tale?
- De când mă ştiu am fost aşa. Jucam fotbal cu puştii de vârsta mea şi tot timpul eu voiam să fac echipa, nu lăsam pe nimeni. La fel eram şi acasă. Îmi şi zicea mama că tot timpul mă încăpăţânam să iasă lucrurile numai cum vreau eu. Cu timpul, am învăţat însă că nu poţi să fii un lider adevărat, dacă nu ştii să asculţi. Aveţi şi voi o vorbă, "Respectă, ca să fii respectat!”. Asta e foarte important. Altfel, nu ai nici o şansă. Dacă ştii să asculţi, atunci le poţi cere şi celorlalţi să te asculte. Lecţia aceasta am învăţat-o şi de la şefii mei de la Cluj, de la patronul Arpi Paszkany şi de la preşedintele Iuliu Mureşan, de la antrenori ca Ioan Andone, oameni care niciodată nu au mers pe principiul că e bine numai cum vor ei. Oricând am avut ceva de spus ca jucător şi căpitan, am văzut că sunt ascultat, că se ţine cont de părerile mele. Ţine un pic şi de şansă, şi de conjunctură, să ai de-a face cu oameni de calitate, asta te ajută şi pe tine să te dezvolţi, ajută şi echipa în performanţele ei.
- Povesteşte-ne puţin despre familia ta, despre mediul în care ai crescut şi te-ai format.
- M-am născut la Pacos de Ferreira, într-o familie de mici întreprinzători, cu mare tradiţie în industria mobilei. De altfel, Pacos de Ferreira e considerată la noi "capitala mobilei”, sunt foarte multe mici afaceri de familie în domeniul acesta. De mic am fost atras de fotbal, deşi nimeni din familia mea nu a făcut sport de performanţă. Am început să joc fotbal de la 7 ani şi ţin minte că îmi era foarte greu, pentru că aveam şcoală de la 8 dimineaţa până după-amiază, iar de acolo, fuga la antrenamente. Norocul meu a fost tata. A făcut mari eforturi în acea vreme, mă aştepta la şcoală, mă lua cu maşina, mă aştepta până terminam cu fotbalul şi mă ducea seara, târziu, acasă. A făcut asta luni de zile, dar era extenuant, nu mai putea, ar fi însemnat să neglijeze afacerea familiei şi să nu se poată ocupa nici de ceilalţi trei fraţi ai mei. Şi atunci, mi-am zis că atunci când nu poate să vină tata cu mine, o să merg eu singur, pe jos, la stadion, o să mă descurc. Şi mergeam 4-5 kilometri zilnic pe jos, pe ploaie, noaptea, pe orice vreme, dar o făceam pentru că îmi plăcea. Aş fi făcut orice ca să joc fotbal!
Vedetă în atelierul de tâmplărie
- Nu te-ai fi văzut niciodată lucrând în atelierul părinţilor tăi?
- Ba cum să nu! Am şi lucrat în atelierul acela! În primul rând în vacanţe, când eram tânăr, ca să mai fac un ban de buzunar. Apoi, pe la 16-17-18 ani, am trecut şi eu, ca toţi fotbaliştii, prin perioada aceea ciudată, când termini junioratul şi când, oricât de bun ai fi, nu prea reuşeşti să faci pasul decisiv la echipa mare, pentru că acolo sunt, pe postul tău, jucători mai experimentaţi, în care, normal, antrenorii au mai multă încredere. Eu semnasem cu echipa din Pacos de Ferreira, dar nu mă prea băgau în seamă. Au încercat să mă împrumute în altă parte, dar unde au vrut ei, nu am vrut eu. Atunci m-am gândit serios să mă las de fotbal şi am început să lucrez în atelierul tatălui meu. Îmi plăcea, mă gândeam că asta e viaţa, că de-acum tâmplăria e meseria mea, că poate aşa îmi e dat, să continuu tradiţia familiei şi să devin, cu timpul, poate, un industriaş de succes. Nu mi-a fost niciodată ruşine să muncesc, iar la Pacos şi în familia mea, tâmplăria era chiar o mândrie! Numai că fostul meu antrenor de la juniori tocmai a prins atunci un contract la o echipă şi a venit după mine. A zis că ştie ce pot şi că are nevoie de mine. Am jucat bine, am confirmat, şi de atunci, viaţa a luat-o pe calea aceasta a fotbalului, pe care nu mai credeam că o va lua la un moment dat...
- Acel moment, al apariţiei fostului antrenor, care îţi dădea o nouă şansă în fotbal, a fost momentul esenţial în începutul tău de carieră?
Echipa de campioni a lui Ando
- Pentru români, Portugalia e un teritoriu cumva exotic, o ţară latină a cărei limbă seamănă foarte mult cu a noastră. Cum era Portugalia tinereţii tale, cum e ea acum, cum sunt oamenii?
- E total diferită de România! Cu bune şi cu rele. Dacă e să compar, vă spun cu mâna pe inimă că cel mai mult în România îmi plac oamenii. Vorbesc de ardeleni, că eu aici trăiesc şi pe ei îi ştiu. Nu îmi imaginam aşa ceva: la orice oră ai nevoie de ceva, de un ajutor, de un sfat, ai o uşă dechisă şi o inimă deschisă în Ardeal. În Portugalia nu e aşa. Fiecare e pentru el, lumea e dificilă, nu e prietenoasă ca aici. Apoi, peisajele sunt diferite, mâncarea la fel, îmi e dor de peştele şi de fructele de mare din Portugalia, m-am obişnuit greu cu obiceiurile culinare de aici. Acum nu mai am probleme, dar la început a fost greu...
- Ce ştiai despre România, în momentul în care ai semnat pentru CFR Cluj?
- Ştiam despre Steaua, doar. Ştiam despre performanţa ei din 1986, când a câştigat Cupa Campionilor cu Barcelona, dar ştiam despre Steaua mai ales pentru că portarul Carlos, coleg cu mine la Boavista Porto, ajunsese să joace la Bucureşti. În rest, sincer, nu ştiam nimic despre România. Mie îmi era bine la Boavista, era o echipă bună, cu nume, cu condiţii bune. Numai că au început să apară probleme la un moment dat, banii erau tot mai puţini şi atunci a apărut oferta pentru mine. Clubul avea nevoie de capital, iar pe mine se puteau scoate ceva bani. Toată ziua eram transferat prin ziare, ba la Benfica Lisabona, ba la alte echipe. Într-o zi, mă sună impresarul că are o echipă bună pentru mine, să vin la hotel. Mi s-a spus că CFR e o echipă de calitate, care vrea să facă performanţă, să câştige titluri... Am zis că nu merg la Cluj, o oră am ţinut-o pe a mea, până când s-a ajuns la bani. Când am auzit ce salariu mi se oferă, am zis că nu pot refuza. Erau nişte bani la care eu, la 23 de ani, nu puteam nici să visez. Trebuie să fiu sincer cu asta: pentru bani am venit în România. Mă gândeam că voi juca 2-3 ani, câştig ceva bani şi poate nişte trofee, apoi plec înapoi, la o echipă bună de la noi... Am vorbit cu Manuel Jose, un prieten care juca de o săptămână la CFR, şi m-am îngrozit: voia să plece deja, mi-a spus că e bine cu banii, dar că la echipă nu sunt deloc condiţii, nici stadion, nici teren, nimic! Şi aşa era, am văzut cu ochii mei. Jucam la Dej, făceam o oră şi jumătate cu maşina, ca să jucăm "acasă”. Apoi, am fost la un cantonament la Vatra Dornei şi ne antrenam pe un teren unde nu vedeai cealaltă poartă pentru că era într-o vale, era denivelat locul, nu-mi venea să cred! Însă lucrurile s-au schimbat după numai 6 luni. Stadionul cel nou a fost gata, iar profesionalismul a fost la el acasă la Cluj.
- A contat şi faptul că eraţi mai mulţi portughezi în lotul de la Cluj?
- Sigur că a contat, eu venisem singur atunci, la început, fără logodnica mea, aşa că tot timpul îl petreceam cu colegii portughezi. Nu ştiu dacă aş fi rezistat singur la Cluj. Nu era doar locul străin, era şi o mentalitate la echipă pe care nu o înţelegeam. Am dat atunci un interviu în ziar şi am zis că ne batem pentru titlu. Când am intrat în vestiar, râdea toată lumea de mine. "Cum să câştigăm noi? Te auzi ce vorbeşti? Aici nu câştigă decât Steaua, Dinamo sau Rapid!”. Eu nu concepeam să nu câştigăm. Aici Andone are un mare merit, pentru că el a lucrat tocmai la mentalitate, când a venit. Fusese un mare campion şi nu concepea să nu câştige. A şi făcut selecţia la echipă pe acest criteriu: au rămas doar cei care îşi doreau să câştige, care aveau mentalitate de campioni. Atunci s-a format echipa de campioni a lui nea Ando, cea mai frumoasă echipă din istoria CFR-ului.
- Deci, ai venit cu gândul că vei stai doi ani şi nu te-ai mai dat dus...
- Nici nu mai aveam cum! La cum am fost primit aici, la cât de calzi şi de prietenoşi sunt oamenii, am simţit că nu mai pot pleca. Mă opreşte lumea pe stradă să îmi vorbească, să îşi facă poze cu mine, să mă felicite sau să mă încurajeze, e un mediu în care te simţi apreciat pentru felul tău de a fi şi pentru munca ta. Se vorbeşte mult la Cluj despre rivalitatea dintre Universitatea Cluj şi CFR Cluj, dar să ştiţi că eu am o relaţie extraordinară cu fanii lui "U”, în ciuda momentelor tensionate care au fost la meciurile directe. Mă opresc pe stradă şi îmi spun că, deşi nu ţin cu CFR, mă apreciază pentru dăruirea mea şi îmi spun că şi-ar dori şi ei la echipa lor de suflet oameni ca mine, cu ambiţia mea.
"Acasă înseamnă Cluj”
- Apropo de calităţile tale, cum ai reuşit să le câştigi încrederea băieţilor pentru a deveni căpitan?
- Am avut norocul unui grup extraordinar, care m-a susţinut mereu - Edi Stăncioiu, Cristian Panin, Eugen Trică, Gabi Mureşan, Dani. Vorbeşti unui vestiar întreg, dar ştii că acolo, printre cei din faţa ta, sunt patru-cinci oameni care gândesc ca tine şi care sunt gata oricând să lupte pentru ideile tale. Altfel, nu ai nici o şansă într-un vestiar de fotbal! Anul trecut, pe final de campionat, am pierdut acasă două meciuri consecutive şi riscam să pierdem titlul. Atunci m-am întâlnit după meci cu Panin, cu Mureşan, şi am zis că trebuie să facem ceva, că noi, nu altcineva, trebuie să acţionăm. I-am strâns pe toţi colegii, fără şefi, fără antrenor, şi le-am vorbit. Le-am spus lucruri grele, dar nu ca să jignim pe cineva, ci pentru că aşa era spre binele echipei. I-am certat, dar ştiam că mă bazez pe câţiva oameni de caracter acolo. Îmi place să spun lucrurilor pe nume, sunt primul care recunoaşte când greşeşte şi le cer şi celorlalţi să-mi spună în faţă ce gândesc despre mine. Atunci, la acea ceartă, am demonstrat că suntem o echipă. Nu am mai pierdut nici un meci după acel episod şi am câştigat, până la urmă, campionatul!
Şi a mai fost un moment esenţial atunci. Seara, ca de obicei, după orice meci, am avut discuţia obişnuită la telefon cu patronul Arpi Paszkany. Avem aceste discuţii de fiecare dată, indiferent de rezultat. I-am cerut scuze, i-am spus că îmi e ruşine de ce se întâmplă. Iar el mi-a scris apoi un SMS, în care mi-a transmis să nu abandonez, mi-a spus că el crede în noi, că suntem nişte luptători şi că vom câştiga până la urmă titlul. A fost un gest impresionant. Ce alt patron de club ar fi făcut asta? Alţii ne-ar fi desfiinţat pe la toate televiziunile! Aşa că a doua zi, la prima oră, am mers la club şi am listat mesajul şi l-am lipit pe dulapul fiecărui coleg. Nu le venea să creadă când l-au citit. Gestul lui Arpi i-a responsabilizat foarte tare.
- Ce înseamnă Clujul pentru tine acum, după tot ce ai trăit aici anii aceştia?
- Pentru mine şi pentru soţia mea, Clujul e acasă. Când suntem în Portugalia, abia aşteptăm să ne întoarcem aici, aici este viaţa noastră. Merg, desigur, în vacanţe în Portugalia, am acolo părinţii, fraţii, dar viaţa mea e aici, la Cluj, i-am spus asta şi mamei. Nu îmi imaginez viaţa mea altfel decât la Cluj, făcând ce fac aici. Chiar am vorbit recent cu patronul Paszkany, să avansăm cu documentaţia pentru primirea cetăţeniei române. I-am spus că îmi doresc să devin cetăţean român. Studiez de zor istoria României, pentru că voi fi întrebat la interviu, învăţ şi imnul. Nu ştiu istoria Portugaliei cum ştiu acum istoria României (râde)! Indiferent de cum va evolua cariera mea, voi avea o viaţă aici, voi avea casa mea la Cluj.
Foto: ANDREA şi ZOLTAN CANTOR