Pr. VASILE PRESCURE - "Dumnezeu a binecuvântat România când ni l-a trimis pe Arsenie Boca”

Duhovnicul Mânăstirii Prislop

Cu fiecare an care trece, faima părintelui Ar­senie Boca sporeşte. De ce ne îndepărtăm mai tare de 1989, data trecerii sale la cele veşnice, evlavia pentru "Sfântul Ardealului” e mai puternică. Pentru că tot mai mulţi creştini care îi cer ajutorul, îndreptându-se către mormântul său de la Prislop, mărturisesc minu­nile pe care le face cu ei. Şi tot mai mulţi merg, an de an, la parastasul său, de pe 28 noiembrie, ziua în care s-a născut în cer.
De multă vreme, "Formula As” caută izvoarele aces­tei legende: cum a fost, de fapt, părintele Arsenie Boca? Cum a rămas în amintirea celor care l-au cunos­cut şi, mai ales, în aceea a ucenicilor săi? Deşi numărul lor s-a împuţinat, recent, am avut bucuria de a vorbi cu unul dintre cei mai discreţi dintre ei, părintele arhi­mandrit Vasile Prescure (n. 1927), duhovnic al Mâ­năstirii Prislop şi profesor al Seminarului de maici de acolo. Absolvent al Facultăţii de Teologie de la Sibiu, cu un masterat în Teologie la Bucureşti, a fost profesor de Dogmatică şi Morală la Seminarul Teologic Ortodox din Craiova, unde i-a avut elevi pe unii dintre cei care fac parte astăzi din ierarhia bisericească: mitropolitul Teofan al Moldovei şi Bucovinei, mitropo­litul Irineu al Olteniei, episcopii Nicodim al Severinu­lui şi Gurie al Hunedoarei. A fost egumen al mânăstiri­lor Sadova şi Coşuna - Bucovăţul Vechi, şi exarh al Arhiepiscopiei Craiovei. În urmă cu vreo doi ani, sim­ţind că se apropie, după cum spune, întâlnirea cu părin­tele Arsenie Boca, s-a dat mai aproape de mor­mân­tul său, pentru a încheia un cerc perfect: lângă "Sfântul Ardealului” a început, lângă el va termina...

Minunea de pe Muntele Athos

- Preacuvioase părinte, cum l-aţi cunoscut pe avva Arsenie Boca?

- Era în februarie 1944 şi aveam o vârstă destul de fragedă, 16 ani. Mă aflam în curtea Academiei Teologice din Sibiu, unde aşteptam să se deschidă aula în care se ţi­neau adunările Oastei Dom­nului. Dânsul mergea prin curte, uitându-se în stânga şi în dreapta, la tineretul care venise pentru adunare. La un moment dat, s-a oprit în drep­tul meu. Privindu-mă foarte pătrunzător, m-a întrebat, fără nici o introducere: "Care din­tre părinţii tăi au fost la mâ­năstire?”. Mânăstirea, se-nţe­legea, era una singură: cea de la Sâmbăta de Sus, unde era şi părintele Arsenie. Intimi­dat, i-am răspuns: "Mama”. Atât, şi a trecut mai departe.
Ce-o fi văzut părintele la mine - un copil de la ţară, îm­brăcat ca atare, chiar dacă acum eram deja elev la semi­nar -, de a intrat în vorbă cu mine, nu mi-am dat seama atunci. Mult am meditat la momentul acesta şi nu găsesc altă explicaţie decât aceea că părintele Arsenie vedea în mine ce aveam să fiu.

- Ştiaţi, pe atunci, cine este părintele Arsenie?

- Sigur că da. De fapt, chiar de asta mersesem aco­lo, în curtea Academiei de la Sibiu, cu un prieten care îmi spusese că s-ar putea să-l vedem pe părintele Arse­nie. Erau anii de glorie ai părintelui. Toată lumea îl cunoştea şi avea evlavie la el, deşi era încă tânăr, de 34 de ani. Se vorbea despre dânsul că e făcător de minuni, că ştie gându­rile şi cunoaşte sufletele oame­ni­lor. El însuşi avertiza: "Mă, eu cunosc în voi până la al treilea neam”, şi aveam să mă conving de asta. Înainte de a pleca în armată, m-am dus la el cu o pri­cină, dar n-am apucat să-i spun ce durere sufletească am, că mi-a şi dat "leacul”. A fost cu atât mai uimitor pentru mine, pentru că nu mai vorbisem cu nimeni despre problema mea, nici măcar cu mama.
De la un coleg al meu, al că­rui tată era în relaţii mai strânse cu părintele, am aflat mai multe despre el. De pildă, că atunci când a fost pe Muntele Athos, trimis de mitropolitul Nicolae Bălan pentru a învăţa duhovni­cia din locul cel mai bun de că­lugărie, părintele Arsenie Boca a fost binecuvântat de puterile cereşti cu ceva ce nu i se dă oricui. S-a dus acolo şi s-a rugat lui Dumnezeu şi Maicii Domnului să-i scoată în cale un călugăr de la care să înveţe adevărata călugărie. Şi Maica Domnului i s-a arătat, l-a luat de mână şi l-a urcat pe vârful Mun­telui Athos, unde i l-a înfăţişat pe Sf. Serafim de Sarov. Apoi Maica Domnului a dispărut. Părintele Arsenie s-a folosit de sfătuirea pe care a avut-o pe Athos cu Sf. Serafim de Sarov (născut 1759 şi trecut la Domnul în 1833), căci apoi s-au mai întâlnit de câteva ori. A trăit o minune! Părintele a povestit ce i s-a întâmplat în Athos numai câtorva oameni apropiaţi, între care şi tatălui acelui coleg al meu, pe care părintele Arsenie îl considera mai călugăr decât mulţi călugări, deşi era mirean. Fără îndoială, părintele avea o harismă, un dar excepţional de la Dumnezeu, şi numai aşa se explică faptul că i s-au arătat Maica Domnului şi un sfânt care trăise cu o sută de ani mai înainte.

Cel mai mare duhovnic pe care l-au avut românii vreodată

- De ce credeţi că a primit părintele Arsenie darul înainte-vederii, care l-a şi făcut atât de cunoscut şi iubit în Ardeal şi în toată ţara?

- Numai pentru nevoinţa sa, pentru trăirea sa cu adevărat orto­doxă, în asceză desăvârşită şi în rugăciune neîncetată. Dumnezeu i-a dat darul înainte-vederii nu pentru a-l face mare în faţa oame­nilor, ci pentru ca să-i poată ajuta pe oameni. Dumnezeu a binecuvântat România, când ni l-a trimis pe părintele Arsenie Boca. Era unic în nea­mul acesta pentru că a avut însuşiri native de excepţie, pregătire intelectuală şi un har deosebit... Şi de aceea a dat naştere unei mişcări duhovniceşti, care a cuprins zeci de mii de suflete. De altfel, un alt mare părinte, Du­mitru Stăniloae, a spus despre avva Arsenie că este cel mai mare duhovnic pe care l-au avut românii vreo­dată. Pe părintele Arsenie l-a dăruit Domnul cu puteri pe mă­sura credinţei sale. Dar ar trebui să fim conştienţi că tuturor celor care suntem în Biserică ne-a dat Dumnezeu har la botez şi că putem face şi noi minuni dacă lucrăm cu harul din noi.

O spovedanie ca o liturghie

- Ce a urmat după întâl­nirea cu părintele Arsenie Boca, în curtea Academiei Teologice de la Sibiu?

- Întâlnirea aceea, în care am schimbat numai câteva cu­vinte cu el, m-a marcat atât de mult, încât am spus unor prie­teni că mă voi călugări. Ori­cum mă pregăteam să devin preot, eram la seminar şi in­tenţionam să merg la Facul­tatea de Teologie, dar nu mă gândisem la călugărie. Însă părintele Arsenie mi-a dezvăluit, prin simpla sa pre­zenţă, frumuseţea şi puterea călugăriei. Apoi, mi-am dat seama că s-ar putea să mă fi pripit făcând o asemenea declaraţie, fără să ştiu cu adevărat ce înseam­nă monahismul. Dar m-am hotărât să merg să mă spovedesc şi să-i cer povaţă chiar părintelui Arsenie. În aprilie, în vacanţa de Paşti din acelaşi an, m-am şi dus la Mânăstirea Brâncoveanu, unde am stat până după Izvorul Tămăduirii, unul dintre hramurile mânăs­tirii. La mânăstirea Brâncoveanu era atunci ca în vre­mea primilor creştini. Dragoste, bunătate, respect, bună-cuviinţă. Tot ce trebuie să caracterizeze pe un om duhovnicesc găseai la călugării de acolo şi la oamenii care veneau la ei. N-am mai întâlnit nici până atunci şi nici de atunci încoace o asemenea atmosferă, undeva. L-am rugat pe părintele să mă spovedească, dar dânsul mi-a răspuns: "Ceva mai încolo, te voi lua şi pe tine”. Părintele selecta, nu primea pe oricine la spovedanie.
Au urmat alte şi alte pelerinaje la Mânăstirea Brâncoveanu, tot din două în două luni, deşi aveam dis­tanţă mare de străbătut, şi atunci era greu de bătut atâta drum, că nu prea aveai cu ce. Dar n-am mai în­drăznit să-i cer părintelui să mă spovedească. Eram convins că părintele Arsenie e un sfânt care vede viito­rul şi că mă va chema el, când voi fi pregătit. Într-ade­văr, de câte ori mă întâlnea la mânăstire, părintele îmi mai arăta câte un mic defect, câte o neîmplinire duhov­nicească pe care o am, îmi vorbea despre cum pot scăpa de scăderile şi lacunele vieţii mele. Fără să mă spovedească. Îi era de ajuns să arunce o privire asupra mea ca să ştie unde greşesc şi de ce. Pe urmă, eu cău­tam să mă îndrept, pentru ca atunci când voi merge la Sfânta Spovedanie, să nu mă ruşinez şi nici să nu-l îm­povărez cu păcatele mele prea tare. Vreme de patru ani, dorinţa mea cea mai mare era să devin vrednic de a fi spovedit de părintele Arsenie. Şi am ucenicit pe lângă dânsul, în tot timpul acesta, cum am putut. Au fost anii în care m-am format pentru tot restul vieţii.
Cu vreo zece zile înainte de Sfintele Paşti ale anului 1948, am ajuns din nou la mânăstire. Iar de această dată eram sigur că mă va spovedi, mă simţeam pregătit. A doua zi dimineaţă, l-am întâlnit pe părintele pe cărarea spre biserică. M-a întrebat cum merge şcoala. I-am răs­puns că bine şi l-am rugat din nou, cu mare nădejde, să mă spovedească. Şi Părintele: "Că bine ai zis tu, mă!”. (Acest "mă”, la dânsul, nu era un cuvânt lipsit de respect, ci venea ca o întărire a ce spunea. Era felul lui categoric de a se exprima. Foarte rar spunea cuiva "doamnă” sau "domnule”, şi nu pentru că nu-i preţuia pe oameni sau nu-i iubea.)
Mai târziu, am intrat în biserica plină de creştini veniţi pentru Sfânta Spovedanie. Eram foar­te emoţionat, mai mult decât este oricine de obicei într-un astfel de moment, pentru că urma să mărturisesc unui sfânt. Când m-a văzut aşa, cu sufletul tremurând, părintele m-a încurajat şi m-a chemat: "Vino, frate, vino la spovedanie, vino-ncoace!”. Auzin­du-l vorbind aşa de frumos, toată teama mi-a trecut. Am îngenuncheat dinaintea scaunului de spovedanie. Înainte de orice, m-a întrebat ce număr am, pentru că tuturor celor pe care îi spovedea le dădea un număr şi îi nota într-un carneţel, pentru a se ruga apoi pentru ei. Aveam numărul 145. M-a trecut în caiet. Apoi, mărturisirea n-a durat mai mult de un sfert de ceas, dar am spove­dit şi ultimul gând pe care îl aveam în min­tea mea. Părintele nu m-a întrebat nimic, doar mi-a spus ce anume să fac în legătură cu un păcat sau altul şi mi-a răspuns foarte clar la cele câteva întrebări pe care i le-am pus. La sfârşit, mi-a zis să vin a doua zi să mă împărtăşesc. A fost cel mai frumos mo­ment din viaţa mea. Am trăit o bucu­rie asemănătoare cu slujirea Sfintei Liturghii. A sluji Sfânta Liturghie este ceva extraordinar. Dacă ai o oa­recare simţire duhovnicească, Litur­ghia nu se poate egala cu nimic din lumea aceasta. Şi totuşi eu am trăit această spovedanie ca pe o Liturghie.

- V-aţi mai spovedit la sfinţia sa? Aţi mai ţinut în vreun fel legă­tura?

- La spovedit n-am mai fost. Pă­rintele spunea că cei care au a se folosi de duhovnicia sa se folosesc de prima dată, şi nu mai au nevoie după aceea. Şi eu m-am folosit de acea primă şi ultimă spovedanie. După aceea, crescând, şi cu vârsta, şi cu înţelepciunea, cum scrie la Biblie, n-am mai avut nevoie să mă duc toa­tă ziua la dânsul. Altminteri, putea fi şi deranjant să-l tot caut. Ştiam dru­mul pe care vreau şi trebuie să merg şi ce am de făcut pentru a-l parcurge, şi-am mers înainte. Dar l-am mai vizitat de câteva ori şi i-am cerut sfatul, chiar şi după ce comuniştii l-au mutat la Prislop, ca să taie avântul mişcării duhovniceşti născute în jurul sfinţiei sale la Sâmbăta. Pe urmă l-au scos şi din Pris­lop şi i-am pierdut urma. Abia în 1963, după vreo şase ani, l-am reîntâlnit la Bucureşti. Era pictor la Patriarhie şi lucra la Schitul Maicilor. Când m-a văzut, a excla­mat cu voioşie: "Eee, ce bărbat te-ai făcut!”. Am stat foarte puţin de vorbă cu el. De atunci nu l-am mai văzut. Nici drumurile nu ni s-au mai întretăiat, nici eu nu l-am mai căutat. Îmi ajungea uneori la ureche că mă vorbea de bine unor cunoscuţi comuni şi era mulţumit că îi urmasem învăţăturile...

"Nu există suferinţă mai mare decât a te lipsi de iubirea lui Dumnezeu”

- Părintele Arsenie v-a îndemnat să vă călugăriţi?

- Nu. Deşi am fost foarte atras de viaţa mânăsti­rească, am intrat în mânăstire mult mai târziu, pe la 50 de ani. Am făcut armata, facultatea, masteratul şi apoi, când am vrut să mă călugăresc, a venit decretul din 1959, pentru scoaterea tinerilor din mânăstiri. Aşa că, neputând să îmbrac haina monahală, am hotărât să mă pun în slujba Bisericii altfel. M-am angajat la Mitro­polia Olteniei ca funcţionar şi am stat acolo vreo doi ani, apoi am trecut profesor la seminarul teologic. Eram în haine civile, dar viaţa mea era de călugăr. Mă tot întrebau unii de ce nu mă căsătoresc, dar nu voiam să mă dezvălui fiecăruia. A fost o viaţă foarte fru­moasă...

- Nu v-a fost greu fără iubirea unei femei, fără împlinirile unei familii?

- Pentru un bărbat este foarte greu să trăiască sin­gur. Din multe motive, care ţin atât de nevoile trupeşti, cât şi de cele sufleteşti. Însă pe mine nu m-au deranjat niciodată nevoile acestea legate de viaţa obişnuită. Sigur, au existat greutăţi pe care altfel le-aş fi depăşit într-o familie, dar au fost prea mici ca să renunţ la ce voiam eu, să trăiesc călugăreşte, şi în afara mânăstirii, dacă nu-mi era permis înăuntru.

- Deci, dragostea pentru Dumnezeu, exprimată total, prin călugărie, a fost mai mare decât pornirea de a iubi şi de a fi iubit de oameni?

- Nimeni nu poate trăi fără să iubească şi să fie iubit. Sau e posibil, dar acel om nu e unul normal. Nu­mai sfinţii sau cei care se străduiesc să fie asemenea lor pot fi însinguraţi şi totuşi să-şi păstreze umanitatea, pentru că ei se află în permanentă comuniune cu Dumnezeu, iar iubirea Lui acoperă orice lipsă a iubirii pământeşti. Cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu, cu atât nevoia de comuniune cu alţii este mai mult satisfăcută de relaţia ta cu Dumnezeu.

"Vă voi ajuta mai mult de dincolo, decât am putut să vă ajut când am fost cu voi”

- Care este cea mai de preţ învăţătură pe care v-a dat-o părintele Arsenie Boca?

- Aceea că a crede în Dumnezeu înseamnă a te strămuta din tine în El. Cu toată fiinţa ta! Şi asta se face numai întărind puterile sufletului, în dauna plă­cerilor trupului. Căci, când este orientat doar spre cele trupeşti, omul cade în sclavia simţurilor şi a instinc­telor primare. Urmarea este atrofierea sim­ţului moral-duhovnicesc şi îndepărtarea de Dumnezeu. Or, nu există suferinţă mai mare decât a te lipsi de iubirea lui Dumnezeu. Iar suferinţa sufletului duce la îmbolnăvirea trupului.

- Aţi simţit vreodată dorinţa să-i cereţi ajutor părintelui Arsenie, ca de la ucenic la duhovnic?

- Nu, n-am făcut asta. Dar şi pentru că ştiam că se roagă necontenit pentru toţi ucenicii săi. Pe cei pe care îi fuseseră fii duhovniceşti îi pomenea în rugăciunile sale toată viaţa. Şi dacă s-a rugat în timpul vieţii pământeşti, de bună seamă că mă pomeneş­te şi în lumea de dincolo. El şi spunea: "Vă voi ajuta mai mult de dincolo, decât am putut să vă ajut cât am fost cu voi”.

- La mormântul părintelui Arsenie este un pelerinaj continuu, iar la parastasul său anual vin zeci de mii de oameni. Se simte trăirea mulţimii care se roagă părin­telui?

- Da, e ceva copleşitor, pentru că mul­ţimea trăieşte o emoţie puterni­că, pe care o transmite amplificată. Toţi cei care vin aici cu credinţă simt puterea părintelui Arsenie. Sau cel puţin mărturisesc că simt ceva indes­criptibil, ceva pe care nu l-au mai întâlnit în viaţa lor sufletească. La mormântul său se simte harisma pe care i-a dat-o Dumnezeu. Asta este puterea păcii şi a dragostei care se coboară peste oameni, când se închi­nă aici cu evlavie. Pe de altă parte, sunt destui care vin ca turişti, fără sensibilitate duhovnicească, şi atunci nu simt nimic. Această sensibilitate trebuie cultivată. Când îţi faci o cru­ce, să o faci cu toată fiinţa ta. Când te rogi, să o faci din toate puterile tale. Şi atunci, da, ţi se descoperă şi altele, capeţi alţi "ochi” şi alte "urechi”.