Stabilit în New York, capitala mondială a jazz-ului, Lucian Ban a devenit unul dintre cei mai apreciaţi muzicieni români de peste hotare. După turneul american de succes, a venit rândul Europei să primească cu sălile pline, la marile festivaluri de jazz din această toamnă, proiectul său, "Enescu Re-Imagined”. L-am întâlnit pe Lucian într-o scurtă escală a sa la Bucureşti, între Guimaraes, acolo unde "Enescu Re-Imagined” a fost singura prezenţă românească în Capitala Culturală Europeană 2012, şi Cluj Napoca, acolo unde a susţinut, pe 30 noiembrie, un concert.
- Cum i-ai redescoperit muzica lui George Enescu?
- În perioada Conservatorului, am refuzat muzica lui Enescu, aşa, ca o frondă, cum liceenii nu vor să-l ia în serios pe Eminescu, pentru că sunt obligaţi să-i înveţe pe de rost poeziile. Iar Enescu era prezentat ca un soi de Eminescu al muzicii româneşti... Ajuns în America, am scris muzică şi aranjamente orchestrale şi auzeam "asta seamănă cu Bartock, asta parcă e Enescu”. Asta îmi spuneau americanii. Mi se părea inexplicabil. Eu eram un tânăr venit în America să fac jazz modern, nu aveam nici o nostalgie pentru muzica românească, nu mă uitam în urmă. Apoi, în 2009, organizatorii Festivalului Enescu mi-au propus o perspectivă jazz a muzicii lui Enescu. Am acceptat imediat, era o provocare şi o şansă rară de a lucra şi de a porni în turneu cu un ansamblu mare. L-am cooptat pe John Hébert, unul dintre cei mai buni contrabasişti ai momentului, plus instrumentişti americani de clasă, şi am pornit la treabă. Am început să studiez viaţa şi muzica lui George Enescu, am devenit un mic exeget, şi am fost cucerit de această mare personalitate. Am citit biografia scrisă de Noél Malcolm, un profesor de filozofie politică de la Oxford, pasionat de Enescu, şi am ascultat înregistrările cu Enescu, povestindu-şi viaţa. "Am fost ca o slugă pentru vioară”, spunea el, pentru că îşi dorea cel mai mult să compună, mai mult decât să meargă în nesfârşite turnee. Aproape anual, traversa Oceanul cu vaporul, câte zece zile, pentru a ajunge în America, acolo unde era considerat un mare compozitor, în vreme ce în Europa era apreciat ca un virtuoz al viorii. Eu nu pun mare preţ pe ideea de patriotism, dar am fost impresionat de patriotismul lui Enescu. Prefera să cânte în Dorohoi şi în alte oraşe mici, să stea în hoteluri modeste, decât să cânte pe bani frumoşi, la Paris. Am descoperit un om extraordinar şi un compozitor de geniu, din păcate subapreciat. Am tratat acest proiect atât muzical, cât şi emoţional. Pentru mine, să îl descopăr pe Enescu în Brooklyn a fost o experienţă foarte personală, ca un canal ce m-a purtat înapoi, spre locurile din care vin.
De la casa pionierilor, la New York
Lucian Ban şi Abraham Burton
- N-aş putea spune asta. Tata a studiat fagotul la Liceul de Muzică, însă mai apoi a ales o carieră tehnică, iar mama a fost profesoară de franceză şi de română. Dar cert este că muzica răsuna toată ziua la noi în casă şi nu era clasică, sau jazz, ci rock! Beatles şi The Rolling Stones erau la ordinea de zi. Eu eram hărăzit probabil unei cariere de inginer, însă m-am îndrăgostit de pian. Nu ştiu exact de ce, nu aveam pian acasă, însă îl consider şi acum unul dintre cele mai frumoase, mai atrăgătoare instrumente muzicale, ca formă şi apariţie, poate că asta m-a atras la început. Fugeam de la şcoală, mă strecuram în Liceul de Muzică, căutam o sală cu pian şi, cum nu studiasem şi nu ştiam exact ce am de făcut, improvizam. De câte ori n-am fost prins şi dat afară... Apoi am frecventat un cerc al pasionaţilor de jazz de la Casa studenţilor şi cineva mi-a spus: "Ar trebui să-l cunoşti pe Gyorgy Jolt”. Am aflat mai apoi că Gyorgy deţinea una dintre cele mai vaste colecţii de discuri de jazz din Estul Europei, corespondase cu muzicieni celebri, avea discuri foarte rare, era şi pianist, dar nu făcuse carieră, pasiunea lui era această colecţie. M-a primit la el, stăteam cu orele, acolo am învăţat să cânt la pian şi am luat contact cu istoria jazz-ului, aşa că, mai târziu, când am ajuns în America, aveam temele făcute. Gyorgy era un personaj fascinant, îţi spun o istorioară, ca să-ţi dai mai bine seama. Am cunoscut, în primul meu an la New York, un muzician american care mi-a povestit că a fost odată în România, pe când avea 14-15 ani, cu formaţia colegiului. Şi, după un concert susţinut într-un oraş din Transilvania - nu mai ţinea minte numele - a venit la el un tip care i-a spus exact toate influenţele, toţi muzicienii pe care foarte tânărul pianist de atunci încerca să-i imite. A rămas perplex, mai avea un pic şi începea să plângă. L-am întrebat câteva amănunte, şi, într-adevăr, era vorba de Gyorgy!
- Cum a început cariera ta?
Un mare pianist de jazz (Foto: Carolyn Appel - 2)
- Cei mai mulţi spun că resimt un adevărat şoc cultural când ajung acolo.
"Aveam un ţel, să fac jazz la cel mai înalt nivel”
- Tu cum te-ai descurcat, cum ţi-ai croit drumul?
Tuba Project
Acasă, la New York
- Te-ai acomodat cu adevărat în New York, îţi prieşte ritmul său agitat?
- Când ajung pe aeroportul JFK, simt că m-am întors acasă. New York-ul este casa mea acum, acolo trăiesc şi acolo am prieteni. Chiar dacă nu suntem apropiaţi, când mă văd după o perioadă de absenţă, băcanul din colţ şi vânzătorul de ziare strigă după mine pe stradă "Hey, welcome back!”. Ceea ce nu mi se întâmplă de pildă în Bucureşti, acolo unde lumea mi se pare mult mai agresivă ca la New York.
- Dar Clujul?
Foto: Elmar Lemes (2)
- Să revenim la Enescu. Cum ai gândit această dimensiune jazz-istică a muzicii sale şi cum a fost ea primită în turneele din America şi din Europa?
- Nu mi-am propus să interpretez muzica lui Enescu aşa cum apare ea în partituri, ce rost ar fi avut? Provocarea a fost să facem o lucrare care să reflecte respectul nostru pentru opera lui Enescu, dar să spună ceva şi despre muzicienii implicaţi în acest proiect. Să-l deschidă jazz-ului, improvizaţiei. E un pariu pe care consider că l-am câştigat, pentru că, din toate turneele şi proiectele mele de 15 ani încoace, acesta a avut cel mai mare succes. După participarea la Festivalul George Enescu şi concertul de lansare a CD-ului "Enescu Re-Imagined”, de la Bucureşti şi New York, ICR ne-a propus un parteneriat pentru prezentarea proiectului live pe scenele lumii. După trei ani de concerte, muzica a evoluat extraordinar, la fiecare apariţie o cântăm diferit, iar acum am putea scoate un nou disc cu ea. Asta mă bucură cel mai mult, şi faptul că am putut contribui, într-o măsură cât de mică, la promovarea muzicii lui Enescu în lume. Am ales piese mai puţin cunoscute ale sale, tocmai pentru că îl consider un compozitor genial şi lumea trebuie să-i cunoască cât mai multe lucrări. Am avut o presă foarte bună şi deseori am fost căutat de muzicieni care mă întrebau despre Enescu, cum pot intra în posesia unor partituri ale sale. În plus, după concertele de la Toronto, Chicago, Köln sau Antwerp, am avut plăcuta surpriză să fiu felicitat de români stabiliţi în străinătate, mari amatori de muzică clasică, nu de jazz.
"Pianul, unul dintre cele mai frumoase instrumente"
Lucian Ban s-a născut pe 22 ianuarie 1969 în satul Teaca şi la vârsta de 7 ani s-a stabilit cu familia la Cluj Napoca. Alături de trupa Jazz Unit a lansat două albume în România - "Changes - Live at Green Hours”, primul disc imprimat în concert din jazz-ul românesc şi "For Now On”, ambele pentru Green Records. În Statele Unite a continuat cu şapte noi discuri: "Something Holy”, "Premonition”, "Tuba Project”, "The Calling” (toate alături de Alex Harding), "Playground” (cu trupa Asymmetry), "The Romanian-American Jazz Suite” (cu Sam Newsome), "Enescu Re-Imagined” (alături de John Hébert). A scris, de asemenea, muzică pentru mai mult de 20 producţii, de teatru, film, balet.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
