Începând din 1997, când a publicat "Istorie şi mit în conştiinţa românească”, cu fiecare din cele 20 de volume apărute până azi, Lucian Boia şi-a lipit eticheta, nu totdeauna binevoitoare, de "demolator de mituri”. Distanţarea critică, ironică uneori, îi indignează pe cei ce nu vor cu nici un preţ să pună la îndoială ideile primite de-a gata despre miturile fondatoare care dau caracterul naţional românesc, idealizat în unicitatea lui pozitivă. Istoricul a avut curajul să susţină că aceste mituri fondatoare ale românilor dovedesc mai degrabă un complex psihanalizabil, o aprigă dorinţă de a fi ca "ceilalţi”, eventual deasupra lor, şi, concomitent, singulari, originali. "De ce este România altfel?” îşi propune să descifreze tocmai această stare paradoxală de "închidere şi deschidere”, "acceptare şi respingere” ce face ca aproape nici un proiect de amploare la nivel comunitar să nu fie finalizat, aproape nici o evoluţie să nu fie predictibilă. Ce cauze ascunse are comportamentul politic aiuritor al României de azi?, se întreabă istoricul, şi cum s-a ajuns la "psihodrama” de astăvară care a uimit Europa, transformându-ne într-o ţară imprevizibilă, nesigură? Fiindcă "prezentul e opera trecutului”, doar parcurgându-i fără prejudecăţi istoria putem desluşi sursele evoluţiei sinuoase şi contradictorii a României de azi, susţine Lucian Boia. Operaţiunea e necesară terapeutic fiindcă altfel neîmplinirile se perpetuează. Recursul critic la istorie identifică motivele formării "personalităţii de bază” a românilor, dar nu dă şi soluţiile transformării ei. Soluţii care ar trebui găsite urgent căci, într-o lume atât de dinamică precum cea de azi, orice întârziere, orice "excentricitate” poate dăuna comunităţii şi viitorului ei. "Ce poate fi mai îngrijorător decât faptul că tot mai mulţi tineri, şi dintre cei mai promiţători, îşi văd realizarea doar în afara României” şi cum s-a ajuns aici? - se întreabă odată cu noi istoricul şi găseşte o explicaţie privind mult înapoi. Totul începe cu o întârziere impresionantă, de aproape un mileniu. Statalitatea românească apărea abia în sec. XIV, când Evul Mediu se apropia în Occident de sfârşit. "Între imperii”, principatele române alcătuiesc o zonă de frontieră ce le ţine departe de centrele de iradiere vestice şi estice, le impune oscilaţii ce nu îngăduie o construcţie instituţională şi culturală coerentă, solidă. S-a format astfel în spaţiul românesc penetrabil, aflat "în drumul tuturor”, o civilizaţie rurală conservatoare, peste care s-a afirmat o elită deschisă unei diversităţi de influenţe externe contradictorii, conjuncturale, în funcţie de puterea dominantă a momentului. Fenomenul a marcat etnogeneza, limba, producţiile culturale şi, desigur, instituţiile, în special cele politice. Plasarea la periferie, dependenţa de diverse centre afirmate în evoluţia istorică n-au îngăduit formarea unui stat viguros care "să pună principiile de guvernare şi interesul colectiv deasupra intereselor personale şi de grup”, să permită proiecte de anvergură. Ruralitatea nepermisivă la modernitate a făcut ca lumea urbană, deschisă invenţiilor şi schimbului de valori, să fie percepută ca mai puţin românească tocmai prin capacitatea ei de adaptare la nou. Românii s-au "trezit” abia în sec. XIX, când unificarea statală a permis elitei să încerce sincronizarea cu Europa. Viteza adoptării modelului occidental a dus la paradoxala situaţie a apariţiei "formelor fără fond” şi la o fractură internă a societăţii, între masa ţărănească şi elita urbană, percepută în multe împrejurări ca impură etnic, "străină”. Făurirea unei identităţi româneşti (nu valahe, moldovene sau transilvane) a fost în context dificilă, alterată de complexe de inferioritate datorate recentei intrări a României în Istorie, complexe transformate, prin paradoxală răsturnare, într-un orgoliu legat de vechimea şi nobleţea autohtonilor originari. Lucian Boia arată cum acest balans închidere/deschidere, inferioritate/superioritate, oportunism conjunctural/consecvenţă a marcat toată istoria modernă, alimentând imaginea unei Românii cam prea "originale”. Confuzia valorilor, asimilarea lor formală au generat această percepţie şi au făcut ca, şi după 1989, ţara noastră să fie scindată interior, incapabilă să iasă din cercul vicios al provizoratului, instabilităţii şi autoamăgirii orgolioase.
SELECŢIA FORMULA AS
Lucian Boia, "De ce este România altfel?”, Editura Humanitas (tel. 0723/68.41.94), 126 p.
Începând din 1997, când a publicat "Istorie şi mit în conştiinţa românească”, cu fiecare din cele 20 de volume apărute până azi, Lucian Boia şi-a lipit eticheta, nu totdeauna binevoitoare, de "demolator de mituri”. Distanţarea critică, ironică uneori, îi indignează pe cei ce nu vor cu nici un preţ să pună la îndoială ideile primite de-a gata despre miturile fondatoare care dau caracterul naţional românesc, idealizat în unicitatea lui pozitivă. Istoricul a avut curajul să susţină că aceste mituri fondatoare ale românilor dovedesc mai degrabă un complex psihanalizabil, o aprigă dorinţă de a fi ca "ceilalţi”, eventual deasupra lor, şi, concomitent, singulari, originali. "De ce este România altfel?” îşi propune să descifreze tocmai această stare paradoxală de "închidere şi deschidere”, "acceptare şi respingere” ce face ca aproape nici un proiect de amploare la nivel comunitar să nu fie finalizat, aproape nici o evoluţie să nu fie predictibilă. Ce cauze ascunse are comportamentul politic aiuritor al României de azi?, se întreabă istoricul, şi cum s-a ajuns la "psihodrama” de astăvară care a uimit Europa, transformându-ne într-o ţară imprevizibilă, nesigură? Fiindcă "prezentul e opera trecutului”, doar parcurgându-i fără prejudecăţi istoria putem desluşi sursele evoluţiei sinuoase şi contradictorii a României de azi, susţine Lucian Boia. Operaţiunea e necesară terapeutic fiindcă altfel neîmplinirile se perpetuează. Recursul critic la istorie identifică motivele formării "personalităţii de bază” a românilor, dar nu dă şi soluţiile transformării ei. Soluţii care ar trebui găsite urgent căci, într-o lume atât de dinamică precum cea de azi, orice întârziere, orice "excentricitate” poate dăuna comunităţii şi viitorului ei. "Ce poate fi mai îngrijorător decât faptul că tot mai mulţi tineri, şi dintre cei mai promiţători, îşi văd realizarea doar în afara României” şi cum s-a ajuns aici? - se întreabă odată cu noi istoricul şi găseşte o explicaţie privind mult înapoi. Totul începe cu o întârziere impresionantă, de aproape un mileniu. Statalitatea românească apărea abia în sec. XIV, când Evul Mediu se apropia în Occident de sfârşit. "Între imperii”, principatele române alcătuiesc o zonă de frontieră ce le ţine departe de centrele de iradiere vestice şi estice, le impune oscilaţii ce nu îngăduie o construcţie instituţională şi culturală coerentă, solidă. S-a format astfel în spaţiul românesc penetrabil, aflat "în drumul tuturor”, o civilizaţie rurală conservatoare, peste care s-a afirmat o elită deschisă unei diversităţi de influenţe externe contradictorii, conjuncturale, în funcţie de puterea dominantă a momentului. Fenomenul a marcat etnogeneza, limba, producţiile culturale şi, desigur, instituţiile, în special cele politice. Plasarea la periferie, dependenţa de diverse centre afirmate în evoluţia istorică n-au îngăduit formarea unui stat viguros care "să pună principiile de guvernare şi interesul colectiv deasupra intereselor personale şi de grup”, să permită proiecte de anvergură. Ruralitatea nepermisivă la modernitate a făcut ca lumea urbană, deschisă invenţiilor şi schimbului de valori, să fie percepută ca mai puţin românească tocmai prin capacitatea ei de adaptare la nou. Românii s-au "trezit” abia în sec. XIX, când unificarea statală a permis elitei să încerce sincronizarea cu Europa. Viteza adoptării modelului occidental a dus la paradoxala situaţie a apariţiei "formelor fără fond” şi la o fractură internă a societăţii, între masa ţărănească şi elita urbană, percepută în multe împrejurări ca impură etnic, "străină”. Făurirea unei identităţi româneşti (nu valahe, moldovene sau transilvane) a fost în context dificilă, alterată de complexe de inferioritate datorate recentei intrări a României în Istorie, complexe transformate, prin paradoxală răsturnare, într-un orgoliu legat de vechimea şi nobleţea autohtonilor originari. Lucian Boia arată cum acest balans închidere/deschidere, inferioritate/superioritate, oportunism conjunctural/consecvenţă a marcat toată istoria modernă, alimentând imaginea unei Românii cam prea "originale”. Confuzia valorilor, asimilarea lor formală au generat această percepţie şi au făcut ca, şi după 1989, ţara noastră să fie scindată interior, incapabilă să iasă din cercul vicios al provizoratului, instabilităţii şi autoamăgirii orgolioase.
Începând din 1997, când a publicat "Istorie şi mit în conştiinţa românească”, cu fiecare din cele 20 de volume apărute până azi, Lucian Boia şi-a lipit eticheta, nu totdeauna binevoitoare, de "demolator de mituri”. Distanţarea critică, ironică uneori, îi indignează pe cei ce nu vor cu nici un preţ să pună la îndoială ideile primite de-a gata despre miturile fondatoare care dau caracterul naţional românesc, idealizat în unicitatea lui pozitivă. Istoricul a avut curajul să susţină că aceste mituri fondatoare ale românilor dovedesc mai degrabă un complex psihanalizabil, o aprigă dorinţă de a fi ca "ceilalţi”, eventual deasupra lor, şi, concomitent, singulari, originali. "De ce este România altfel?” îşi propune să descifreze tocmai această stare paradoxală de "închidere şi deschidere”, "acceptare şi respingere” ce face ca aproape nici un proiect de amploare la nivel comunitar să nu fie finalizat, aproape nici o evoluţie să nu fie predictibilă. Ce cauze ascunse are comportamentul politic aiuritor al României de azi?, se întreabă istoricul, şi cum s-a ajuns la "psihodrama” de astăvară care a uimit Europa, transformându-ne într-o ţară imprevizibilă, nesigură? Fiindcă "prezentul e opera trecutului”, doar parcurgându-i fără prejudecăţi istoria putem desluşi sursele evoluţiei sinuoase şi contradictorii a României de azi, susţine Lucian Boia. Operaţiunea e necesară terapeutic fiindcă altfel neîmplinirile se perpetuează. Recursul critic la istorie identifică motivele formării "personalităţii de bază” a românilor, dar nu dă şi soluţiile transformării ei. Soluţii care ar trebui găsite urgent căci, într-o lume atât de dinamică precum cea de azi, orice întârziere, orice "excentricitate” poate dăuna comunităţii şi viitorului ei. "Ce poate fi mai îngrijorător decât faptul că tot mai mulţi tineri, şi dintre cei mai promiţători, îşi văd realizarea doar în afara României” şi cum s-a ajuns aici? - se întreabă odată cu noi istoricul şi găseşte o explicaţie privind mult înapoi. Totul începe cu o întârziere impresionantă, de aproape un mileniu. Statalitatea românească apărea abia în sec. XIV, când Evul Mediu se apropia în Occident de sfârşit. "Între imperii”, principatele române alcătuiesc o zonă de frontieră ce le ţine departe de centrele de iradiere vestice şi estice, le impune oscilaţii ce nu îngăduie o construcţie instituţională şi culturală coerentă, solidă. S-a format astfel în spaţiul românesc penetrabil, aflat "în drumul tuturor”, o civilizaţie rurală conservatoare, peste care s-a afirmat o elită deschisă unei diversităţi de influenţe externe contradictorii, conjuncturale, în funcţie de puterea dominantă a momentului. Fenomenul a marcat etnogeneza, limba, producţiile culturale şi, desigur, instituţiile, în special cele politice. Plasarea la periferie, dependenţa de diverse centre afirmate în evoluţia istorică n-au îngăduit formarea unui stat viguros care "să pună principiile de guvernare şi interesul colectiv deasupra intereselor personale şi de grup”, să permită proiecte de anvergură. Ruralitatea nepermisivă la modernitate a făcut ca lumea urbană, deschisă invenţiilor şi schimbului de valori, să fie percepută ca mai puţin românească tocmai prin capacitatea ei de adaptare la nou. Românii s-au "trezit” abia în sec. XIX, când unificarea statală a permis elitei să încerce sincronizarea cu Europa. Viteza adoptării modelului occidental a dus la paradoxala situaţie a apariţiei "formelor fără fond” şi la o fractură internă a societăţii, între masa ţărănească şi elita urbană, percepută în multe împrejurări ca impură etnic, "străină”. Făurirea unei identităţi româneşti (nu valahe, moldovene sau transilvane) a fost în context dificilă, alterată de complexe de inferioritate datorate recentei intrări a României în Istorie, complexe transformate, prin paradoxală răsturnare, într-un orgoliu legat de vechimea şi nobleţea autohtonilor originari. Lucian Boia arată cum acest balans închidere/deschidere, inferioritate/superioritate, oportunism conjunctural/consecvenţă a marcat toată istoria modernă, alimentând imaginea unei Românii cam prea "originale”. Confuzia valorilor, asimilarea lor formală au generat această percepţie şi au făcut ca, şi după 1989, ţara noastră să fie scindată interior, incapabilă să iasă din cercul vicios al provizoratului, instabilităţii şi autoamăgirii orgolioase.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra
Recomandari
20.01.2013, 13:50Felicia Vaipan
M-ati convins, voi cauta cartea! :)