Un Bucureşti optimist

Există aşa ceva? De necrezut, dar există! Fotografii promovate pe internet de un optimist autentic: CRISTIAN VASILE. El încearcă să ne convingă că Bucureştiul este un oraş frumos, dacă îl priveşti cu bunăvoinţă şi suflet deschis.

Zilele de sărbătoare din Bucureşti au strania pro­prietate de a transforma un prilej de bu­curie, într-un stres care te fierbe, te fierbe, te fierbe, până nu mai vezi, nu mai auzi, nu mai simţi de­cât urâ­tul acestui oraş. În seara sfântului Neculai, mă plim­bam prin Cărtureşti de mai bine de o oră cău­tând, ca alţii, cadoul perfect. Deşi orice găseam putea fi fără pro­bleme un cadou onorabil, niciunul nu-mi convenea, niciunul nu pă­rea perfect. Avu­sesem o zi proastă, într-o serie de săptă­mâni proaste, şi niciun gând nu se lega de vreun motiv de bucurie. Stă­team de 5 minute cu ochii fi­xaţi pe un raft din care nu ve­deam nimic. Dar brusc, un su­net fa­mi­­liar, ve­nind din buzu­nar, a reu­şit să mă scoată subit din or­bire. Scot telefonul mo­bil să văd despre ce e vorba şi... zâm­besc. Mo­tivul: o fo­to­grafie fă­cută pe Magheru, cu deco­ra­ţiu­nile de Crăciun care, în absenţa mea, tocmai se aprin­seseră. O las să mă în­văluie complet şi mă simt cu­prinsă de bucurie. Pe loc şi fă­ră ezi­tare, ca şi când a­co­lo ar fi ca­doul perfect, ies re­pede din magazin. Îi las în urmă pe acei oameni care se-nvârteau ca mine în căutarea per­fec­ţiunii, vrând să văd, să aud, să simt şi să mă molip­sesc de ceea ce-mi ară­tase fotografia: un Bucureşti optimist.
Cristian Vasile are un istoric profesional pe cât de variat, pe atât de firesc, pentru un tânăr cu însuşirile lui. A creat campanii de publicitate, a creat website-uri avant-la-lettre, a creat cel mai căutat portal de re­co­man­dări de evenimente din Bucureşti, Feeder.ro, iar de un an, ne împărtăşeşte prin fotografii un Bucu­reşti optimist. Auzisem de această iniţiativă încă din vara lui 2012, când am găsit logo-ul proiectului lipit pe fa­rul bicicletei mele. Descifrând mesajul, am zâmbit bu­curoasă de întâlnire. Înţele­geam că îmi spune "op­ti­mis­mul luminează calea” sau că "opti­mismul ridică Bu­­cu­reştiul” într-un moment când, din nou, aveam nevoie să aud as­ta. L-am căutat pe Cris­tian Vasi­le şi l-am provocat la o discuţie.

- De ani de zile vorbim des­pre mizeria Bucureş­tiu­lui, des­pre câinii vagabonzi, despre aglo­­meraţie, des­pre noxe, des­pre toate lucrurile astea care ne ero­dea­ză zi de zi. Cum faci tu să vezi partea plină a ora­şului?

- Toate astea sunt adevăruri: aşa e oraşul, cu noxe, aglomeraţie, mizerie, gesturi de mârlănie. Trăind în Bu­cureşti, e mai greu să te asociezi cu o imagine pozi­tivă a lui. E o vorbă din bătrâni care zice că "oraşul e ce e, pentru că locuitorii lui sunt cum sunt”. Cu toţii contribuim la proble­me­le lui. Partea bună e că treaba asta im­plică şi reversul, adică faptul că fiecare dintre noi poate fi parte din răs­pun­sul la problemele astea. Să fii con­ştient de problemele lui e un prim lucru pozitiv. Să ştii să vezi potenţial, acolo unde alţii văd ruină, e un alt lucru po­zitiv. Să ştii să lipeşti de privirea ta răb­dare şi com­pa­siune e un alt lucru po­zi­tiv. Zi de zi, la fiecare pas aproape, se în­tâm­plă lu­cruri pozitive în acest oraş: dar le ve­dem sau nu le vedem? Cred că cel mai greu îţi e până îţi dai voie să-ţi pla­că Bu­cu­reştiul, până ieşi din influenţa ava­lanşei de mesaje negative despre el. În mine s-a produs schimbarea asta de pers­pectivă în martie anul trecut, după iar­na aceea care părea că nu se mai ter­mină. Am simţit subit nevoia de a vedea partea frumoasă a vieţii în Bucureşti. Aşa că în prima zi cu soare, am luat aparatul de fotografiat şi am ieşit pe stradă să mă bucur de el: se topea zăpada, se to­peau ţurţurii, era o apă­raie de nedescris, dar faptul că erau semne clare că gata, s-a dus cu iarna, era pen­tru mine suficient motiv de optimism. De-atunci, mo­tivele s-au tot înmulţit. Şi când spun asta, nu mă refer la vreo prosperitate per­so­nală, exprimată în bani. Mă refer la a învăţa să te bucuri de lucruri imateriale, de lucruri frumoase care există în jurul tău, pe care le faci tu sau le fac alţii, şi care te pot ridica sufleteşte. Am început să le văd mai des. Am fotografiat în acea săptămână tot ce mă atră­gea, tot ce simţeam că-mi face bine să observ. Le-am postat vreo două săptă­mâni la rând pe www.feeder.ro, iar pentru că au fost extrem de apreciate, treaba asta m-a încurajat să caut un canal de comunicare doar pentru ele, să "spun” şi altora de micile mele bucurii. Aşa am deschis pagina de Facebook, care a strâns într-un an 11.000 de fani şi unde, săptămâna trecută, o sin­gură fotografie a fost vizionată şi apreciată de 20.000 de oameni.

- Principiul popularităţii pe Facebook implică să ai un număr mare de prieteni. Cine sunt şi ce spun oamenii care, accesându-te, vor să vadă Bucu­reş­tiul cu alţi ochi?

- Încerc să-mi dau seama şi eu mai bine cine sunt, care le sunt vieţile şi nevoile şi cum anume îi ajută ceea ce fac; desigur, încerc să-i cunosc în măsura în care poţi face asta prin ceea ce comunică ei pe pro­priile pagini de Facebook. Dar mă întâlnesc cu tot fe­lul de surprize. Cu trecutul meu în publicitate şi în bran­ding, când am gândit pagina Bucureşti optimist credeam că cei mai interesaţi de un asemenea demers vor fi oameni sub 30 de ani. Nu m-am gândit nicio cli­­pă, de pildă, că fotografiile mele vor ajunge să fie pri­vite de doamna profesoară "X” de la liceul "Y” şi că ele vor reuşi să-i dea o stare atât de bună, încât să simtă că nu poate să plece din faţa calculatorului, fără să lase un comentariu de mulţumire - "Cristian, am zâmbit", "când văd asta, mi se face dor de România" sau "fo­tografiile tale îmi schimbă percepţia despre Bucureşti". Facebook e o unealtă de comunicare ex­traordinară! Pentru mine e minunat că pot primi ime­diat feed-back, pentru că îmi dă curaj, iar asta mă ajută să îmbunătăţesc ceea ce fac. În plus, îmi mai dă nişte statistici interesante, prin care înţeleg mai bine unele lucruri la care nu am acces. Ca de pildă, pot să văd un top al oraşelor din care este accesată pagina Bucureşti optimist. Am fost uimit să constat, în cazul românilor care locuiesc în afara ţării, că pagina Bucu­reşti optimist este cel mai adesea acce­sată de la Lon­dra. Nu mă aşteptam la asta. M-aş fi aş­tep­tat să fi fost un oraş din Italia, unde ştiu că locu­iesc cei mai mulţi români de peste graniţă. E şi Roma printre ele, dar e după Londra, Berlin, Paris şi Madrid. Oricum, a fost uimitor să văd cât de mulţi dintre cei care accesează pagina sunt români care nu mai locu­iesc în ţară. Dar e, până la urmă, firesc că e aşa. Bă­nuiesc că atunci când eşti plecat de ceva timp, ai mai multă nevoie să le arăţi noilor tăi prieteni sau cunoscuţi ceva pozitiv despre ţara din care vii.

- Ce le propui, de fapt, tuturor acestor vizitatori virtuali ai Bucureştiului optimist?

- Propunerea e simplă: să uităm că Bucureştiul ne e atât de cunoscut, să ne imaginăm că-l vedem pentru prima oa­ră şi să vedem ce se întâmplă cu noi. Te poţi îndrăgosti de Bucureşti? În­tr-un fel, le propun să devină turişti în pro­priul oraş. Pentru mine, totul a venit foarte natural, n-a trebuit să mă forţez în vreun fel să-mi placă. Am fotografiat tot ce îmi atrăgea privirea şi constatam cu stupoa­re că numitorul comun al tu­tu­ror acestor fotografii este acest "pozi­tivism”, aceas­tă privire blândă asupra lui, expri­mată ori prin gesturi ale oa­menilor sur­prinşi în fotografii, ori prin detalii de clădiri. Înainte, problemele şi preocu­pă­rile zil­ni­ce mă făceau să par­curg oraşul de cele mai multe ori cu capul în jos, foar­te pe fugă, foarte des motorizat, şi nu mai remarcam aproape nimic nou în afa­ră de panouri publicitare. Chiar şi atunci când îmi propuneam să mă plimb prin oraş îmi era destul de greu să intru în­tr-un ritm relaxat. Iar de când am început să iau Bucureştiul la pas, într-un ritm cât mai lent şi sin­gur, am început să mă uit din ce în ce mai mult în sus, să văd detalii pe care nu le văzusem până acum sau pe care le uitasem. Încerc să-l văd din ce în ce mai des ca şi cum aş fi un turist, aşa cum fac atunci când sunt în vacanţă vizitând oraşe străine. În­cerc să mă îndepărtez cât pot de mult de bule­varde şi să mă pierd pe străduţe cât mai mici, luând spontan decizia de a coti la stânga sau dreapta.

- De unde vine optimismul tău?

- Probabil aşa sunt construit. Mi-am dat seama că aşa funcţionează lucrurile cel mai bine. Nu văd neapă­rat ceva bun în a te enerva pentru orice chestie, în a te consuma aiurea pentru probleme mărunte, când poţi să rămâi calm, să vezi partea pozitivă şi să mergi în acea direcţie. Pur şi simplu nu văd rostul în a te certa ca o precupeaţă, e plin spaţiul de oameni care se plâng. Ce rezolvi? Nu faci altceva decât să mesteci aer. Bucu­reşti optimist s-a născut în cel mai îngrijorător moment financiar pentru mine, la începutul acestui an, când bugetele de publicitate s-au redus enorm. De la un nivel de trai decent, pentru ce aveam nevoie, redu­cerea asta de bugete a fost dezastruoasă pentru mine. Şi-atunci, "mâncând covrigi”, dacă permiţi expresia, re­­ducând totul la cât mai puţin, s-a născut proiectul ăsta. Nu l-am gândit ca pe o potenţială sursă de venit, ci ca o preocupare care să mă hrănească sufleteşte. Ceea ce a reuşit să facă din plin anul ăsta.

- Observ de ceva ani că există o formă de pro­movare a României, născută din societatea civilă, o promovare de "guerilla”, fără bugete, la care contri­buie mulţi români care vor să împărtăşească şi altora Ro­mânia descoperită de ei. Iar acest gen de promo­vare e mai inspirată, adesea cu mai mult bun gust şi mai vizibilă decât orice campanie guverna­mentală de "branding de ţară”, cu bugete mari de stat.

- Deschizi un subiect foarte drag mie. Da, aşa e! E o promovare care funcţionează de "n”-şpe mii de ori mai bine decât orice program cu "frunza”, care costă enorm de mulţi bani.Îmi aduc aminte de un comen­tariu recent - dintre multele comentarii de genul ăsta - care zicea: "Bucureştiul ar trebui să-l plătească pe domnul Bucureşti optimist pentru ceea ce face" (râde). Ce-ar fi dacă m-ar suna domnul Sorin Oprescu să-mi spună: "Sunt foarte fericit pentru imaginea pe care o creaţi pentru oraşul nostru, aş vrea să vă susţin demer­sul". Ar fi foarte fain. Dar nu îmi pun speranţe în asta. Nu fac ceea ce fac ca să trag de mânecă vreun primar, pen­­tru că nu cred că suntem în vreo competiţie. Recu­nosc că m-am simţit bine când Primăria a ataşat o fo­tografie de-a mea cu primii fulgi care cădeau în Bucu­reşti într-un comunicat de presă al Departamen­tului de deszăpezire. M-am bucurat, pentru că e semn că au au­zit de mine şi că poate le place ceea ce fac.