Zilele de sărbătoare din București au strania proprietate de a transforma un prilej de bucurie, într-un stres care te fierbe, te fierbe, te fierbe, până nu mai vezi, nu mai auzi, nu mai simți decât urâtul acestui oraș. În seara sfântului Neculai, mă plimbam prin Cărturești de mai bine de o oră căutând, ca alții, cadoul perfect. Deși orice găseam putea fi fără probleme un cadou onorabil, niciunul nu-mi convenea, niciunul nu părea perfect. Avusesem o zi proastă, într-o serie de săptămâni proaste, și niciun gând nu se lega de vreun motiv de bucurie. Stăteam de 5 minute cu ochii fixați pe un raft din care nu vedeam nimic. Dar brusc, un sunet familiar, venind din buzunar, a reușit să mă scoată subit din orbire. Scot telefonul mobil să văd despre ce e vorba și... zâmbesc. Motivul: o fotografie făcută pe Magheru, cu decorațiunile de Crăciun care, în absența mea, tocmai se aprinseseră. O las să mă învăluie complet și mă simt cuprinsă de bucurie. Pe loc și fără ezitare, ca și când acolo ar fi cadoul perfect, ies repede din magazin. Îi las în urmă pe acei oameni care se-nvârteau ca mine în căutarea perfecțiunii, vrând să văd, să aud, să simt și să mă molipsesc de ceea ce-mi arătase fotografia: un București optimist.
Cristian Vasile are un istoric profesional pe cât de variat, pe atât de firesc, pentru un tânăr cu însușirile lui. A creat campanii de publicitate, a creat website-uri avant-la-lettre, a creat cel mai căutat portal de recomandări de evenimente din București, Feeder.ro, iar de un an, ne împărtășește prin fotografii un București optimist. Auzisem de această inițiativă încă din vara lui 2012, când am găsit logo-ul proiectului lipit pe farul bicicletei mele. Descifrând mesajul, am zâmbit bucuroasă de întâlnire. Înțelegeam că îmi spune "optimismul luminează calea” sau că "optimismul ridică Bucureștiul” într-un moment când, din nou, aveam nevoie să aud asta. L-am căutat pe Cristian Vasile și l-am provocat la o discuție.
- De ani de zile vorbim despre mizeria Bucureștiului, despre câinii vagabonzi, despre aglomerație, despre noxe, despre toate lucrurile astea care ne erodează zi de zi. Cum faci tu să vezi partea plină a orașului?
- Toate astea sunt adevăruri: așa e orașul, cu noxe, aglomerație, mizerie, gesturi de mârlănie. Trăind în București, e mai greu să te asociezi cu o imagine pozitivă a lui. E o vorbă din bătrâni care zice că "orașul e ce e, pentru că locuitorii lui sunt cum sunt”. Cu toții contribuim la problemele lui. Partea bună e că treaba asta implică și reversul, adică faptul că fiecare dintre noi poate fi parte din răspunsul la problemele astea. Să fii conștient de problemele lui e un prim lucru pozitiv. Să știi să vezi potențial, acolo unde alții văd ruină, e un alt lucru pozitiv. Să știi să lipești de privirea ta răbdare și compasiune e un alt lucru pozitiv. Zi de zi, la fiecare pas aproape, se întâmplă lucruri pozitive în acest oraș: dar le vedem sau nu le vedem? Cred că cel mai greu îți e până îți dai voie să-ți placă Bucureștiul, până ieși din influența avalanșei de mesaje negative despre el. În mine s-a produs schimbarea asta de perspectivă în martie anul trecut, după iarna aceea care părea că nu se mai termină. Am simțit subit nevoia de a vedea partea frumoasă a vieții în București. Așa că în prima zi cu soare, am luat aparatul de fotografiat și am ieșit pe stradă să mă bucur de el: se topea zăpada, se topeau țurțurii, era o apăraie de nedescris, dar faptul că erau semne clare că gata, s-a dus cu iarna, era pentru mine suficient motiv de optimism. De-atunci, motivele s-au tot înmulțit. Și când spun asta, nu mă refer la vreo prosperitate personală, exprimată în bani. Mă refer la a învăța să te bucuri de lucruri imateriale, de lucruri frumoase care există în jurul tău, pe care le faci tu sau le fac alții, și care te pot ridica sufletește. Am început să le văd mai des. Am fotografiat în acea săptămână tot ce mă atrăgea, tot ce simțeam că-mi face bine să observ. Le-am postat vreo două săptămâni la rând pe www.feeder.ro, iar pentru că au fost extrem de apreciate, treaba asta m-a încurajat să caut un canal de comunicare doar pentru ele, să "spun” și altora de micile mele bucurii. Așa am deschis pagina de Facebook, care a strâns într-un an 11.000 de fani și unde, săptămâna trecută, o singură fotografie a fost vizionată și apreciată de 20.000 de oameni.
- Principiul popularității pe Facebook implică să ai un număr mare de prieteni. Cine sunt și ce spun oamenii care, accesându-te, vor să vadă Bucureștiul cu alți ochi?
- Încerc să-mi dau seama și eu mai bine cine sunt, care le sunt viețile și nevoile și cum anume îi ajută ceea ce fac; desigur, încerc să-i cunosc în măsura în care poți face asta prin ceea ce comunică ei pe propriile pagini de Facebook. Dar mă întâlnesc cu tot felul de surprize. Cu trecutul meu în publicitate și în branding, când am gândit pagina București optimist credeam că cei mai interesați de un asemenea demers vor fi oameni sub 30 de ani. Nu m-am gândit nicio clipă, de pildă, că fotografiile mele vor ajunge să fie privite de doamna profesoară "X” de la liceul "Y” și că ele vor reuși să-i dea o stare atât de bună, încât să simtă că nu poate să plece din fața calculatorului, fără să lase un comentariu de mulțumire - "Cristian, am zâmbit", "când văd asta, mi se face dor de România" sau "fotografiile tale îmi schimbă percepția despre București". Facebook e o unealtă de comunicare extraordinară! Pentru mine e minunat că pot primi imediat feed-back, pentru că îmi dă curaj, iar asta mă ajută să îmbunătățesc ceea ce fac. În plus, îmi mai dă niște statistici interesante, prin care înțeleg mai bine unele lucruri la care nu am acces. Ca de pildă, pot să văd un top al orașelor din care este accesată pagina București optimist. Am fost uimit să constat, în cazul românilor care locuiesc în afara țării, că pagina București optimist este cel mai adesea accesată de la Londra. Nu mă așteptam la asta. M-aș fi așteptat să fi fost un oraș din Italia, unde știu că locuiesc cei mai mulți români de peste graniță. E și Roma printre ele, dar e după Londra, Berlin, Paris și Madrid. Oricum, a fost uimitor să văd cât de mulți dintre cei care accesează pagina sunt români care nu mai locuiesc în țară. Dar e, până la urmă, firesc că e așa. Bănuiesc că atunci când ești plecat de ceva timp, ai mai multă nevoie să le arăți noilor tăi prieteni sau cunoscuți ceva pozitiv despre țara din care vii.
- Ce le propui, de fapt, tuturor acestor vizitatori virtuali ai Bucureștiului optimist?
- Propunerea e simplă: să uităm că Bucureștiul ne e atât de cunoscut, să ne imaginăm că-l vedem pentru prima oară și să vedem ce se întâmplă cu noi. Te poți îndrăgosti de București? Într-un fel, le propun să devină turiști în propriul oraș. Pentru mine, totul a venit foarte natural, n-a trebuit să mă forțez în vreun fel să-mi placă. Am fotografiat tot ce îmi atrăgea privirea și constatam cu stupoare că numitorul comun al tuturor acestor fotografii este acest "pozitivism”, această privire blândă asupra lui, exprimată ori prin gesturi ale oamenilor surprinși în fotografii, ori prin detalii de clădiri. Înainte, problemele și preocupările zilnice mă făceau să parcurg orașul de cele mai multe ori cu capul în jos, foarte pe fugă, foarte des motorizat, și nu mai remarcam aproape nimic nou în afară de panouri publicitare. Chiar și atunci când îmi propuneam să mă plimb prin oraș îmi era destul de greu să intru într-un ritm relaxat. Iar de când am început să iau Bucureștiul la pas, într-un ritm cât mai lent și singur, am început să mă uit din ce în ce mai mult în sus, să văd detalii pe care nu le văzusem până acum sau pe care le uitasem. Încerc să-l văd din ce în ce mai des ca și cum aș fi un turist, așa cum fac atunci când sunt în vacanță vizitând orașe străine. Încerc să mă îndepărtez cât pot de mult de bulevarde și să mă pierd pe străduțe cât mai mici, luând spontan decizia de a coti la stânga sau dreapta.
- De unde vine optimismul tău?
- Probabil așa sunt construit. Mi-am dat seama că așa funcționează lucrurile cel mai bine. Nu văd neapărat ceva bun în a te enerva pentru orice chestie, în a te consuma aiurea pentru probleme mărunte, când poți să rămâi calm, să vezi partea pozitivă și să mergi în acea direcție. Pur și simplu nu văd rostul în a te certa ca o precupeață, e plin spațiul de oameni care se plâng. Ce rezolvi? Nu faci altceva decât să mesteci aer. București optimist s-a născut în cel mai îngrijorător moment financiar pentru mine, la începutul acestui an, când bugetele de publicitate s-au redus enorm. De la un nivel de trai decent, pentru ce aveam nevoie, reducerea asta de bugete a fost dezastruoasă pentru mine. Și-atunci, "mâncând covrigi”, dacă permiți expresia, reducând totul la cât mai puțin, s-a născut proiectul ăsta. Nu l-am gândit ca pe o potențială sursă de venit, ci ca o preocupare care să mă hrănească sufletește. Ceea ce a reușit să facă din plin anul ăsta.
- Observ de ceva ani că există o formă de promovare a României, născută din societatea civilă, o promovare de "guerilla”, fără bugete, la care contribuie mulți români care vor să împărtășească și altora România descoperită de ei. Iar acest gen de promovare e mai inspirată, adesea cu mai mult bun gust și mai vizibilă decât orice campanie guvernamentală de "branding de țară”, cu bugete mari de stat.
- Deschizi un subiect foarte drag mie. Da, așa e! E o promovare care funcționează de "n”-șpe mii de ori mai bine decât orice program cu "frunza”, care costă enorm de mulți bani. Îmi aduc aminte de un comentariu recent - dintre multele comentarii de genul ăsta - care zicea: "Bucureștiul ar trebui să-l plătească pe domnul București optimist pentru ceea ce face" (râde). Ce-ar fi dacă m-ar suna domnul Sorin Oprescu să-mi spună: "Sunt foarte fericit pentru imaginea pe care o creați pentru orașul nostru, aș vrea să vă susțin demersul". Ar fi foarte fain. Dar nu îmi pun speranțe în asta. Nu fac ceea ce fac ca să trag de mânecă vreun primar, pentru că nu cred că suntem în vreo competiție. Recunosc că m-am simțit bine când Primăria a atașat o fotografie de-a mea cu primii fulgi care cădeau în București într-un comunicat de presă al Departamentului de deszăpezire. M-am bucurat, pentru că e semn că au auzit de mine și că poate le place ceea ce fac.