Sunt singuri, singuri de tot. Într-o parte, câmpul se tot întinde, lung, lung, lung, merge și se apropie de cer până când îl atinge, se amestecă împreună și devin totuna. Un fel de câmp-cer, numai și numai albastru. Acolo, i-a spus bunica lui Ioan, în locul acela care se numește Linia orizontului, îngerii coboară de sus pe un tobogan, se rostogolesc pe câmp și culeg flori, apoi urcă la loc și cântă și o țin așa, într-o joacă, toată ziua. Ioan ar fi vrut să ajungă acolo într-o zi, dar bunica i-a spus că nu merită: drumul e de fapt nesfârșit, capul îți intră în cer și picioarele rămân pe pământ, iar îngerii n-ar ști cum să se poarte cu un băiețel care n-are aripi, ci doar o bunică. S-ar putea să nu merite, i-a zis ea. S-ar putea, a spus și Ioan. Până la urmă, e mai frumos să ai o bunică decât să locuiești așa departe, tocmai la Linia orizontului. Clar!
În partea cealaltă a câmpului, foarte aproape de casa lor de lemn, se sfârșește lumea. Câmpul se oprește pur și simplu, iar mai încolo de el nu mai e nimic. Doar că nimicul ăsta, ca orice nimic, e și el plin de lucruri, iar Ioan le știe bine pe fiecare. Dacă n-ar fi bunica lui, ar sta tot timpul aplecat cu capul în Marele Gol și s-ar tot uita la lucrurile astea de dimineața până seara, mai puțin noaptea, pentru că atunci, știe oricine, nu se vede nimic. Dar bine că bunica lui e pe aproape! Altfel, cine știe, s-ar putea ca lui Ioan să-i vină sângele în cap de cât se apleacă în aer sau, și mai rău, să se aplece atât de tare, încât să amețească și să cadă, vuuuuum!, direct în spațiu. Asta ar fi ceva. Ioan s-a imaginat de multe ori plutind aiurea, prin nimicul plin de lucruri, i s-a părut că o vreme ar fi bine și plăcut, dar, după un timp, și-a dat seama că sigur i s-ar face dor de bunica, de casa lor de lemn și de câmpul plin de flori pe care, of, e atât de bine să culegi plante din care să faci ceai. Cel mai bine e așa: să stai trântit pe pământ și cu capul în Gol câteva ore pe zi, să te tot uiți la meteoriții care zboară de colo-colo, așa, de bezmetici, să bați din palme când vezi vreo cometă cu coada în flăcări, să faci colecție de praf stelar, să arunci cu pietricele în găurile negre, să te ferești de soarele care se apropie de tine și se ceartă cu luna, care să stea mai mult pe cer, și să vorbești cu prietenii tăi. Pentru că, chiar și la marginea lumii, Ioan are câțiva prieteni. Dedesubt, paralel cu al lor, ca o felie de pâine așezată sub o altă felie de pâine, se află un alt câmp pe care locuiește o fetiță cu ochii alungiți, Yoshimi, împreună cu bunica ei. Ioan s-a îndrăgostit foarte tare de Yoshimi. Îi plăceau ochii ei alungiți și fața serioasă, de războinică adevărată. Doar că, deși își râdeau unul altuia, Yoshimi și Ioan nu vorbeau aceeași limbă, iar asta chiar a fost o problemă. Într-o zi, pentru că ea îi povestea, așezată la marginea hăului, ce s-a mai întâmplat pe câmpul ei, Ioan a fost atât de curios, încât s-a aplecat să vadă cum e acolo, în lumea de sub el, și aproape s-a prăbușit în Gol. Noroc că bunica lui era în preajmă și a ajuns la timp să-l apuce zdravăn de călcâie și să-l tragă la loc, pe câmp, că altfel, zău, n-am mai fi avut ce să povestim despre Ioan! Atunci a fost singura dată când bunica l-a certat și l-a pedepsit să stea în casă multă vreme. Tot atunci a înțeles și Ioan cât de periculoase sunt îndrăgostirile, cum te fac să-ți pierzi nu doar capul, dar și corpul și mâinile și picioarele în Gol. Dar tot nu i-a părut rău. Iar de Yoshimi și de limba ei neștiută a rămas la fel de îndrăgostit, mai ales că, după un timp, au ajuns chiar să-și vorbească. Nu era mare lucru, dar pentru ei era de ajuns. De dimineață, după ce Ioan ieșea pe câmp, se bucura de soare, culegea niște iasomie pentru ceai și alerga de colo colo după fluturi și albine, se așeza la buza lumii și striga tare, foarte tare, "Yoshimi!”. Fetița apărea îndată, se oprea la marginea câmpului ei, își ridica ochii alungiți spre Ioan, îi zâmbea din tot sufletul, cu fața ei de războinică, și chiuia, cât o ținea pieptul, "miiii!”. Și rămâneau așa mult timp, ea cu capul în sus spre el, iar el cu capul în jos spre ea, pe lângă ei treceau mii de asteroizi jucăuși și se aprindeau miliarde de galaxii, care mai de care mai colorate, foșneau comete și se stingeau și apăreau planete, iar copiii nu făceau altceva decât să repete, la nesfârșit, același și același cuvânt: "mi”. Și asta, până când bunicile lor vedeau că s-a făcut târziu și, fiecare de pe câmpurile acelea suprapuse, își chema copilul în casă. Zilele alea erau foarte fericite și ar fi fost și mai fericite dacă, de pe câmpul de deasupra lui Ioan, n-ar fi apărut băiețelul Jonsi, care să arunce cu pietricele în ei. Avea un avantaj de acolo de sus, nu trebuia decât să lase pietrele din mână, iar ele, trosc, îi nimereau fix în cap, când pe Ioan, când pe Yoshimi. Jonsi râdea mereu, iar rezerva lui de pietricele era nesfârșită. O singură dată Ioan s-a supărat pe el cu adevărat, atunci când una dintre pietricele a nimerit în ochiul alungit al lui Yoshimi, iar ea a început să plângă. "Te-ai întrecut cu gluma”, a strigat Ioan către Jonsi, "într-o zi o să vin sus la tine și o să te bat de nu te vezi, într-o zi o să te fac să înghiți toate pietricelele tale tâmpite!”. Jonsi s-a speriat foarte tare atunci și a început și el să plângă, dar și mai rău a fost că lui Yoshimi i s-a umflat ochiul și a stat închisă în casă multe zile, până când bunica ei a reușit să o vindece cu o tinctură de mușețel și salvie. Cât a lipsit Yoshimi, Ioan a fost foarte supărat, dar ceva tot a fost bine. Pentru că ea nu mai ieșea din casă, Ioan a apucat să vorbească cu Jonsi și să înțeleagă un pic ce e cu băiețelul de pe câmpul de deasupra. Și era simplu. Jonsi era singur, fără bunică, fără nimic. Nici măcar casă de lemn nu avea. Pe câmpul de la marginea lumii lui nu creșteau flori, erau doar pietricele. Vorbind cu el, Ioan a înțeles cât de greu e să fii singur și i-a părut rău, foarte rău, că a țipat la el. "Uite”, a zis, "de acum încolo, poți să arunci oricâte pietricele vrei în noi; dar te rog eu mult, să fie mici și să nu mai țintești în ochii lui Yoshimi, că ai văzut și tu ce se întâmplă”. Jonsi a înțeles. De fapt, era un băiețel foarte de treabă, doar că nu avea nici bunică și nici un câmp așa cum trebuie, ca să priceapă ce se face și ce nu. Cu vremea, a ajuns aproape să nici nu mai arunce cu pietre, doar foarte rar și cu grijă să nu o nimerească pe Yoshimi în ochi. Apărea uneori, mai ales spre seară, și se uita la ei cum își vorbesc, cum își spun unul altuia "mi” și, e drept, mai mult tăcea. Ioan îl vedea cu coadă ochiului, sus, deasupra lor, vedea pietricelele pe care le ține în mână și pe care le lăsa să cadă în Gol, fără țintă, pur și simplu. Atunci când Ioan a crezut că Jonsi s-a vindecat cu totul, s-a întâmplat să cadă pe obrazul lui un strop fierbinte. Un strop mic și apoi încă unul și încă unul, care au picurat de sus, de la Jonsi, pe obrazul lui Ioan, i s-au prelins pe față și i-au ajuns pe buze. Stropii erau sărați, iar Ioan a știut că băiețelul de deasupra plânge. A oftat. "De ce plângi?”, l-a întrebat, "doar n-am țipat la tine”. Jonsi n-a răspuns nimic. Continua să plângă încet, fără suspine, să arunce stropi mici și sărați în spațiu, fix pe obrazul lui Ioan. Apoi, odată cu stropii aceia, au început să cadă și alții, albi și înghețați. Nu se mai opreau, cădeau cu nemiluita prin spațiul gol și plin de stele, acolo unde se sfârșea lumea și începeau lucrurile și Marele Gol. Și Yoshimi, și Ioan, și Jonsi, au ridicat ochii și au zărit prin perdeaua de stropi albi și reci un alt câmp și o altă lume din care, au aflat mai târziu de la bunicile lor, începuse să ningă.
Și a tot nins, neîntrerupt, universul s-a umplut de lacrimile acelea albe și înghețate care se numeau fulgi, iar un vânt rece le-a adus până pe câmpurile lor. Pentru prima oară de când se știa pe lume, câmpul lui Ioan a fost acoperit de zăpadă, iar toate florile au dispărut sub o pătură mare și pufoasă de un alb nesfârșit. Nici măcar bunica lui nu știa despre ce e vorba. Nici măcar ea. În casa lor de lemn cu o singură încăpere, casa lor aflată atât de aproape de marginea lumii, Ioan și bunica lui au făcut pentru prima dată focul. Peste ei se lăsase un ger cumplit, vântul viscolea de nebun pe câmp și prin hăul cu stele, pătura aceea albă căpătase o crustă lucioasă pe care Ioan aluneca îngrozitor. N-o mai putea vedea pe Yoshimi, zăpada spulberată de vânt acoperea totul: plantele, urmele, soarele, marginea lumii. Ioan trebuia să rămână în casa lui cu o singură încăpere, să-și îmbrățișeze bunica și să-i țină de cald, câmpul și Linia orizontului dispăruseră cu totul, pe lume nu mai existau decât întinderea de gheață, o cameră, o bunică și un Ioan. Ceva tot era bine: că bunica învățase într-o altă viață pe un alt câmp să facă focul, că Ioan culesese destulă iasomie, mușețel, mentă și cicoare pentru ceai, că în tava lor de prăjituri cozonacul creștea singur și că oamenii ăștia doi, o bătrână și un copil, se aveau unul pe altul. Ioan îi povestea bunicii cum strălucesc galaxiile și ce frumoși sunt ochii lui Yoshimi, iar bunica îi spunea cum e să trăiești pe alte câmpuri și în alte vieți, acolo unde nu poți zări nici marginea lumii și nici măcar Linia orizontului. Doar că nici toate poveștile care s-au inventat vreodată nu erau în stare să șteargă gerul, zăpada și vântul. Iar, încetul cu încetul, rezerva de plante se împuțina, apa în care fierbeau se făcea tot mai sălcie, își pierdea gustul și aroma și devenea o zeamă lungă, decolorată, care nu mai semăna deloc cu ce ar fi trebuit să fie un ceai. Bunica și Ioan se priveau unul pe altul și tăceau. Știau foarte bine că fără ceai urmau să fie înghițiți de zăpadă, iar casa lor avea să alunece ușor înspre marginea lumii și să dispară acolo cu totul. Când plantele și poveștile s-au terminat, deodată, de parcă ar fi fost același lucru, Ioan a știut ce trebuie să facă. "Eu am să ies, am să merg, dacă e nevoie, dincolo de Linia orizontului și am să mă întorc cu multă iasomie și mușețel”, i-a spus Ioan bunicii, iar ea a încuviințat ușor din cap. "Du-te. Și să nu-ți fie frică”, i-a spus.
Cum să-i fie frică? Lui Ioan nu-i era frică de nimic. Și ce dacă vântul îi sufla ace de gheață în ochi? Ce dacă? Mare lucru! Ce dacă tălpile lui mici, de băiețel, alunecau întruna și se tot trezea, bufnind, la pământ? Era de ajuns să se ridice și să meargă îndârjit, cu bărbia lipită de piept, tot înainte. Frig? Lui Ioan nu-i era frig, nu atunci când bunica lui rămăsese fără ceai. Zău așa, ce frig să mai simți când știi toate astea? Dimpotrivă, cu cât pășea mai departe, Ioan se simțea tot mai puternic, simțea cum o fierbințeală mare urca în el și se împotrivea gerului. Nasul îi înghețase, la fel și fața, urechile îi țiuiau cumplit, iar de la atâta alb, începuse să vadă tot felul de puncte și de umbre mișcătoare în jur. "Or fi îngerii care se joacă”, s-a gândit Ioan, dar nu, nu erau ei, nu era, de fapt, nimic. Pe câmpul acela mai rămăseseră doar zăpada, Ioan și foarte multă tăcere. Cu tăcerea n-aveai ce să faci. Nu folosea la nimic. Ioan încerca din răsputeri să audă ceva din vâjâiala Marelui Gol, vreun cântec de al bunicii, vocea lui Yoshimi sau orice altceva, dar, cu cât se concentra mai tare, cu atât tăcerea îi aducea înapoi doar scârțâitul pașilor săi pe gheață. Trecuseră zile și nopți, toate la fel, pentru că pe o întindere mare și albă e aproape imposibil să mai știi când vine ziua și când se lasă noaptea. De la o vreme, i s-a părut însă că cerul acela gri și plin de ninsoare se tot apropie de pământ. Ioan a început să se aplece din ce în ce mai tare, pentru că era limpede, dacă ar fi rămas drept, capul lui ar fi intrat în nori și s-ar fi umplut cu totul de ninsoare. "Pffff”, și-a spus, "asta înseamnă că mai am un pic și ajung la Linia orizontului”. Ioan se cocoșase de-a binelea, mergea pe vine, apoi de-a bușilea. Cerul îi atingea deja spinarea, iar Ioan a pufnit de ciudă: de acum trebuia să se târască cu burta pe pământul înghețat. Era clar: mai avea foarte puțin și ajungea la capătul celălalt al câmpului, acolo unde cerul se apropia așa de tare de pământ că deveneau totuna, locul acela cu îngeri, Linia orizontului. Doar că, oricât s-a străduit Ioan să privească (și, e drept, când te târăști cu burta pe pământ e cam greu să vezi mare lucru), nu i-a fost dat să vadă decât vreo doi, cel mult trei, îngeri. Stăteau unul lângă altul și fâlfâiau de mama focului din aripi, le scuturau întruna de zăpadă, doar doar s-or încălzi. S-au salutat din priviri și asta a fost tot. Lui Ioan i-a părut rău că n-au stat de vorbă. S-a gândit chiar că nu e politicos să ajungi până aici și să nu-i întrebi măcar de sănătate. Dar știa bine că ei o să-l ierte, o dată, pentru că, e clar, conversațiile cu îngeri în ger cu capul în cer nu se leagă la fel de bine și, doi, pentru că, atunci când înaintezi cu burta lipită de pământ, e foarte greu să mai spui ceva. Bine că i-a văzut și bine că i-a salutat. "Măcar atât”, a spus Ioan, și și-a scos capul dincolo de Linia orizontului.
O vreme a rămas năuc, cu picioarele pe câmpul lui și capul în afară. Și era năuc pentru că nu putea vedea nimic. Dincolo, acolo unde scosese capul, era un soare orbitor, atât de puternic, încât băiețelul a trebuit să stea cu ochii închiși mult, mult timp. Abia când fața i s-a încălzit și a început să transpire și să se bronzeze, a simțit că picioarele rămase pe câmpul lui încep să-i degere de frig. S-a hotărât să le tragă după el. A rămas năuc din nou: de pretutindeni, mii de copii făceau același lucru. Odată cu Ioan, toți copiii de pe toate câmpurile acelea suprapuse, câmpurile acelea ca paginile răsfirate ale unei cărți care se strâng toate într-un cotor, Linia orizontului, trecuseră mai departe, iar acum își trăgeau sufletul, orbiți de lumină. "Mi, mi, mi, miiiiiii”, a strigat cineva chiar lângă el. Până să se dezmeticească, o fetiță cu ochii alungiți l-a prins pe Ioan de mână. A simțit cum, dintr-odată, toată crusta de gheață care îl înconjura se topește brusc și a mai simțit cum i se umezesc ochii de lacrimi. "Yoshimi, draga mea Yoshimi”, atât a putut spune Ioan. Și era de ajuns. Ea era foarte frumoasă, iar el foarte emoționat. De ei s-a apropiat un alt băiețel care le-a întins o mână de pietricele. "Luați-le voi”, le-a spus, "nu mai am nevoie de ele”. Ioan a spus "mulțumesc”, Yoshimi a spus "mi”, iar Jonsi s-a așezat lângă ei, să se bucure un pic de soare.
Și chiar asta au făcut multe, multe zile: s-au bucurat de soare, nu doar ei, Ioan, Yoshimi și Jonsi, ci toți copiii din jur. Au sporovăit, au cântat, s-au jucat, și-au povestit unul altuia cum e pe câmpul lor de la marginea lumii, cum le sunt bunicile, cât de greu le-a fost să treacă dincolo de Linia orizontului. Soarele rămânea același, ajunseseră într-un loc în care era numai și numai zi. Dar ceva nu era cum trebuie. În loc de câmpurile lor cu flori sau pietricele, pământul de aici nu era nici măcar pământ, era o uriașă, nesfârșită întindere de gheață. De la atâta soare, nici măcar nu puteai privi în ea. Razele scânteiau ca într-o oglindă, iar copiii începeau să plângă. Nu de tristețe, ci de prea multă lumină. "Ceva nu e bine”, a spus Ioan, "stăm pe o oglindă care ne orbește și ne umple de lacrimi”. Jonsi i-a dat dreptate, Yoshimi a încuviințat: "mi”. "Ce-ar fi să mergem mai departe?”. Erau puternici și plini de soare, erau mulți și laolaltă. Ce putea să li se întâmple? Unul după altul, toți copiii adunați pe oglinda de gheață s-au ridicat și au pornit mai departe. Nu se puteau întoarce înapoi în ger și zăpadă, fiecare pe câmpul său de la marginea lumii, cel puțin nu așa, cu mâna goală. Și erau atâtea lucruri de adus înapoi! Pentru unii, ciuperci, pentru alții, vreascuri și fructe, pentru Ioan, plante. Doar Jonsi nu avea pentru ce să se întoarcă. "Pentru niște pietricele pe care să le arunc în capul vostru nu merită. Rămân cu voi. E mai bine așa”. Toți copiii au înțeles. Era mai bine așa. El nici măcar nu avea o bunică.
Au plecat pe oglinda de gheață, în lumina aceea uriașă care se încăpățâna să rămână la fel. Nici unul din ei n-ar putea să spună cât au mers. Atunci când fiecare zi e doar o zi și atât, nu mai are nici un rost să numeri timpul care trece. Chiar și așa, unii au spus că a trecut o săptămână, alții un an, mulți, că nici un minut. Se certau degeaba. Doar Yoshimi îl strângea pe Ioan de mână și îi șoptea simplu "mi”. Avea dreptate. Obosiseră de atâta drum, dar ceva se întâmpla: soarele nu mai ardea atât de tare, cerul se vălurise și apăruseră niște nori. Din ce în ce mai mulți nori. Soarele s-a ascuns după ei și ceata aceea de copii, poate o mie, poate mai mulți, a intrat pe un tărâm cu totul și cu totul de umbră. Puține lucruri se schimbaseră: oglinda de gheață era aceeași, vântul nu bătea nici aici și nicăieri nu se zăreau plante, ciuperci, fructe sau vreascuri. Dar totul, de fapt, era schimbat. Fără soare, gheața încetase să mai strălucească, iar dincolo de crusta ei groasă începeau să se arate lucruri. Mai întâi, până să se obișnuiască, fiecare copil s-a văzut răsfrânt în gheața sticloasă și a amuțit. Se vedeau pentru prima oară, mișcându-se în oglinda aceea, răsturnați, cu capul în jos. Mulți s-au speriat și au început să plângă. S-au liniștit apoi: copiii din oglindă nu făceau decât să-i imite la nesfârșit, nu aveau nici o altă putere decât aceea că puteau să meargă cu capul în jos, pe sub gheață, odată cu ei. Odată ce le-a trecut spaima, s-au arătat și lucrurile: alge și pești, mii de pești în toate culorile inventate vreodată, plutind încet pe sub gheață, pești uriași cu dinți enormi, alții umflați precum baloanele, alții țepoși și ursuzi, alții, dimpotrivă, veseli și zburători. Și s-a întâmplat ca unul dintre acești pești zburători să găsească o crăpătură rotundă în gheață și să sară atât de mult încât să ajungă la picioarele lor. Le-a zâmbit. Era un pește bun: "Dacă vreți să scăpați de tărâmul ăsta cu umbră care e nesfârșit și nu duce nicăieri, trebuie să intrați cu mine în apă și am să vă arăt drumul spre casă”.
Unul după altul, Ioan după Yoshimi și Jonsi după Ioan, copiii au intrat în apă prin crăpătura aceea din gheață și l-au urmat pe acel pește bun. Apa nu-i sufoca, dimpotrivă, o mângâiere răcoroasă se lipea de ei și îi dezmierda. Era ca și cum ar fi trăit în apă de-o viață, alunecând încet printre alge în urma unui pește zburător. "Aici”, le-a spus peștele, și le-a arătat intrarea într-o peșteră. "În sus și tot înainte, n-aveți cum să vă rătăciți”. Copiii l-au ascultat. Erau niște copii cuminți. Chiar și Jonsi. În peșteră era noapte, cel mai noapte, iar ei mergeau încet, cu grijă, călcând atent pe pietre colțuroase. Yoshimi îl ținea de mână pe Ioan, iar Ioan pe Jonsi. Au tot urcat, încet, cu băgare de seamă, piatră după piatră. Când au ieșit, afară era noapte, iar cerul plin de stele. Ningea.
În locul unde au ajuns era un alt câmp acoperit de zăpadă. Doar că, oriunde ai fi privit, Linia orizontului nu se vedea nicăieri. Și mai era ceva, un lucru care i-a făcut pe toți copiii ieșiți din peșteră să încremenească de uimire. Nici vorbă să se audă vuietul Marelui Gol, aici se auzeau doar câini. Dincolo de câmp se zăreau spinările încovoiate ale munților, și aproape, foarte aproape, o puzderie de luminițe strânse laolaltă. Copiii se frecau la ochi și nu le venea să creadă: tărâmul ăsta era plin, nu de una, ci de zeci, sute, poate mii de case de lemn.
O sanie trasă de reni a foșnit în zbor deasupra lor. "Să fugim”, i-a spus Ioan lui Yoshimi și, ținându-se de mână, au început să alerge în urma saniei fermecate. Și ceilalți au făcut la fel. Sute, poate mii de copii ținându-se de mână au început să alerge la un semn în urma saniei aceleia care zbura cu o viteză aiuritoare spre casele de lemn. Simțeau zăpada, renii și frigul, simțeau apropierea de casă, simțeau că din toate astea e făcută bucuria. Ioan a închis ochii în fugă și a ajuns.
Când i-a deschis, bunica îl ținea în brațe, lângă bradul împodobit. "Ar fi bine să te trezești”, i-a spus ea și i-a întins o cană de ceai. "Uite, a venit moșul și tu nici măcar n-ai colindat”. Mama și tatăl lui l-au sărutat. "Cred că ai fost cuminte, foarte cuminte, uite câte cadouri ai primit”. "Cred că am fost pe câmpul de la marginea lumii”, a răspuns Ioan și a ieșit din casă. Afară, toți copiii aceia pe care îi știa deja îl așteptau să înceapă colindul. Yoshimi era cu ei.