ILIE STEPAN

"Credinţa înseamnă mult pentru mine, ea m-a ajutat să duc la capăt acest disc”

Lansat de curând la Timişoara şi la Bucureşti, triplul album "Lumina” reprezintă o lucrare monumentală şi, totodată, apogeul unei vi­ziuni muzicale. Veteran al rock-ului românesc, simbol al trupei Pro Musica, Ilie Stepan a căutat mereu să îmbine în piesele sale diferite genuri, rock, folk, mu­zică clasică. Odată cu primul album semnat Stepan Project, "Sensul Vieţii”, în 1996, muzicianul bănăţean a pornit pe un drum mult mai anevoios, deseori par­curs pe o gheaţă sub­ţire, în încercarea de a crea un stil complex, în care se topesc folclor, mu­­zică sacră, chitare elec­trice, instrumente cla­sice, sintetizatoare. După dublul album "Undeva în Europa” (2000), au ur­mat 11 ani de lucru la "Lu­mina”: trei discuri, conţinând 33 de piese, şi un DVD, un mult aşteptat album lansat pe 5 decem­brie, în Club A din Bucu­reşti. "Mi-am dorit să lan­sez albumul aici, în Club A, pentru că este o legendă, un bastion al rock-ului românesc”, a spus Ilie Stepan la lan­sare. "Am cântat pentru prima oară în Club A în 1974, şi am simţit şi atunci, aşa cum simt şi acum, energiile unor mari colegi care au fost aici înaintea mea, precum Anda Călugăreanu, Nicu Vladimir, Dorin Liviu Zaharia, Moţu Pittiş”. Mulţi colegi de breaslă, Mircea Florian, Mircea Baniciu, Doru Stăncules­cu, au venit să-l felicite pe Ilie Stepan la lansare, însă cu mult mai mulţi au fost cei care i-au fost alături la înregistrarea albumului: instrumentişti de valoare din jazz, rock, muzică clasică.

"Nu mai înşiepem, că am terminat deja”

- Aţi pornit de la bun început cu ideea ca "Lu­mina” să fie o trilogie, sau a fost loc şi de improvi­zaţie, de inspiraţie venită pe parcurs?

- "Sensul Vieţii” este povestea vieţii unui personaj imaginar, de la început la sfârşit, cu bunele şi cu relele sale. Am încercat să punem laolaltă, să facem să se po­trivească în scriitura muzicală, instrumente ce păreau iniţial inconciliabile. Pe măsură ce fuziunea s-a produs şi s-a cristalizat un stil, un sunet, am ştiut că vom con­ti­nua. Dar la început am pornit doar cu gândul la un disc. Pentru "Lumina” am strâns opt ore de muzică, apoi am început să scoatem, cum tai cu dalta în piatră. A fost o muncă bazată pe simţuri, dar atent controlată, gândită la rece. Pentru că apare îndoiala, cel mai apăsător sentiment la lucrul la un disc de durată. "Oare e bine ce am scos, sau există ceva important, ce tre­buia păstrat?”. Urmezi un traseu muzical şi când eli­mini ceva, oare păstrezi drumul bun? Atunci iei o pau­ză de câteva zile şi când revii, ai sentimentul că ai luat decizia bună şi că poţi merge mai departe. Când am avut 33 de piese în faţă, păreau 33 de clădiri. Eu, arhi­tectul, le proiectasem, făcum toate calcu­lele, dar munca grea abia începea, cum tragi ţe­vile, cum mo­bilezi camerele, ce culoare vor avea lifturile, toate acestea ţin de inspiraţie.

- O parte din album este înregistrat la Timi­şoara, o alta într-un paradis rural, Fărăşeştiul bu­nicilor...

- Am mers în sat cu un studio mobil, pentru că am ţinut să-i înregistrez pe ţărani cântând chiar la ei acasă, în mediul lor. În opinia mea, este singurul mod de a-i înregistra nealterat, de a le păstra natu­raleţea. Cred că atunci când îi iei de acolo, îi duci la oraş şi îi pui să cânte, îşi pierd seva, sunt ca floarea de mac, o scoţi din pământ şi în zece minute se înne­greşte. Am imprimat sunetul coasei când trece prin iarba groasă, am stat de vorbă cu ei, relaxaţi, hai să repetăm un pic... Spre seară, m-au între­bat: "Dom' Ilie, dar când mai înşiepem?”. "Nu mai înşie­pem, că am terminat deja”. Înregistrasem totul. M-am reîntors acolo să compun şi să imprim, pentru că ai cu totul altă stare ca la oraş, ţi se irigă altcumva creierul, ener­getic te simţi cu mult mai bine, ca orice retragere în na­tură. Cel mai mult m-a ener­gizat lucrul cu oamenii de acolo, mi-a dat putere să trec peste hopuri şi să iau deci­ziile corecte atunci când sim­ţeam că m-am îm­potmolit.

"Ca muzician, dincolo de corectitudinea interpretării, contează enorm ceea ce transmiţi, acolo se face diferenţa”

- Alături de trioul Ilie Ste­pan - Horea Cri­şovan - Dixi Krau­ser, ce formează Ste­pan Project, pe dis­cu­rile trilogiei a­par zeci de muzi­cieni şi de instrumentişti. I-aţi invitat strict pentru cali­tă­ţile lor mu­zicale sau şi pentru ener­gia, idei­le, suflul pe care le-a adus fiecare?

- Din ambele mo­tive. Mi se pare ase­mă­nător sistemul de lucru la un album cu cel de la film, iar cel de concert, cu spec­ta­colul de tea­tru, acolo unde te încarci o peri­oadă pentru a atinge maximum într-un anu­mit act. La film şi la album, trebuie să vii deja încărcat, când porneşte înre­gistrarea, dai tot ce ai mai bun. Regi­zori mari, precum Fellini, au lucrat şi cu actori celebri şi cu neprofesionişti, atraşi de naturaleţea şi de energia lor. Revenind la mu­zică, sunt instrumentişti geniali, care le fac pe amândouă, cântă impecabil şi sunt plini de energie şi foarte activi pe tot parcursul actului artis­tic. Ca muzician, dincolo de corectitudinea interpretă­rii, contează enorm ceea ce transmiţi, acolo se face diferenţa. Trebuie să înţelegi ce personaj reprezintă instrumentul tău în con­textul albumului, cu cine rezo­nează, cu cine are o legătură tematică. Am avut parte pe album de astfel de muzicieni. Poate că-i o trăsătură de-a mea, de care sunt foarte mândru, aceea de a em­patiza, de a le insufla energia care să-i facă să dea tot ce au mai bun. Sunt foarte mulţumit şi împă­cat sufle­teşte că am avut onoarea de a lucra pe acest album cu muzicieni, fotografi, pictori, operatori, scri­itori, desig­neri, ingineri de sunet, artişti din diferite domenii, ce s-au cunoscut, unii dintre ei, abia la lansa­rea din Timi­şoara. Mă bucur că discul transmite empa­tiile pe care le-am avut cu aceşti artişti.

- Aţi spus la lansare că "Lumina este darul pe care îl primim în fiecare zi de la Cel de Sus, iar acest album înseamnă un gest de recunoştinţă faţă de El”. Aţi simţit, în timp ce lucraţi la album, o presiune le­gată de importanţa misiunii pe care v-aţi asumat-o?

- Este, într-adevăr, un dar, pe care trebuie să-l dăm mai departe, fiecare în felul său. Un pictor, prin tablou­rile sale, un muzician, prin cântece... În perioada în care am lucrat efectiv la disc, am încercat să mă auto­controlez, să mă trag singur de mânecă. M-am trezit certându-mă singur: "Ilie, de ce ai sărit la ceartă, de ce te comporţi aşa în trafic? Lucrezi la un asemenea disc şi te comporţi aşa, eşti cumva un fariseu?”. În via­ţa de zi cu zi, în oraşele mari suntem predispuşi să fim mai stresaţi, să reacţionăm uneori altfel decât suntem noi de fapt. M-am certat de multe ori, m-am corectat, însă mai am mult de lucru la mine însumi. A existat o răspundere fantastică, în special atunci când am scris piese precum "Maria Magdalena (...Ziua Răs­tignirii)”, "Cina cea de taină”, nu pot să exprim exact în cuvinte ce am simţit când le-am compus. Nu vreau să trec în partea cealaltă şi să spun că muzica mi-a fost dictată de sus. Însă credinţa înseamnă foarte mult pentru mine şi m-a ajutat să duc la capăt acest disc.

- Ce simţiţi acum, la finalul unei munci susţinute, de lungă durată, când, în sfârşit, albumul ajunge la ascultători?

- Şi oboseală, şi uşurare. Îmi doresc din tot sufletul ca peste câteva săptămâni să mă pot lăsa în voia au­diţiei, pentru că deocamdată tot sunt atent la detaliile tehnice. Când eşti la volan, te concentrezi la drum, nu ai vreme să te bucuri de peisaj. Voi asculta albumul o dată, de două ori, apoi voi merge mai departe. Nici nu vreau să-mi las ouăle-n cuib, să le clocească altcineva, dar nici să mă culc pe-o ureche, că am făcut trilo­gia, şi acum trebuie să stau şi să culeg laurii. În cei 11 ani, am mai lu­crat şi la altceva, la muzică de tea­tru, de film, au fost pauze binevenite, însă ţinta principală a fost "Lumina”. De 11 ani, tot ninge şi se aşează ză­padă pe acoperiş, simţeam că dacă nu scot discul acum, o să se dărâme mansarda...