Noiembrie nu e tocmai luna care-mi place din an. De fapt, nu-mi place deloc. Dacă aș putea, aș scoate-o din calendar. Aș trece de-a dreptul de la octombrie auriu, la decembrie cel cu miros de zăpezi proaspete și cu zvon de zurgălăi. Toamna și-a desfășurat toate catifelurile arămii, și-a destupat toate șipurile cu parfumuri amărui, nu au mai rămas în urmă decât culori de scrum, miros iute de putrejune, din grămezile de frunze uscate, macerate de ploi. Lumina e gri, aerul umed și rece, ca-n peșteră. Ochiul meu din frunte caută soarele ca un radar, dar nu-l găsește decât rareori, și venind de departe, cu razele slăbănogite de păturile groase de ceață pe care le-au străbătut. Și atunci, ce-i de făcut? Dacă afară nu-ți place ceea ce vezi, te uiți înlăuntru. Noiembrie e luna care te obligă să stai cu tine față în față! Să luneci ca pe un tobogan adânc, în suflet, și să cercetezi. Să te scufunzi în ape limpezi, cu irizări verzui-aurii, străbătute de pești albaștri și portocalii, așa cum e la tinerețe, sau să te uiți în sus, printre văluri tulburi, doar-doar s-o vedea soarele, translucid, deasupra, ca un disc palid, fără putere și căldură. Uneori se vede, și ai speranță. Alteori, nu. Trec doar bărci negre, lungi, cu pântecele smolit, tăind apele, foarte aproape de tine, așa de aproape, că te sperii! Atunci, abia atunci, în creier și în piept, țâșnește ca un fulger de lumină, rugăciunea: "Nu ne lăsa, Doamne!”. Un dram de bucurie apare de niciunde, dintr-o alchimie tainică. Iar bobul acela de lumină se înfășoară în alte și alte voaluri subțiri de speranță, până se face mare și îți umple pieptul de căldură. Ca un soare mic, dinlăuntrul tău. Atunci știi că nu ești doar o făptură trecătoare, care ia trup și apoi îl pierde, ca frunzele lui noiembrie, ci ești fărâmă din Soarele cel nestins, din lumina cea neapusă și veșnic fiitoare. Rugăciunea capătă forme pline și forță, cuvintele se rotunjesc și se umplu de miez, de credință. Noiembrie ne dăruiește răbdare. Zilele par mai lungi, deși ceasurile de lumină sunt puține. Timpul se scurge greu, ca și cum s-ar prelinge, alunecat în somn, și el. În jurul meu, în imediata mea apropiere, lucrurile capătă mărime și importanță, și chiar firave sentimente de atașament se reînfiripă între noi, ca și cum aș fi fost până atunci plecată în lungi vacanțe. Și-mi mai aduc aminte de copilărie, cu prietenii de-altădată, încercând să ne reamintim cântecele pe care le cântam împreună în corul școlii: "Cling, cling, cling, ninge liniștit și colindătorii s-au pornit”... se aude de departe, și ne schimbăm, într-o clipă, în elevele cu uniformă, ecuson și bentițe albe, care râdeau din orice. Sau chem o prietenă dragă, care a găsit în pod acordeonul cel vechi din copilărie, la care a învățat să cânte de la bunicul său, fost ofițer în garda regală. Și în timp ce ea pornește să cânte primele acorduri din "Valurile Dunării”, eu fac o cafea cât de bună pot eu, ca să umple cu miresmele ei bucătăria cea mică și să ajungă până în amintiri. Dar între timp s-a făcut Decembrie și ne pregătim de Crăciun.