Minunile Sfântului Nicolae de Mira

Satul Znamenka, regiunea Samara, Rusia. În fa­ţa micuţei capele din lemn, sub icoana din ca­re priveşte blând Sfântul Nicolae, stau în­genuncheaţi zeci de credincioşi.

Cu capetele plecate, se roagă în tăcere. Preotul Serghii Elceninov tocmai a slu­jit Sfânta Liturghie şi a sfinţit apa ce se scurge molcom din zidul de piatră, dar oamenii parcă nu se încumetă să-şi ridice de la pământ trupurile chircite de boli, chi­nuite de păcate. Nădejdea şi credinţa i-au strâns aici, lao­laltă, de Sărbătoarea Sfântului Nicolae, ocrotitorul neajutoraţilor, copiilor, săracilor şi al celor aflaţi în su­ferinţe.
Din mulţime se ridică un bărbat robust, cu umeri laţi. Cu paşi măsuraţi, dar hotărâţi, se îndreaptă către icoa­na Sfântului Nicolae, ce parcă veghează deasupra izvorului. Se închină de trei ori şi se apleacă deasupra apei, sorbind câţiva picuri adunaţi în căuşul palmei. "Sfinte Nicolae, ajută-mă!”, şopteşte cu voce tremu­rân­dă, pătruns de evlavie. În urma lui, oamenii se în­şiruie tăcuţi, smeriţi, aşteptând să le vină rândul la apa cea tămăduitoare.

Izvorul "Făcătorului de minuni”

Izvorul Sfântului Nicolae, aflat în apropierea ve­chiului sat rusesc Znamenka, situat la poalele munţilor Jiguli, din regiunea Samara, este unul dintre cele mai venerate şi mai vizitate locuri de pelerinaj din Rusia. Aici, în 1870, sub ape, în izvorul ce curge de sub mun­te, a apărut icoana Sfântului Nicolae de Mira. Se spune că ea a fost găsită de o femeie ce venise cu vacile la adăpat pe malul pârâului. Deodată, ea zări în adâncul apei chipul blajin al Sfântului Nicolae. Se închină spe­riată, crezând că duhul necuratului o ispiteşte. Dar pri­vind mai atent, îşi dădu seama că nu e nicio nălucire: pe fundul apei se vedea clar o icoană. Se aplecă şi, cu mâi­nile tremurânde, o scoase din apă. O şterse cu sfială, o înveli cu broboada de pe cap şi, strângând-o la piept cu mare evlavie, o duse acasă. O aşeză lângă candela ce ar­dea necontenit, pe peretele de la răsărit, alături de cei­lalţi sfinţi care îi ocroteau ca­sa. Dar dimineaţa, când femeia se trezi şi ridică ochii către micul ei altar, observă că icoana dispăruse fără ur­mă. Mânată de un senti­ment inconştient, fără să stea prea mult pe gânduri, se du­se direct la izvor. Icoana rea­păruse exact în acelaşi loc de unde fusese scoasă cu o zi mai înainte. Atunci, femeia o luă la fugă către sat, dând de veste oamenilor despre miracolul ce se arătase în izvorul de lângă munte.Neîn­crezători în vorbele femeii, sătenii se duseră să vadă cu ochii lor icoana făcătoare de minuni. Şi, ce să vezi, într-adevăr, chipul Sfântului Nicolae se arăta dintre ape! Iarăşi fu scoasă icoana şi dusă în sat, de astă dată, la starostele satului, omul cel mai de vază, de care asculta toată suflarea. Însă mare le-a fost mirarea, când, în dimineaţa zilei ur­mătoare, oamenii descoperiră că icoana iarăşi se "re­trăsese” pe fundul apei ce izvora de sub munte. Atunci, oamenii se duseră la preotul satului şi-i povestiră neobişnuita întâmplare. Acesta ascultă cu băgare de seamă şi hotărî pe dată că izvorul trebuie sfinţit, iar icoana adusă acolo unde îi era locul, acasă, în Biserică. Şi strângându-i pe enoriaşi, porniră cu prapuri şi cruci într-o procesiune către izvor, cântând cu toţii troparul şi acatistul Sfântului Nicolae. Preotul să­vârşi o slujbă, scoase cu mâinile lui icoana de sub apă şi o duse în altarul bisericii satului, acolo unde a ră­mas ani buni. Iar în locul în care apăruse icoana, Alexei Nikiforov, un sătean bogat, a ridicat pe cheltuiala sa o capelă. Cu tim­pul, oamenii au constatat că la izvor se petrec ade­vărate minuni: vindecări sufleteşti şi trupeşti. Vestea s-a răspândit cu repeziciune şi credincioşi din toate col­ţurile Rusiei au început să sosească la izvorul tămă­dui­tor.

Întâlnirea cu Sfântul

Curând, peste Rusia a venit însă tăvălugul comu­nis­mului, adus de revoluţia bolşevică. A început o perioadă cumplită de distrugere, de luptă înverşunată împotriva religiei. Bisericile erau culcate la pământ şi orice fărâmă de credinţă se voia strivită şi netezită. În sătucul Znamenka, oamenii însă continuau să sosească în pelerinaj la izvor, continuau să se roage la icoana Sfântului Nicolae, prin a cărui minune apele deveniseră tămăduitoare. Până într-o bună zi a anului 1925, când autorităţile sovietice aflară despre miracolul Sfântului Nicolae şi despre călătoriile credincioşilor la izvorul considerat sfânt. În scurt timp, în localitate sosiră or­ganele poliţiei secrete sovietice, ale temutului NKVD, pentru a ancheta şi "rezolva” cazul.
Oamenii au fost izgoniţi şi ameninţaţi cu închi­soa­rea, icoana Sfântului Nicolae din biserica satului a fost smulsă din altar şi confiscată, iar capela de deasupra izvorului - dărâmată. În zilele de sărbători pravos­lav­nice, pentru a se asigura că oamenii nu vor relua pro­cesiunile către izvor, locul era îngrădit cu detaşamente de tineri comsomolişti. Cel mai înverşunat era Maxim Kovciak, un tânăr ce ajunsese secretarul Comso­mo­lului local, organizaţie care avea drept scop propagarea idealurilor comuniste. La iniţiativa lui, periodic, peste apele izvorului se aruncau cu dispreţ gunoaie şi băle­gar, iar credincioşii care uneori mai îndrăzneau să se apropie de locul cel sfânt erau alungaţi şi ameninţaţi. Oa­menii erau mâhniţi că tocmai unul de-al lor le pro­voca asemenea suferinţe şi batjocură. Până într-o bună zi, când o întâmplare stranie a schimbat cursul eve­ni­mentelor.Maxim Kovciak îşi făcea ca de obicei rondul în jurul izvorului situat în mijlocul pădurii de stejari. Deodată, pe malul pârâului, în faţa ochilor lui, răsări ca din pământ un bătrân cu barbă şi plete albe. Purta haine sărăcăcioase, sprijinindu-şi trupul gârbovit de ani de un toiag noduros. Se apropie de tânăr şi se opri chiar în faţa lui. Îşi mută toiagul în mâna stângă şi cu dreapta mângâie creştetul lui Maxim. Ochii săi blânzi, evla­vi­oşi, vădind o suferinţă profundă, îl învăluiau cu o dra­­goste nemărginită. O fierbinţeală arzătoare îl cu­prinse pe Maxim şi o ruşine cumplită i se strecură în trup, pi­cioarele i se înmuiară şi... dintr-o dată tânărul se pră­buşi la pământ fără cunoştinţă. Se trezi după un timp, dezorientat. Se ridică, se scutură de frunze şi îşi ne­tezi cu gesturi mecanice uniforma, de care mai îna­inte era atât de mândru. Făcu ţanţoş câţiva paşi, dar se opri brusc. În aceeaşi clipă, conştientiză cine fusese bă­trâ­nul care-l mângâiase cu atâta duioşie. Fusese chiar Sfân­­tul Nicolae. Şi atunci Maxim îşi îndreptă paşii că­tre biserică. Căindu-se amarnic, se spovedi, se împăr­tăşi, iar apoi trecu din casă în casă, cerându-şi iertare de la toţi sătenii pentru relele pe care le pricinuise.
Persecuţiile şi interdicţiile au continuat însă până în anii '90 ai secolului trecut, când, odată cu căderea co­mu­nismului, viaţa religioasă în Rusia a renăscut, în­tor­cându-se pe făgaşurile fireşti, aşa cum a orânduit-o Dum­nezeu. Întocmai s-a petrecut şi cu localitatea Zna­menka. În anul 2000, capela a fost reconstruită şi izvo­rul cel tămăduitor al Sfântului Nicolae a devenit iarăşi un loc de pelerinaj. Poate ca o pedeapsă, icoana Sfân­tului Nicolae de Mira, cea care se ivise printr-un mira­col în apele pârâului, a pierit, după ce fusese ridicată de NKVD, în vâltoarea ateismului feroce care a înne­gurat Rusia pentru o vreme îndelungată.

Vindecări miraculoase

De-a lungul anilor, în ziarele din regiunea Samara au fost publicate zeci de articole despre izvorul Sfân­tului Nicolae şi despre vindecările sale miraculoase asupra oamenilor care soseau aici şi care, după ce sorbeau din stropii apei, se tămăduiau de boli fără leac. Actualul preot paroh al Bisericii din localitate, cu hra­mul Sfântul Nicolae, părintele Serghii Elceninov, a adu­­nat într-o colecţie fabuloasă toate aceste cazuri ului­toare. Poate cel mai impresionant este acela al lui Via­ceslav Ilfirovici, bărbatul care, prin mila Domnului, a fost ca şi ridicat din morţi.
În urmă cu 15 ani, el fusese diagnosticat cu cancer gastric. A urmat un tratament lung şi chinuitor cu chi­mio şi radioterapie, însă starea sa nu se îmbunătăţea deloc. Viaceslav a fost apoi supus unei operaţii chirur­gicale, cu extirparea aproape în întregime a stomacului. Însă nici după intervenţia chirurgicală nu s-a întremat. Tru­pul viguros al bărbatului de numai 35 de ani de­venise în doi ani o epavă. Slăbise atât de tare, încât era ţintuit la pat, incapabil să se ridice, nici măcar ajutat. Concluzia medicilor oncologi, formulată în termeni seci, căzu ca un verdict implacabil asupra suferindului: metastază, pacientul mai are de trăit maximum şase luni. Copiii săi erau în pragul disperării. Vedeau cum via­ţa se scurge din trupul plăpând al tatălui lor, iar ei rămâneau complet neputincioşi. Viaceslav îşi petrecea zilele în agonie, parcă aşteptând ca moartea să-l absol­ve de toate chinurile trupeşti. Nu putea decât să se roage neîncetat pentru iertarea păcatelor pe care le săvârşise ca orice om şi pentru familia care trebuia să ducă până la capăt crucea grea a bolii lui. Mărturia sa, profund impresionantă, a rămas scrisă în arhiva pă­rintelui Serghii. "Era după-amiază. Lumina se pierdea treptat în întuneric. Zăceam neputincios ca de obicei. Doar durerile nemiloase mă făceau să realizez că încă mai sunt în viaţă. Deodată, în ungherul de lângă fe­reastră îmi apăru silue­ta unui bătrân. Am cre­zut, la în­ceput, că nu este decât o fantasmă a minţii mele mă­cinate de chinuri. Dar imaginea bătrânului a început să prindă contur şi am vă­zut în faţa ochilor un bărbat nu prea înalt, în­veşmântat în straie sim­ple, ca cele călugă­reşti. Părul şi bar­ba erau albe ca nea­ua, iar în jurul capului se distingea o aură lu­mi­noasă, ca un abur. Ochii săi mari, ro­tunzi, mă priveau ca în­tr-o îm­brăţişare caldă, dărui­toa­re de linişte. M-am simţit brusc eliberat de dureri şi în suflet mi s-a cuibărit o stare odih­ni­toa­re, de pace. S-a apro­piat de pat şi, deşi bu­zele nu i se clinteau, în min­tea mea au răsu­nat cuvintele lui: «Ru­gile ta­le pioase au fost au­zite. Apa cea sfinţită te va tămă­dui». Şi, treptat, ima­ginea a început să se estompeze, până ce s-a destrămat com­plet şi m-am trezit sin­gur în camera cu­fun­dată în întuneric”.
În aceeaşi noapte, Viaceslav şi-a amintit că citise în ziarul local despre un izvor cu ape tămăduitoare, aflat în localitatea învecinată, în Znamenka, şi a în­ţe­les că bătrânul care îl vizitase fusese în­suşi Sfântul Ni­co­lae. Şi-a chemat soţia şi, povestindu-i toată în­tâm­plarea, i-a spus că trebuie cât mai degrabă să i se aducă apă de la acel izvor. Şi, într-adevăr, Viaceslav Ilfirovici s-a vindecat! Zi de zi, soţia îi aducea într-un bidon apă proaspătă, vie, de la izvorul din Znamenka. Ca printr-o minune, în câteva luni, muribundul s-a în­tre­mat, a în­ceput să capete puteri şi, în scurt timp, s-a ridicat din pat. Au trecut de atunci 15 ani şi Viaceslav este acum un bărbat perfect sănătos. Medicii care l-au consultat ulterior au fost profund uimiţi, neştiind ce să spună de­cât că, poate, primul diagnostic fusese gre­şit.

Portretul Sfântului Nicolae

Pare de necrezut, însă mulţi sunt cei ca­re povestesc că, în si­tuaţii limită, au avut parte de experienţe si­mi­­lare, în care Sfântul Nicolae li s-a arătat. Toţi l-au descris întoc­mai şi toţi au simţit în prezenţa lui acea stare de pace, de eliberare şi bună­tate divină.
În 2004, părintele Serghii a trimis la Pa­triarhia Mos­covei o scri­soare, însoţită de con­semnările mărtu­rii­lor celor care s-au tămăduit cu apa izvo­rului de sub munte, prin care cerea Înal­tului Cler ca aceste cazuri să fie studiate. Şi, în scurt timp, în să­tucul din regiunea Sa­mara a sosit o echipă de specialişti desemnaţi de Bi­serica Ortodoxă Rusă, formată din antropologi, teologi şi iconografi. Toate mărturiile au fost studiate cu aten­ţie şi migală, iar cazurile credincioşilor care au povestit că au trăit ase­menea experienţe au fost investigate cu scrupulozitate. Pe baza tuturor rezultatelor obţinute, pre­cum şi a unor docu­men­taţii şi studii ante­rioare, spe­cialiştii ruşi, că­rora li s-au alăturat experţi şi profesori de la Uni­ver­sitatea Manches­ter din Marea Britanie, au încercat să recreeze chipul real al Sfântului.
Trebuie să menţio­năm faptul că, în anii '50 ai secolului trecut, cripta în care se află şi astăzi mor­mântul Sfân­tului Ni­colae, din Ba­si­li­ca San Nicola din Ba­ri, Ita­lia, a avut nevo­ie de re­paraţii la structura de rezistenţă a zidurilor. Operaţiunea presu­pu­nea ca piatra tombală să fie ridicată şi moaştele Sfântului scoase, pentru pri­ma dată de când a­cestea fuseseră aşe­zate în mor­mânt, în 1089, de către Papa Urban al II-lea. Luigi Mar­tino, pro­fesor de antropologie la Universitatea din Bari, a cerut permi­siunea de a realiza o exami­na­re a ose­min­telor ex­hu­ma­te. Moaş­te­le au fost minuţios mă­su­ra­te şi s-au rea­lizat o serie de fotografii cu raze X. Tocmai aceste analize şi studii va­loroase i-au ajutat pe specialiştii mo­derni, ruşi şi brita­nici, să realizeze un "portret robot” al Sfântului Nicolae de Mira. Astfel, în 2004, în Galeriile Tretiakov din Mos­co­va au fost ex­pu­se imagini ale chipului real al Sfân­tului Nicolae. Con­form acestor schiţe, Nicolae de Mira a fost un bărbat scund, cu o înălţime de aproximativ 1,68 metri, cu ten măsliniu, ochi rotunzi, cel mai pro­ba­bil căprui.
Copii ale acestor schiţe, precum şi portretul-robot al Sfântului Nicolae au fost ulterior trimise şi preotuluiSerghii Elceninov, căruia, s-ar putea spune, i se dato­rează în parte această reconstrucţie fantastică. Părintele paroh a primit cu bucurie răspunsul Patriarhiei Ruse şi, în duminica i­me­diat următoare, du­pă săvârşirea Sfin­tei Liturghii, le-a arătat credin­cio­şilor por­tre­tul Sfântului Ni­colae. Toţi cei care măr­tu­ri­siseră că Sfân­­tul li se arătase aie­vea au rămas ui­miţi şi plini de în­cân­tare: portretul era izbitor de ase­mă­­nător cu ceea ce ei văzuseră!
Şi astfel, oame­nilor li se dezvă­lu­ia fără putinţă de tă­gadă că Sfântul Ni­co­lae de Mira era Sfân­tul ce se ară­tase credin­cio­şilor din Znamen­ka, un simplu sătuc de pe Volga. Sfân­tul Nicolae era Sfân­tul ce, în ne­ţăr­murita lui bu­nătate, oferise oa­me­nilor un dar ne­preţuit. Prin apa tămăduitoare a iz­vo­rului, le dăruise apa sfântă a Credinţei şi Adevărului.