Femeia iubită poate fi femeia la care nu te gândești niciodată în mod precis și care îți intră în viață când te aștepți cel mai puțin, schimbându-ți întreaga fire, până în măduva gândului.
Ea apare intempestiv sau, dimpotrivă, poate fi în preajma ta de când te știi, fără ca tu să fi băgat acest fapt în seamă. Vine de undeva de aproape, sau de la celălalt capăt al lumii, știute sau neștiute, intră cu tot bagajul ei sentimental și spiritual în sufletul tău, unde își face culcuș înflorat de brocart imperial.
Încet, încet, ea înlocuiește pentru tine, iremediabil îndrăgostit, elemente vitale.
Lipsa ei din viața ta poate echivala uneori cu cea a oxigenului sau a apei, îmbolnăvindu-te incurabil.
În cele din urmă, ea te subjugă într-atât, încât nu îi mai reproșezi nimic, nici chiar capriciile, minciunile ori improvizațiile, pe care i le accepți chiar și conștient, căci un bărbat ce iubește cu adevărat, iartă.
Cu atât mai mult atunci când femeia iubită te așteaptă în prag, cu ochii vătămați de zare, plină de dor și nerăbdare, luminoasă, calină și blândă, când sosești de la un drum lung sau de la munca ta cotidiană, fără să îi pese că ești obosit, prăfuit, că ai barba nerasă ori că miroși greu a sudoare, ea te îmbrățișează vibrând, te ajută să te curățești, îți transferă parfumul ei tulburător și îți inoculează dorința ei de femeie așteptătoare. Devine apoi o apă imensă, unduitoare în care te scufunzi adânc, adânc, uitând să mai ieși chiar și pentru o gură de aer...
(Acest text, destul de romanțios, aș fi putut să-l mai continui mult și bine, m-a interpelat însă cineva care mi-l citea peste umăr când îl scriam și m-a oprit din visare, zicându-mi că sunt un tâmpit visător, că o asemenea toantă așteptătoare nu mai există de pe vremea Cruciadelor și că dacă astăzi bărbatul nu vine la vreme acasă, cu portofelul doldora, o s-o aștepte el pe ea, mult și bine, din spaniile, italiile și americile lumii, din alcovul unui mahăr plin de bani, sau de undeva de pe centura orașului.)
Poeme de dragoste
Noi, capul și sabia
ea se face sabie
când mă întâlnește
ca să fie dreaptă întrutotul
tăiș îi sunt cuvintele
și gesturile și privirile
pe care le descoperă
în fiecare clipă a revederii
decapitându-mă cu o tandrețe
de care nu a avut parte
nici un Carol și nici un Ludovic
al nuștiucâtelea
duce apoi acasă
într-un coș cu flori
capul meu neîncoronat
capul meu frumos
nesătul de sabia iubitei
de lumina tăișului ei.
Rugă
țese-mă, Doamne
covor mângâios și moale
să mă aștern în ușa casei mele
să nu-și vateme iubita mersul
când îmi trece seara pragul.
Patos
uită-te
cât de frumos
a devenit trupul tău
ți l-am spălat cu gura,
nu lăsa
nici cea mai curată mână
să ți-l atingă,
căci voi muri otrăvit,
chiar dacă numai în vis
ți-l voi mai săruta.
ION IANCU VALE