- Într-adevăr, pe 11 iunie am împlinit 70 de ani. O vârstă pe care nu mi-o ascund, ba - din contră! - sunt chiar mândră de ea. Sunt mândră de viaţa pe care am trăit-o, de împlinirile ei. A fost un răstimp în care mi-am construit o carieră, mi-am făcut o familie, am visat, am râs, am plâns... am trăit deplin, fără jumătăţi de măsură şi fără regrete. Şi mai sunt mândră şi bucuroasă de faptul că la această vârstă încă arăt bine, încă mă simt frumoasă şi încă mai pot să cânt. Din toate aceste motive, dar şi pentru că de România şi de românii mei, nimeni şi nimic nu m-ar putea despărţi vreodată sufleteşte, am dorit să sărbătoresc această aniversare şi în Bucureşti. În iunie, am organizat un eveniment de celebrare în Atena, unde - după cum ştii - locuiesc de mulţi ani: un concert de amploare, care - spre marea mea bucurie - a avut un succes extraordinar. Încet-încet, am să încarc fragmente din acel concert şi pe contul meu de Facebook, pentru că sunt foarte solicitată în acest sens. (începe să râdă) De necrezut, dar adevărat! Iată că la 70 de ani, Marina Krilovici a descoperit Facebook-ul! În vara asta, fiica mea, Alexandra, mi-a spus: "Mama, tu eşti o femeie peste care anii parcă n-au trecut, eşti atât de modernă, nu se poate să nu fii în pas cu timpul şi din punctul de vedere al comunicării. Trebuie să intri şi tu pe Facebook”. Aşa că s-a apucat şi mi-a creat un cont, m-a învăţat cum se foloseşte şi "mi-a dat drumul în lume”. (râde) Şi de unde până acum eram total împotriva acestui Facebook (mereu îi criticam pe cei pe care-i vedeam cu nasul în calculator şi le ziceam că-şi pierd timpul cu prostii, că nu e ceva normal să te destăinuieşti aşa, scriind virtual), uite-mă că am devenit şi eu "o Facebook-istă”. Am prins gustul acestui fel de a comunica şi am ajuns foarte activă pe Internet. Imediat după deschiderea contului, am fost asaltată cu cereri de prietenie, am contabilizat cam 800, într-o singură lună! Şi - ceea ce mă bucură şi mai tare - cele mai multe vin din partea unor persoane tinere, care-mi scriu extrem de frumos, care-mi mărturisesc că mă admiră, că sunt pentru ele o sursă de inspiraţie... Ceea ce, fireşte, pentru mine e încântător, mai ales că eu iubesc tinerii şi întotdeauna m-am străduit să îi sprijin. Revenind la evenimentul din România: mi-am dorit foarte mult să punctez acest moment al vieţii şi acasă, în ţara sufletului meu. Iniţial, am vrut să organizez un concert la Filarmonica Română, dar, din motive independente de voinţa mea, proiectul a căzut şi atunci, împreună cu domnul Cătălin Arbore, directorul Operei Naţionale din Bucureşti, am decis să revin cu acest concert aniversar în casa mea profesională, locul în care am făcut primii paşi în carieră. Şi nici că aş fi putut lua o hotărâre mai bună! Totul a decurs minunat, exact aşa cum mi-am dorit: a fost o seară splendidă, încărcată de o emoţie specială, care venea atât din partea mea, cât şi din partea publicului, pe care l-am simţit atât de cald, atât de ataşat de mine... Înainte de a intra pe scenă aveam nişte emoţii... Dar când am auzit aplauzele care au izbucnit la apariţia mea, m-am liniştit şi mi-am spus: "E bine! Sunt, într-adevăr, acasă!” şi toată acea stare de nelinişte s-a transformat în creativitate.Singura umbră care s-a strecurat în atmosfera acestei seri s-a iscat din constatarea că foarte puţini dintre colegii mei, acei de-o vârstă cu mine sau cei puţin mai tineri, dar consacraţi, au onorat invitaţia pe care le-am făcut-o. M-a durut să-mi dau seama că aici, în Bucureşti, cel puţin în contextul muzicii lirice, primează orgoliile şi gelozia ori blazarea, că spiritul de camaraderie artistică s-a risipit, că oamenii sunt interesaţi numai de propria persoană, că dacă nu sunt ei în centrul atenţiei, atunci nimic nu are valoare. Constatarea aceasta mărturisesc că m-a decepţionat, fiindcă eu am venit aici cu sufletul deschis, cu multă afecţiune pentru cei care, cândva, mi-au fost ca o a doua familie. M-am întristat văzând că sentimentele mele se pierd în neantul unui soi de egoism. Probabil am fost eu prea naivă... Însă decepţia aceasta a fost alinată de acei foarte mulţi tineri care au fost în sală şi pe care, după cum îţi spuneam, i-am simţit foarte aproape de mine. Ba o parte dintre ei - 35, ca să fiu exactă - s-au înscris şi la masterclass-ul pe care l-am susţinut în săptămâna de după concert. Pentru un astfel de program, acesta este un număr record!
- Cum se prezintă noua generaţie de artişti ai scenelor lirice româneşti? Pot spera la rangul de urmaşi ai "uriaşei Marina Krilovici”, cum aţi fost numită de critica de specialitate internaţională?
- Sunt tineri cu voci interesante, promiţătoare, dispuşi să muncească şi care au o mare dorinţă de a reuşi. Din păcate, remarc la ei o oarecare derută, în sensul că nu ştiu care e calea pe care ar trebui să o urmeze ca să reuşească. Îşi tot schimbă profesorii, în ideea că profesorul poate să-ţi facă o carieră, că profesorul te poate plasa pe orbita celebrităţii. Ceea ce e fals. Profesorul poate şi trebuie să te ajute să-ţi rafinezi talentul, poate să te limpezească în ceea ce priveşte stilul care ţi se potriveşte cel mai bine, poate să-ţi dea sfaturi în sensul expresivităţii artistice, dar profesorul nu poate să-ţi pună în braţe o carieră de succes. Pentru ca un tânăr să reuşească, el trebuie să aibă talent, să muncească întru perfecţionarea şi şlefuirea talentului şi, mai presus de orice, trebuie să fie inteligent. Inteligenţa te face să înţelegi poveţele profesorului, să le prelucrezi în avantajul tău şi să nu ratezi şansele pe care viaţa ţi le oferă. Pentru că sunt tineri care se risipesc în căutări şi nu mai văd oportunităţile pe care destinul le pune la dispoziţie.
- În epoca aceasta supertehnicizată şi virtualizată la maximum, mai are chef cineva să se ducă la operă?
- Eu cred că da, cred că muzica lirică şi cea clasică, în general, şi-au păstrat intactă valoarea, cred că reuşesc, în continuare, să hrănească sufletele, să deschidă inimile, să ţeasă vise în minţile celor care-şi lasă imaginaţia să deschidă aripi. Iar credinţa aceasta îmi este întărită de numărul enorm de tineri cu care intru în contact, fie că ei sunt aspiranţi la o carieră în domeniu, fie că sunt doar melomani. Întâlnesc astfel de tineri în sălile de concert, la cursurile pe care le susţin, pe Facebook sau, pur şi simplu, pe stradă. E incredibil cât de mulţi sunt! Aşa că eu cred, pe bună dreptate, că muzica aceasta cultă are nu doar un prezent, ci şi un viitor. Cred că, încet-încet, ne vom reîntoarce la acea stare de normalitate în care valorile operei sunt recunoscute şi respectate. Şi promovate. Din păcate, la acest ultim capitol mai avem ceva de aşteptat. Opera, ca orice alt aspect al vieţii, este afectată de această criză economică generalizată. Producţiile de operă din toată lumea sunt din ce în ce mai puţine şi mai sărace ca investiţii, teatrele şi-au redus drastic personalul artistic, cântăreţii care primesc oferte de angajament sunt nevoiţi să accepte contracte în care se stipulează că vor face - să zicem - 6 concerte, dintre care însă numai 5 sunt remunerate, al şaselea trebuind să-l facă pe gratis. Şi vorbesc aici de cântăreţi de valoare şi de teatre importante! În rest, montările de operă sunt înlocuite cu tot felul de spectacole "de uzură”. Uite, în Atena există un uriaş centru cultural, Megaron Mousikis, un fel de Lincoln Center al Greciei, un spaţiu extrem de generos, cu nenumărate săli de concerte, unde se prezentau nişte spectacole de operă extraordinare. Ei, acum spectacolele de acest fel au devenit o raritate. Nu se mai investeşte în montări grandioase, cu decoruri de calitate, etc. Se mai fac, din când în când, nişte spectacole ieftine, care - evident! - sunt slabe calitativ, dar, în cea mai mare parte a timpului, spectacolele de operă au fost înlocuite cu reprezentaţii de circ chinezesc sau cu câte-un concert al vreunui cântăreţ de mâna a şaptea.
- Fiindcă tot am poposit la Atena, ce se mai întâmplă în Grecia? Cum arată situaţia de-acolo văzută din interior?
- E o situaţie foarte-foarte grea. Oamenii sunt complet derutaţi, pentru că fiecare politician spune că va face şi va drege, dar nimic pozitiv nu se întâmplă la nivel concret. S-au tăiat pensii, s-au tăiat salarii, au crescut enorm preţurile, iar dările către stat au atins cote astronomice. Totul ca să acopere furturile care s-au operat la vârf şi care au fost ascunse ani şi ani de zile. Asta a şi fost de-altfel lovitura de graţie: faptul că dezastrul ne-a fost dezvăluit aşa, peste noapte, nu s-a încercat o redresare progresivă. Nimeni, în afara guvernanţilor şi bancherilor, n-a ştiut că Grecia e în prăpastie. În schimb, acum, oamenii de rând sunt cei care trebuie să plătească. Uite, numai luna trecută, eu am fost nevoită să achit aproape 5000 de euro pe asigurarea de sănătate şi pe impozitele pentru casă şi maşină! Am fost năucită! Şi eu încă sunt un exemplu fericit, pentru că îmi permit, chiar şi în aceste condiţii, un trai decent, dar cei mai mulţi greci sunt absolut devastaţi. Dacă i-ai vedea - săracii! - cum merg pe stradă, aduşi de spate şi îngânduraţi! Nu mai vezi chipuri zâmbitoare, nu mai auzi râsete... Pe mine, ceea ce mă scoate din starea aceasta de îngrijorare e familia: copiii mei şi cele două nepoţele, Chiara şi Alina, pe care mi le-a dăruit Alexandra. Ei sunt comoara mea, realizarea vieţii mele. Din păcate, până şi aici, în spaţiul intim, criza asta nenorocită şi-a băgat coada. Soţul fiicei mele este chirurg stomatolog şi avea propriul cabinet în Atena, numai că, din pricina preţurilor enorme ale materialelor, a fost nevoit să-şi închidă afacerea şi să accepte un contract într-o clinică din Germania. Chiar zilele acestea, Alexandra îşi mută casa în apartamentul pe care l-au închiriat în München, iar săptămâna viitoare le va lua acolo şi pe fetiţe. Sunt foarte tristă... Şi, sincer, nu ştiu nici eu ce voi face în continuare. În Atena îmi rămân băiatul, Constantin, şi casa mea dragă, de care mi-ar fi foarte greu să mă despart, fiindcă între acei pereţi e încapsulată viaţa mea: lucrurile pe care mi le-am adus din căminul părintesc, amintirile mariajului meu cu Kostas (regretatul bariton grec Kostas Paskalis), suvenirurile unei cariere internaţionale de zeci de ani... Toate sunt aranjate într-un anume fel, toate îşi au locul lor, pe care l-au dobândit în timp şi pe care, mutându-le, l-ar pierde pentru totdeauna, iar vraja s-ar risipi. Pe de altă parte, aş putea să mă stabilesc în München, aproape de Alexandra. Am acolo un apartament, am cetăţenie germană şi am şi mulţi prieteni în acest oraş pe care îl ador... Sau aş putea să revin în România. Aici, e adevărat, nu mai am nici casă, nu mai am nici rude şi nici prieteni prea mulţi, dar aici am acea parte a sufletului care nu a plecat niciodată. România e lada mea de zestre, acea zestre pe care omul o poartă cu el oriunde ar merge: zestrea amintirilor, zestrea dorurilor, zestrea începuturilor de tot felul... Iubirea de România nu a pălit niciodată în inima mea. E ceva aici, o şoaptă dulce, care mă tot cheamă înapoi, un dor mistuitor de ceea ce a fost şi care, în sufletul meu, trăieşte în continuare, ca şi cum nici o secundă măcar nu s-ar fi călătorit de atunci... N-am luat încă o decizie fermă, dar toate gândurile şi întrebările astea vor naşte, până la urmă, un răspuns care să cristalizeze ceea ce e esenţial azi pentru mine, pentru Marina Krilovici cea din interior, pentru sufletul ei.
- E o decizie importantă, un suport care să vă asigure, pe mai departe, iradierea, frumuseţea interioară, mai puternică mult decât vârsta pe care o aveţi...
- Cred că mai importantă decât orice e atitutinea faţă de viaţă. Din toţi anii care au trecut, din toate experienţele pe care le-am trăit, eu aleg să-mi aduc aminte numai aspectele pozitive, numai acele fragmente de viaţă în care am fost fericită. Şi chiar şi prezentul îl cern. Nu iau niciodată în seamă răutăţile, meschinăriile sau episoadele triste de care mă lovesc. Refuz să le pun la suflet, să mă las consumată de ele. A, sigur, mă mai enervez şi eu, dar prefer să pun lucrurile la punct chiar în clipa în care ceva m-a deranjat, după care închid capitolul respectiv cu şapte lacăte şi mi-l scot definitiv din minte. Şi, mai presus de toate, cred că lucrul care mă ajută cel mai mult să-mi păstrez prospeţimea interioară, care îmi împiedică sufletul să se înnegureze, e capacitatea mea de a iubi. Iubirea e ca raza soarelui pentru bobocul de floare: în lipsa ei, floarea se chirceşte şi moare, în prezenţa ei, floarea îşi desface petalele şi izbucneşte în toată splendoarea ei. Eu iubesc oamenii, iubesc viaţa, îmi iubesc cariera, îmi iubesc familia şi mi-am iubit toţi partenerii care m-au însoţit pe acest drum al existenţei. Şi - uite! - chiar şi acum sunt în aşteptarea unei noi iubiri. (râde cu poftă) Poveştile mele de dragoste nu au lăsat în urmă resentimente sau tristeţi, ci doar o aură luminoasă a ceea ce a fost frumos, a sentimentelor tandre care au legat doi oameni pentru o perioadă de timp. Şi pe care doresc să le regăsesc alături de un om elegant în gesturi şi gândire, un om înţelegător, un om cu inteligenţă nu doar raţională, ci şi emoţională, un om care să-mi împărtăşească pasiunea pentru călătorii, un om care să fie alături de mine întru totul.